Viața pusă în…plan secund

Dă-o-n dracii ei de treabă!!!!

Vi se întâmplă câteodată să vreți să fugiți de ceva (de un subiect, în cazul de față) și totuși să vă urmărească mai rău ca un câine credincios? Aoleu! Am spus câine????

Am intrat furtunos pe ușa apartamentului în coproprietate cu o anumită bancă și am dat cu nasu’ (de altfel finuț) în cutia denumită generic televizor. La țanc! Știrile anunțau oribilitatea din parcul Tei. Rămân pironită, deși fug de știri ca necuratul de tămâie, dar m-au șocat iremediabil două lucruri:

1. Faptul că un COPIL moare! Indiferent de împrejurări, nație, etnie, stare de sănătate, adică în afara oricăror detalii care și așa nu contează. UN COPIL! Aspectul este dublat de absurdul întâmplării : în secolul nostru se mai moare din așa ceva!

2. Faptul că, DIN NOU, plasăm punctul 1 de mai sus în plan secund și ne orientăm, CA DE OBICEI, asupra unor discuții în jurul cozii (marș!):

• cine sunt responsabili
• cine trebuie să plătească
• ce orientare politică avea câinele
• ce-or zice ăia de la Protecția animalelor
• ș.c.l. /ș.a.m.d

Înjur birjărește și plec din camera unde e cutia blestemată, ca să scap de tentații necurate.

Mă aciuez la laptop și dau să verific toate neverificatele. Evident, mă lovesc de postări, știri, poze cu aceeași tematică pe bloguri, pe rețele de socializare, pe mail. Pe unele le-am citit, fie la SimonaTache, fie la Vienela, pentru că am încredere în opinia proprietarilor. Ulterior, am citit alte scrieri la Adelina și la Cristina. Discuțiile, comentariile, certurile, TOATE au luat-o razna și au făcut aceeași eroare: au mutat punctul de interes în alte câmpuri, lăsând cel mai important aspect, din nou, în plan secund. Totuși, un copil a murit! O situație care se repetă și pentru care nu s-a găsit nici până acum o soluție tocmai pentru că

• ne certăm pe tema dreptului omului vs.dreptul animalului
• aruncăm pisica moartă și băgăm struțul cu capul în nisip (asta ca să rămânem în domeniul de referință al discuției)
• implicăm latura politică
• intrăm în polemici cu vajnicii susținători ai drepturilor animalelor.

Unele comentarii ale celor menționați la ultima steluță m-au determinat să iau tastatura și, din două, una: ori să izbesc cu ea de tencuiala bucătăriei ori să o folosesc întru exprimarea unui punct de vedere (a se citi „vărsarea nădufului”). Cum nu am bani nici de tencuială nouă, nici de tastatură, am mers pe varianta be.

Așadar, să le spun eu iubitorilor de animale cum stau lucrurile din propria perspectivă.

1. Și eu iubesc animalele. Mai întâi pentru că sunt și ele creaturi, adică sunt vii! Am avut pisici, am plâns după fiecare câine care ne-a murit, cât eram copii, la bunici. Și altele pe care le pot detalia la cerere.

2. Nu aș putea niciodată să compar o viață a unui om, mai ales a unui copil, cu aceea a unui animal. Da! Probabil că am să putrezesc în fundul iadului conform unor dogme religioase pentru această afirmație, dar mi-o asum.

3. Ce naiba înseamnă „câine urban”??? În primul link, cel către blogul Simonei Tache, am găsit un pasaj aparținând unor reprezentanți de asociație pro-canină care m-a șocat:

Prezența unui câine urban în viața orășeanului este un factor psihologic pozitiv.

Să mă scuze minorii și „maica-terezele”, dar WTF????

4. Adaug la punctul 3 replica: „nu e vina câinelui, ci a copilului care a) l-a provocat; b) nu era însoțit de bonă/părinte/bunică/tutore sau c) nu avea ce căuta pe proprietatea cu pricina.

Oameni buni! Sunt eu pe dos, sau unii au luat-o razna??

Sper să mă citească astfel de persoane și în continuare, pentru că am să detaliez câteva din experiențele mele cu câinii de pripas, ca să înțeleagă de ce i-aș trage în țeapă și pe dânșii și pe animalele cu pricina!

Eram studentă. În Cluj. Mă întorceam acasă pe drumul cunoscut. M-am trezit mușcată de mâna dreaptă de un câine pe care nici nu l-am văzut, nici nu l-am simțit apropiindu-se! Deci nu se aplică nici a), nici b), nici c)!

Copilul meu avea aproape 2 ani. Veneam de la iarbă verde. Am coborât din mașină. Eram lângă Pinț când un câine din fața blocului s-a repezit la fața lui! Am crezut că mor. I-am văzut colții lipindu-i-se de obraz în timp ce al meu împietrise și se uita la el nedumerit. Nu știu cum l-am luat de acolo și nu știu nici acum cum de a scăpat nemutilat. Din nou, nu se aplică niciuna din literele de mai sus.

Despre pățania cu Pufoșenia deja v-am zis.

Câine urban??? Păi să mă mut eu, atunci? Ce să caute el în urban??? E plătitor de taxe? Are aceleași drepturi ca și mine? E „apropritar” pe bucata de drum și nu știu eu?

V-aș întreba, stimabililor, mânca-le-ați coada, dacă ar fi fost copilul vostru în locul nefericitului? La fel de vajnic i-ați lua apărarea patrupedului?

Concluzie: animalele sunt animale! De aceea, trebuie să stea în locuri speciale, pentru că au un comportament imprevizibil și nu înțeleg de vorbă bună! Așa că nu le mai hrăniți, domnilor și doamnelor iubitori de animale, în fața blocului! Ia-ți-l în casă dacă îi iubești sau du-l unde nu poate să facă și nici să i se facă rău!

……………………………………………………………………………………………………………………….

Asaltată de știre și provocată de Psiluneală, mi-am spus oful 😀 mai mult sau mai puțin decent față de ceilalți.