Anamneză

M-am trezit de dimineaţă cu un dor nebun de mare! N-o mai văzusem de mult cu toată învălmăşeala ideologică din ultima vreme. Aşa că mi-am pus tălpile, ochii, urechile, nările şi am coborât din arborele ancestral care amuţise şi el de când mă tot legăna în neştire. Cred că s-a bucurat, că nu prea îi mai rămăseseră frunze: le tăiasem pe toate la câini.
Prima dată m-am speriat de culoarea luminii. Probabil că de sus, de la adăpostul înălţimilor, se vedea altfel. Griul nu-mi stimulase retina nici într-un fel. Şi acum am cules galbenul strălucitor din cristalele de nisip (abia îl descoperisem şi mi-a invadat pătimaş ca o sevă fierbinte tot corpul). Cu aşa un impuls, ar trebui să-mi meargă bine toată ziua.

Ei, aş! Pe drum, în timp ce-mi clăteam simţurile, mi-am amintit că uitasem să-mi iau aripile. Se vede treaba că de atâta abstinenţă… mi s-a înmuiat zborul. Da, dar dacă mă întorc, nu-mi mai iese pasenţa! Tocmai aseară făcusem pariul cu viaţa. Cică aş fi amorţit şi că n-o să mai pot zbura prea curând. Bineînţeles, i-am replicat, iar azi trebuia făcută demonstraţia. Parcă-i aud glasul satisfăcut: ”quod erat demonstrandum”. Şi până la urmă cine are nevoie de aripi? Marea-i aproape.
Aşa am crezut şi eu! Cred că am numărat aproape o mie de mii de paşi. Ehei! Ce bune erau aripile acum… Ajungeam şi eu mai repede şi aveam timp să mă întorc pentru ştirile de seară, înainte să-mi bată clopotul. Hazliu corbul! În fiecare zi are ceva nou de anunţat, ştiri calde. Odată a venit cu o bucată de caş proaspăt. Cică l-a”subtilizat” unei vulpi. De parcă eu nu ştiu cum e cu vulpile. Altădată mi-a prezis că se va schimba vremea: ”Stai să vezi, zice, vin vremuri grele. Copacul tău spunea că nu te mai ţine. Viaţa e grea şi abia se descurcă pentru crengile lui bătrâne. Zicea că de aia nici nu mai înverzeşte, i-ai dormit toţi fluturii, i-ai mâncat toată culoarea, i-ai băut visul. Vrea să rezilieze contractul de simbioză, pentru că tot timpul ieşi în profit. Măcar de ţi-ar folosi la ceva!” Mă rog, eu nu cred să fi zis asta copacul. Pe de altă parte, cu mine nu prea mai comunică în ultima vreme.
Da´ unde o fi marea asta? Te pomeneşti c-o fi mutat-o iar vreun nebun! Că am mai căutat-o o dată, de mult. Se ascunsese după lună. Mă pândea de acolo şi nu zicea nici pâs. Nu ştiu cum m-am uitat după un nor care trecea prea încet şi îmi gâdila umbra. Am tras-o de un val şi am pus-o la locul ei. Da´acum unde o fi? O fi dispărut! Să fi avut dreptate copacul? Îmi zicea: ”Acuşi, acuşi n-o mai găseşti. O mare nu trebuie neglijată! Trebuie să-i faci o vizită măcar o dată la o adiere de vânt, să-i zici « Apă bună, dragă mare şi pescăruşi mulţi»” .

Și atunci mi-am amintit…