Ziua întâi…
Acesta nu este un jurnal, contrar aparențelor.
Acesta este un remediu împotriva afaziei de care sufăr. Mi-am pierdut cuvintele! Pe toate. Pe cele frumoase, pe cele care știu să iubească, pe cele care știu să doară, pe cele care lovesc, pe cele care mângâie, pe cele care cântă … pe toate. Pe toate într-o singura zi. Cea de ieri.
Nu mai găsesc vocalele, consoanele mi se încurcă …
E clar afazie.
Tot ce rostesc e telegrafic. Cuvintele refuză să se lege. Nu mă mai ascultă. Probabil că le-a atins și pe ele greva asta generală. S-or fi revoltat. Le-am secat de sensuri, le-am exploatat, le-am uzat peste măsură, le-am aruncat cu încăpătânare cu gânduri cu tot, le-am obosit. Și acum își cer drepturile. La odihnă.
S-au certat și cu simțurile. Prea multă inimă….Prea mult ochi…Prea multă și exgerată nevoia asta de tactil … Prea multă obstinență în a iubi. Prea…prea…prea…
Hmm….
Poate dacă încerc într-o altă limbă? Le păcălesc. Le dau planurile peste cap și n-o să mai poată face pe stăpânele.
♦
Ciudat câtă dependență avem de Cuvânt. Măria sa, CUVÂNTUL. Pe bună dreptate. Ce am fi fără EL? Cum ne-am lega unii de alții? Cum ar fi luat naștere atâtea lucruri? Cum ar fi existat cer? Dar ape? Dar viață?
♦
Mă gândesc din nou la Iona. Toata ghicitoarea lui din final e genială!
”Incearcă să-ți amintești măcar ceva. Ce ceață! (Îngrozit.) Nu-mi
aduc aminte nici o limbă-n vânt.
- (Cu mâna streașină la ochi.) Cum se numeau bătrânii aceia buni, care tot
veneau pe la noi cănd eram mic? Dar ceilalți doi, bărbatul cel încruntat și
femeia cea harnică, pe care-i vedeam des prin casa noastră și care la început
nu arau așa bătrâni? Cum se numea clădirea aceea în care-am învățat eu?
Cum se numeau lucrurile pe care le-am învățat eu? Ce nume purta povestea
aia cu patru picioare, pe care mâncam și beam și pe care am jucat de câteva
ori? În fiecare zi vedeam pe cer ceva rotund, semăna cu o roată roșie, și se
tot rostogolea numai într-o singură parte – cum se numea? Cum se numea
drăcia aceea frumoasă și minunată și nenorocită și caraghioasă, formată de
ani, pe care am trăit-o eu? Cum mă numeam eu? ”
Cred că și Iona suferea de un fel de afazie. Pentru el cuvântul s-a arătat totuși în final. ”La început a fost Cuvântul”
….și la sfârșit? Acolo ce o fi?
♦
Mi-am pierdut glasul odată cu tine…
Cred că TU ești Cuvântul meu…
Și…cum poți trăi fără cuvinte? Cum pot trăi fără tine…? Va trebui să învăț să vorbesc muțește se pare…
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
(va urma, joia 
)
Ciprian Bojan
septembrie 1, 2011 at 8:24 am
Superb! Şi urările de rigoare la începutul acestui an şcolar!
dagatha
septembrie 1, 2011 at 2:37 pm
Mulțumiri
La fel și ție. Cine știe ce ne mai rezervă începutul ăsta…
lili3d
septembrie 1, 2011 at 10:47 am
http://revistanautilus.ro/povestiri/scriitorii/
dagatha
septembrie 1, 2011 at 2:40 pm
prima dată am crezut că-mi dai link spre un duplicat
)) Deja scoteam fum pe nări 
Apoi am citit și am aflat un răspuns pentru întrebarea din text 
Mulțumesc 
psipsina
septembrie 1, 2011 at 11:03 am
he, he… se pare că vom avea poveşti de joi pe la tine.
remediu împotriva tăcerii cuvântului: un pas înapoi. atunci când cuvântul oboseşte să coboare încerneală este de-ajuns un pas înapoi. nu e boală ci e răgaz. e nevoie doar de o respiraţie, de o mică detaşare… pentru că eu ştiu, cuvântul doarme în tine. el este cel care nu te va minţi şi nu te va trăda niciodată.
place lui psi.
dagatha
septembrie 1, 2011 at 2:44 pm
Pisicimea ta, încă sunt răscolită de „întoarcerea în hades”, și apoi de discuțiile tale cu Tiberiu. Așa mi-am adus aminte de textul ăsta început și lăsat așa…S-ar fi potrivit foarte bine ce ai scris tu, dar ce să fac dacă te-ai gândit prima
))
În final mi s-a părut interesantă ideea ta pentru povestea de joi. Să vedem dacă mă împac acum cu Măria sa, Cuvântul. Am reținut sfatul tău.
a-z
septembrie 1, 2011 at 4:41 pm
cuvant intrupat cum bine se spune! si nu incorporat, cum gresit ar fi fost, la fel ca uzitarea lui corp desemnand trup in uzul de zi cu zi. iti revii tu incet-incet, don’t worry it won’t last! (ca in parabola dupa titlul melodiei “don’t worry be happy!” ce zicea asa: “so, you’re happy! don’t worry, it won’t last!”
).
nu mai zic. acum. ajunge…
dagatha
septembrie 1, 2011 at 10:17 pm
Ana lu' Manole
septembrie 1, 2011 at 8:20 pm
Deci da, joi e poveste made by Dagatha!
dagatha
septembrie 2, 2011 at 4:11 pm
să vedem cât mă ține
anowen
septembrie 2, 2011 at 8:59 am
ma uit mirat cum nu reusesc sa articulez cateva cuvinte cu degetele. citesc si, pe masura ce randurile se termina, mi se lasa colturile gurii. distanta pana la pleoape se mareste, iar eu privesc prin ele. cuvintele refuza sa se insire, dar continua sa se izbeasca de peretii capului.
dagatha
septembrie 2, 2011 at 4:12 pm
măi, anowen-ule, asta o fi de bine sau de rău?
Paulman20102011
septembrie 2, 2011 at 11:12 pm
Interesanta povestea ta. Asteptsm nerabdatori vontinuarea.
dagatha
septembrie 2, 2011 at 11:14 pm
hehehe! bagă un ochi la rețetă. Poate îți place și mai mult
))
somn ușor
Paulman20102011
septembrie 2, 2011 at 11:22 pm
Nu vreau sa te dexamagesc,dar ciorba ta nu e chiar printre favoritele mele. Oricum meriti felicitari. Deci asteptam continuarea de joia viitoare.
dagatha
septembrie 2, 2011 at 11:27 pm
Ooooo, nicio dezamăgire! Doar că trebuie să o guști și apoi sigur vei zice altfel. E desăvâtrșită (și deja îmi cunoști modestia)
Paulman20102011
septembrie 2, 2011 at 11:47 pm
Sunt sigur ca e delicioasa, la fel ca si povestea ta de joi. Talentele tale nu inceteaza sa ne uimeasca. Acum, ca ne-ai prrcizat ca practic ceea ce vei scrie nu e chiar un jurnal, ramane ceslalta intrebare: cat de cuminte esti atunci?
dagatha
septembrie 4, 2011 at 10:19 am
well, we’ll just have to wait and see, won’t we?
paulman20102011
septembrie 5, 2011 at 9:51 am
blogul tau devine pe zi ce trece din ce in ce mai captivant…
dagatha
septembrie 5, 2011 at 4:12 pm
dacă zici…
sufletdefluturas
septembrie 27, 2011 at 9:14 pm
Nu e atât de tragic să-ţi pierzi cuvintele,le vei găsi mereu înlăuntrul tău.Le vei descătuşa când va fi vremea rostirilor,cuvântărilor în cuvinte a minuni.
dagatha
septembrie 30, 2011 at 2:33 pm
cuvintele se pierd…găsim altele, iar dacă nu găsim…le inventăm. Că nu poți trăi fără ele, nu?