Despre suflete sau Cum mi-am făcut o prietenă

Vorbeam acum ceva timp despre coincidențe, despre lucruri care se întâmplă fără să ai nici cea mai vagă idee.

Cam târziu, ce e drept, revin asupra subiectului cu o întâmplare fericită. Să vedem dacă înainte de a vă da răspunsul la ghicitoare, știți despre cine e vorba în această postare.

Acum câteva luni, îmi începeam odiseea pe wordpress.com după câteva amânări din comoditate. Motivul pentru care „mi-am tras blog”, vorba rumânului, a fost unul pe care acum îl consider total idiot și care nu mai este de mult valabil. Încă un motiv să votez pentru înțelepciunea populară românească „socoteala din târg, nu se potrivește cu cea de acasă”. Nu m-am gândit că voi ajunge aici, nu m-am gândit că voi da peste oameni deosebiți, cu stilurile lor diferite, câte unul pentru fiecare stare pe care o inventez zilnic.

Am fost „agățată” la un moment dat cu primul comentariu pe aceste minunate pagini. A fost un moment de bucurie maximă (MAXIMĂ, am zis!!!) pentru că până la acest comentariu îmi făceam socoteala cum să obțin un credit la provident, că la cămătari nu mai merge,  și să plătesc niscai cunoscuți,  care musai să zică de bine despre sublimele sujeturi postate de subsemnata.

Și apoi, sistematic, am citit-o, m-a citit, mi-a pasat lepșe, m-a încurajat fără să știe cine sunt și ce hram port. Am găsit, dincolo de pronumele declinate din „nume”, cu adevărat un OM, care nu a scris numai „despre sufletul ei”, ci despre toate sufletele cu care a avut la un moment dat o atingere cât de mică. Așa se explică de ce are atâția prieteni și cum a reușit să treacă peste atâtea în viață.

Și pentru că a fost ziua mea de curând, nu s-a putut abține. M-a amenințat, ce e drept, din timp că va trimite un cadou. Eu sunt precum Goofy din celebrele desene, când am de primit ceva, așa că am așteptat cumințică, am comentat regulat, numai de bine (Absolut! Mai absolut ca vodca!!) și am învățat o rugăciune nouă, ca nu care cumva să se răzgăndească. Punctul culminant a fost în ziua când am primit e-mailul care mă anunța că vine cadoul. Cu trenul. Ce șanse erau să găsească pe cineva care să aibă drum taman acu’ în provinție? De fapt numai ea putea să găsească. Din două una: ori lucrează la SRI și deci știe pe toată lumea și are …conexiuni, ori e supranaturală. Hm…parcă totuși la SRI nu era…

En fin. Primesc anexat mailului, un număr de telefon. „E prietena mea”, zice. Ok. Ca să nu sperii femeia cu vocea mea cristalină, dau semeseu ca să ne introducem, cum s-ar zice. Îi spun cine  mi-s și ce vreau de la ea, fără să uit să o ameninț: „Să nu care cumva să fugi cu punga mea de cadou, că mă așez în mijlocul gării și plâng”. Probabil că a fost impresionată biata femeie că m-a sunat să mă liniștească. Eu aveam semnalmentele ei, dar mă gândeam că gara va fi plină (ha-ha-ha!) și nu ne-om întâlni. Așa că îmbrac cupilu= singurul semn distinctiv care mi-a trecut prin capul vidat la acea oră, și mă prezint la datorie la ora stabelită. Făcut schimb de impresii, mulțumit purtătoarei, urat drum bun mai departe, fugit cu pachetul la mașina personală unde nu îmi dădeam seama cine e mai curios: eu, matură și responsabilă, sau fii’miu care întreba „ce-a adus doamna?”. Scotocind în punguță, iaca peste ce dădui:

„am pus birouaşul irlandez în caz că vrei să scrii vreo felicitare pentru o amintire care-ţi place mai mult din experienţa fiului tău – şi să o păstrezi acolo, sigilată cu un abţibild. sau poate vrei să le dai recompensă unor elevi care mai şi învaţă, să-i stimulezi să fie mereu aşa şi pe alţii să fie ca ei. iar semnul de carte… tot îţi plac atât de mult cărţile”.

I-am mulțumit imediat într-un mail pe care nu l-a primit- și acum pot fi auzită bombănind sistemul electronic din zona rezidențială unde locuiește amabila sufletistă. De aceea, am vrut să știe tot poporul care intră și cetește de ce a fost în stare Anuța

Mă gândesc dacă nu ar merge postată treaba asta și în Marea Carte- http://despresufletulmeu.wordpress.com/2011/02/06/mai/, la luna Mai.