La Real, oameni fără egal!

De data aceasta nu e un pamflet, nu e nici măcar nițică ironie. Doar purul adevăr, așa cum s-a petrecut el astăzi.

Nu sunt un fan al magazinelor Real, dar multă vreme (înainte să ne pocnească criza în moalele capului și al…buzunarelor), a fost supermarchetul din care ne-am aprovizionat în zi de leafă. Nu are sens să-i caut nod în papură, pentru că găsești pete care nu vor să iasă nici cu cel mai … updatat înălbitor.  N-am crezut în prețurile „fără egal”, dar ne-am bucurat de promoții și de produse de care aveam neapărată nevoie. Apoi a urmat scandalul cărnii reambalate. Nu am reacționat nici într-un fel, poate și pentru că nu mai obișnuim să ne facem cumpărături atât de des. Ceea ce vreau să demonstrez este că relația noastră cu Realul (a se remarca majuscula!) este totalmente neutră. Adicătelea…nici nu ne iubim enorm, dar nici nu i-am urat să se închidă repede și de tot. Iar astăzi…

Suntem invitați la o aniversare. La „casa veche”, vecinii din perete. Ce să iei copilului de 5 ani? Hai la Real! Mai ales date fiind ora târzie și lipsa oricăror alte surse mai apropiate de cadouri. Am pierdut o bucată bună de vreme scotocind printre rafturi după cadoul potrivit. Fără succes, evident! Scumpe și fără să mă … inspire în vreun fel. Așa că, pentru consolare, i-am ales Pințului un set nou de plastilină, că deh, la cele vechi nu se mai distingeau culorile, și ne-am luat tălpășița. Mai aveam o șansă de a găsi cadou la un magazin în apropiere, dar eram deja în întârziere.

Ceea ce nu știam noi era că al meu consort (căruia țin să-i amintesc și pe această cale că încă îl iubesc, cu toată zăpăceala lui!) a decis să-i facă un cadou doamnei de la casă, respectiv … portofelul. Cu toate actele importante și cu bani de cheltuială, plus de vreo două facturi. Adică…suficienți pentru un faliment curat. Am plecat liniștiți și fără griji (normal, grijile le lăsasem odată cu portofelul în Real). Au trecut maxim 20 de minute, iar consortul primește un telefon prin care era anunțat de pocinog. Nimic deosebit până aici. Când am aflat, însă, procedura sinuoasă prin care am fost făcuți din nou fericiți, am exclamat: „Ecce omo!”, adică…omenia nu a murit!

Așadar:

•  „duamna„ de la casă găsit portofel cu toate cele menționate anterior;
• anunțat prin stație de către un domn că se caută posesorul; evident că nu am auzit, deoarece fugăream căruțul-mașină spre parcare, că doar ne grăbeam;
• domnul de la security scotocit prin acte pentru identificarea posesorului și a modului de a le înapoia; (în acest punct veți spune că au datoria să facă asta, că e protocolul, că sunt monitorizați etc, lucru cu care sunt de acord. Doar că puteau să-l lase liniștiți la obiecte pierdute, că și la poștă dacă te duci, găsești buletine în geam care își așteaptă posesorii, iar ei nu au nici cea mai vagă idee unde le-au pierdut)
• pentru că lipsea un număr de telefon, domnul de la security găsit o hârtiuță de la firma de unde am cumpărat mașina acum doi ani;
• sunat la firmă, dar contractul fusese făcut pe numele tatălui meu;
• sunat tatăl personal (aici m-am simțit ca la școală, înainte de ședințele cu părinții!)
• băgat în boale tatăl personal, care nu înțelegea misterul întrebărilor secrete: „Bună ziua. Îl cunoașteți pe Dl. D**** R*****?” și a crezut că sună de la SRI;
• luat numărul de telefon al consortului de la tatăl personal, încă nedumerit;
• sunat consortul și anunțat de găsirea portofelului înainte ca el să afle măcar că l-a pierdut.

Asta da experiență!

Zic totuși că merită a big round of applause! Realul…chiar a fost fără egal pentru noi astăzi!

Între timp, eu alergam după cadou pe la magazin. Consortul află ce tocmai v-am povestit și îi spune Pințului ce s-a întâmplat. Apoi adaugă că nu poate să o sune și pe mami (adică eu!) să-i povestească, pentru că mami nu are telefonul la ea. Copilul a simțit nevoia să taxeze neglijența ambilor părinți:

”Spei că n-a pie’idut si mami teleșonul ! Asta mai ‘ipsea acum!”