Data trecută am fost extrem de entuziasmată de campania delor de la ALL. Din păcate, cartea a ajuns cam târziu, eu am plecat în Suedia și când m-am întors, deja se terminase campania. Prin urmare, am rămas datoare rău.
Ca să mai spăl rușinea (nu am renunțat la ideea campaniei și sper să revin cât mai repede cu o postare pe tema cu pricina), m-am gândit că e o idee bună să promovez campania următoare a lor. Mai ales că ideea este să promovăm lectura, a cărei absență este una din durerile zilelor noastre. Cred că va fi un succes și că aceste cărți puse „în joc” vor fi răsfoite de multe mâini până la final.
Așadar, de pe site-ul editurii citare:
Săptămâna viitoare, pe 23 aprilie, este Ziua Internaţională a Cărţii. O sărbătorim printr-o nouă campanie, Cartea călătoare, ce încurajează lectura şi cultivarea interesului pentru cărţi.
Cei care vor da startul campaniei Cartea călătoare sunt 50 de bloggeri din grupul vALLuntar. Am pus la dispoziţia lor cărţi la alegere de pe www.all.ro. Fiecare blogger implicat în campanie va trebui să citească şi să dea mai departe cartea primită. La rândul lui, cel care primeşte cartea o citeşte şi o dă apoi mai departe. Fiecare cititor trebuie să intre pe pagina de Facebook.com/Editura.All sau pe Twitter, folosind hashtagul #carteacalatoare, şi să ne spună titlul cărţii şi unde se află ea (oraşul).
“De fiecare dată când citim, intrăm într-o călătorie fantastică, o aventură în lumea cărţii. Ne-am gândit să le oferim cărţilor o aventură în lumea oamenilor, să le trimitem pe ele într-o călătorie minunată, în care vor întâlni pasionaţi de lectură. Va fi o călătorie vie pentru cărţile noastre călătoare. Păcat că ele, cărţile, nu pot spune decât povestea scrisă cu litere de cerneală pe paginile lor, pentru că, dacă ar putea spune şi povestea locurilor pe care le vor vedea, ar fi una magnifică. Drum bun, cărţilor noastre călătoare!”, a declarat Mario Demezzo, Vicepreşedinte Grupul Editorial ALL.
La final, va fi realizat traseul fiecărei cărţi din campania Cartea călătoare. Perioada de desfăşurare a campaniei este 23 aprilie 2012 – 23 aprilie 2013.
Cărţile ce fac parte din campania Cartea călătoare pot fi recunoscute uşor, prin eticheta explicativă lipită pe coperta întâi. Urmăreşte cărţile călătoare şi în oraşul tău! Spor la citit!
Scriam în postarea trecută despre ANPCDEFP, Agenția Națională care ne face viața mai frumoasă în teribilul și controversatul sistem de învățământ românesc. Am aflat abia în 2009 despre beneficiile pe care le aduce, de la colegele mele, cele două coordonatoare de proiecte europene, A&A Ele au plecat primele în mobilități individuale, adică burse Comenius finanțate de Comenius și de FSE. S-au întors atât de entuziasmate încât ne-au tot împins de la spate să mergem și noi ceilalți. E drept ca prima încercare a fost cam timidă, pentru că încă nu înțelegeam exact cum funcționează și mi se părea too good to be true, it will never happen to me. Am aplicat prima dată în 2010, împreună cu consortul, pe același curs în Grecia: Creativity and Learning (Creativitatea este contagioasă. Dă-o mai departe! (A. Einstein)). Experiența a fost uimitoare. Mai întâi nu ne reveneam din șoc: am primit bursa! Apoi nu ne reveneam din șocul că luasem amandoi! Apoi ne-am bucurat că revedem Grecia (prima țară străină în care ieșisem amândoi în „săptăluna” de miere cu câțiva ani înainte).
Pentru că m-am obișnuit cu ideea, anul trecut am aplicat din nou. (Suntem norocoși că putem aplica în fiecare an, străinii nu au acest privilegiu). De data aceasta am ales cursuri diferite, iar pentru mine a fost Italia: Cooperative Learning (People I’ve met, places I’ve seen…). Unul din beneficiile acestor mobilități individuale este că poți avea o experiență unică de învățare într-un mediu nou și ofertant, pe bani europeni. Alt avantaj este legat de faptul că aceste plecări pot facilita realizarea unor proiecte multilaterale cu parteneri din țări străine, pe care îi întâlnești la curs. A & A au devenit coordonatoare de astfel de proiecte la noi în școală, m-au cooptat (îmi place să cred că au făcut-o pentru că fac treabă bună) iar eu am avut din nou șansa să aflu cam cum fac străinii educație. Așa că am fost în Turcia (Welcome to Elazığ – The City of Saints), iar acum în Suedia (Falling in love with Sweden!).
Așadar…Nu știu cât mai ține acest program de finanțare europeană, nu știu ce șanse vor mai fi în viitor, dar atâta vreme cât voi fi, mă voi strădui să nu le ratez. Dincolo de gustul amar că e foarte greu să aplici tot ce ai învățat acolo pentru că noi încă mai scriem cu cretă pe o tablă improvizată dintr-un perete văruit cu negru, rămâne faptul că te formezi continuu și oferi o dimensiune europeană educației: înveți lucruri noi pe care cursurile de formare din țară nu reușesc să le imprime întotdeauna, intri în contact cu alte mentalități și realizezi un schimb e experiență care îți schimbă perspectiva asupra a ceea ce ar trebui să însemne învățământul, îți perfecționezi cunoștințele de limbă, vezi locuri și întâlnești oameni.
Invidioșii spun că ne plimbăm și atât și că mai bine am sta la școală să facem ore. Le urez succes la conceperea aplicațiilor pentru o astfel de bursă! Avem nevoie de o astfel de evadare pentru că altfel riscăm să credem că este bine așa cum lucrăm noi și nu înțelegem de unde provine eșecul elevilor noștri. Iar aceste proiecte au schimbat cu adevărat vieți. Este mai puțin spectaculos în cazul profesorilor, dar elevii vin complet diferiți. Pentru unii dintre ei, proiectele au fost unica șansă de până acum de a ieși din țară și de a vedea cum e dincolo. S-au legat prietenii, s-au fixat principii, s-au născut bucurii și emoții.
So…should I stay or should I go?
Evident că the show must go on!
Cam în două săptămâni…zburăm din nou! Următoarea plecare în al doilea proiect „Let’s Meet Under the Spots” este din nou Grecia! Cei patru elevi pe care îi luăm cu noi au de pus la punct un basm original pe care îl voi pune în scenă pentru utlima întâlnire de proiect din Croația, anul viitor.
Și pentru că nu vreau să se spună că plec doar pe spinarea altora, anul acesta am aplicat din nou pentru o bursă individuală! Guess what! I am going to…Norway!!! În iunie. Iar consortul de pregătește să vadă minunata Suedie de data aceasta.
Se pare că nu e greu să accesezi aceste fonduri! E mult de muncă privind toate hârtiile și activitățile de diseminare, dar una peste alta, este un efort care merită!
Unul dintre foarte puținele aspecte pozitive ale învățământului românesc este legat de Programul de Învățare pe tot Parcursul Vieții. Dacă ești în sistem, poți accesa pagina Agenției Naționale – ANPCDEFP și de acolo e foarte ușor să ajungi la componenta programului care ți se potrivește. E o șansă dublă: afli și înveți ce mai e nou legat de învățământ în alte părți și ai ocazia să călătorești cu o cheltuială considerabil mai mică, pentru ca banii sunt din fonduri europene. (Singura tragedie este că, atunci când te întorci cu elan și cu poftă de a face o schimbare, ți se dau repede două palme ca să înțelegi că nu vrea nimeni progres aici! )
De data aceasta a fost vorba un proiect multilateral: „Cultural identity in a Worldwide Classroom”. Coordonatoarea m-a invitat sa fac parte din echipa de proiect de-a lungul celor doi ani. A fost ultima mobilitate aceasta din Suedia, așa că mi-a venit rândul și mie să călătoresc.
Pe suedezi i-am cunoscut, ca popor la cursurile de formare la care am fost anii trecuți. Mi s-au părut foarte…deschisi, frumoși, interesanți. Dar acum că am fost…la ei acasă…De fapt, este un fel de vis împlinit. (Îmi amintesc de Isis, care spunea că pentru a-ți îndeplini un vis, uneori e suficient să îl ai). De cum am coborât din autobuzul care ne-a adus de la aeroport (da, nu am scăpat nici de data asta de minunatele zboruri! ), am simțit că sunt pe altă planetă. Străzile, clădirile, aerul, toate erau altfel! Deși era noapte – sau poate tocmai pentru că era noapte- totul mi s-a părut absolut unic și extraordinar.
(Țin foarte mult să fac o prezizare în acest punct. Nu sunt o mare patrioată, dar nici nu îmi denigrez țara care, până la urmă, e locul unde m-am născut, unde am crescut, unde locuiesc, unde sunt toți cei dragi. Când vorbesc despre frumusetile unei țări nu o fac pentru a compara cu ceea ce avem noi, ci doar constat, admir și apreciez. Sunt minunate multe lucruri în țara noastră, de aceea, nu țara aș schimba-o, ci mentalitatea care s-a instalat atât de confortabil în sânul poporului nostru, încât nu mai putem îmbrățișa altele mai …sănătoase.)
Un adevărat hotel plutitor. Camere mici, senzația că ești parte din echipajul care urmează să plece într-o croazieră, atmosferă minunată.
A doua zi dimineață am pornit în recunoaștere, străbătând kilometri întregi pentru a ne familiariza cu tot ceea ce înseamnă cultură și identitate națională suedeză. Primul lucru pe care l-am văzut dimineață…
…și apoi…
Spre uimirea tuturor suedezilor cărora le-am povestit, am mers pe jos (adică am traversat orașul Stockholm) până la Globe Arena, unul dintre punctele de atracție ale orașului. Construcție grandioasă, unică și cu adevărat…breath-taking!
Zilele următoare am amestecat „business and pleasure”. Activitatea de la școala din cartierul Bromma s-a împletit foarte frumos cu descinderile în câteva din cele 84 de muzee din Stockholm și cu plimbările ”de voie” pe străzile minunatului oraș.
Ce am mai văzut? Well…see for yourself
Katarina Hiss – de unde am văzut un minunat spectacol IT derulat pe zidurile unei clădiri la ceas de seară.
Cum se schimbă garda regală.
Clădiri impresionante
Muzeul Național (unul dintre cele 84 din capitala Suediei)
Trenurile
T-Central station
Vase imense trecând zilnic pe lângă tine și care-ți dau senzația că Titanicul a fost un „mit-real”
Cele opt zile au fost un maraton permanent, ca și cum am fi vrut să luăm totul cu noi: imagini vii, miresme, sunete, adieri…
Data viitoare voi scrie despre „10 Things I Love about Stockholm”.
În ciuda micilor neplăceri din trecut cu vechea echipă, revista Meki a rămas preferata mea în ceea ce privește revistele pentru copii. De când o cunosc pe Alina, a revenit dorința de a contribui cumva la promovarea acestei reviste. De aceea, am povestit despre ea tuturor cunoscuților care au copii și nu numai. Tot de aceea, am născocit niște idei care sper să prindă și să ajute la dezvoltarea ei. Una dintre ele a fost tocmai concursul proaspăt inițiat, al cărei sponsor principal este revista Meki. În ceea ce-l privește pe Andrei, conținutul revistei îl provoacă. Se bucură atunci când apare un nou număr și abia așteaptă să-l răsfoiască.
O iubesc pentru cel puțin 10 motive:
Articolele sunt diverse. Deși este prezentată drept cea mai bună revistă de benzi desenate pentru copii, Meki este mai mult de atât. Pentru cei curioși să o descopere, puteți răsfoi un exemplar online AICI.
Este potrivită vârstei preșcolare. Activitățile sunt structurate în funcție de obiectivele specifice grupei de vârstă și dezvoltă abilități. Alina este educatoare, deci știe cel mai bine ce este mai potrivit pentru activitățile cu copiii de grădiniță. Fiecare activitate are eticheta care indică vârsta pentru care este potrivită aceasta.
Conține povești frumos ilustrate. Oana și Alex sunt protagoniștii unei serii foarte interesante și educative. La finalul poveștilor sunt întrebări pe marginea ei, menite să orienteze părinții care vor să facă mai mult decât să citească o poveste înainte de culcare.
Conține poezii ușoare și distractive pentru copii, ghicitori, jocuri de perspicacitate, lecția de engleză pentru pici sau jocuri de grup. Poveștile alcătuite doar din imagini îi ajută pe cei mici să fie inventivi atunci când trebuie să-și imagineze replicile între personaje sau continuarea poveștii. Este ideală pentru grădiniță, dar și pentru zilele de iarnă când nu ai alternativă pentru activitățile acasă cu copiii .
Prezintă informații generale de tip enciclopedie, adaptate, ca limbaj și prezentare, vârstei copiilor.
Andrei e îndrăgostit de seria benzilor desenate „Max și prietenii săi”, a cărei lectură se termină cu o discuție între noi doi: „Ce am învățat noi de aici?” Se distrează copios când Max sau prietenii lui fac câte o poznă, iar partea mai frumoasă este că atunci când el însuși se află într-o situație asemănătoare, își amintește de urmările personajului din povestea cu benzi desenate.
Caietul de lucru!!!! Este, pentru mine, un ajutor extraordinar! Genial organizat, cuprinde activități atât de variate, încât Andrei e în stare să petreacă ore lucrând. (A se ține cont de faptul că el se plictisește foarte repede în alte situații.). Cel mai mult îi plac jocurile de genul „Găsește 5 diferențe”, „Labirintul”, „Găsește în paginile revistei obiectul rătăcit”, „Numără obiectele din imagine”, „Unește punctele pentru a descoperi ce se ascunde în coș” etc.
Sarcinile vizează diferite abilități și deprinderi: identifică, asocaiză, colorează, găsește etc.
Activitățile creative sunt incitante (de exemplu: Creează o felicitare folosind modelul dat)
Apar și articole pentru părinți, care să-i ajute să înțeleagă mai bine unele aspecte ale comportamentului celor mici.
M-aș bucura să știu că această postare v-a stârnit interesul. Știu că multe grădinițe folosesc la clasă revista Meki, dar încă nu este cunoscută pe deplin. După părerea mea, este un veritabil manual pentru grădiniță!
Experiența pe care am avut-o cu revista Meki m-a dus de la extaz la agonie. Și acum, din nou la extaz.
Vă amintiți, cu siguranță, slalomul printre paginile revistei pentru a scrie articole și a mă înscrie în concursul cu premii interesante. A fost o perioadă în care singurul lucru pe care aș putea să-l regret (deși e mult spus) ar fi stresul în lupta cu timpul pentru a ține pasul cu ceilalți concurenți. Am scris despre revistă, despre Andrei, despre joc, despre activități interesante, despre origami, despre cum să înveți engleză și despre multe altele. Mi-a fost ușor, pentru că am pornit de la ceea ce ținea de experiența de fiecare zi.
A urmat satisfacția unui premiu neașteptat (special creat pentru activitatea pe blog legată de acest lucru) și pentru care îi voi fi recunoscătoare celui care m-a susținut.
Și bineînțeles…dezamăgirea.
„Fraților, ne-au ciuruit!” – se numea articolul care sintetiza toată revolta legată de ceea ce s-a întâmplat. Spre deosebire de concurenții de pe primele trei locuri care au câștigat și au pierdut niște sume de bani într-un timp scurt, eu m-am simțit dezamăgită de atitudinea celor de la Meki. Așa cum am precizat coordonatorului, am putut să înțeleg dificultatea în care se aflau și faptul că premiile nu vor mai ajunge. Ce nu am înțeles, a fost faptul că au băgat capul în nisip și, nu numai că nimeni nu-și asuma nimic, dar nici măcar o declarație publică nu au fost în stare să facă.
Am renunțat să public acel articol. Pentru că, deși unii nu ar crede, răutatea nu mă caracterizează. M-am gândit la circumstanțele care au făcut ca lucrurile să nu poată fi controlate. Și mai mult decât atât, nu am făcut-o pentru că eu am crezut în eficiența revistei Meki, iar lucrul acesta s-a dovedit în cele 8 luni de abonament. Andrei este bucuros de tot ceea ce găsește în paginile revistei. Am lăsat lucrurile așa, păstrând doar un gust amar legat de cele întâmplate.
Și cum nu există coincidențe (nu că ar mai trebui demonstrat!), am descoperit-o pe Alina! De fapt, ea m-a descoperit pe mine, comentând unul din articolele de pe blog, în afara subiectului descris anterior. Habar nu a avut cine este și nici ea nu a știut că am fost unul din protagoniștii minunatului scandal. Din vorbă în vorbă, am aflat că este noua coordonatoare a revistei și mi-a plăcut felul în care s-a străduit să treacă peste incident și să revigoreze revista.
Alina m-a făcut să-mi dau seama încă o dată că nu revista avea o problemă, ci unii dintre cei care lucrau la ea. Numerele noi pe care le-am primit au avut de la început un alt aer, mai proaspăt, activitățile au fost și mai antrenante și s-a observat o evoluție calitativă. În sfârșit, revista își reintra în ritm! Așa am decis că trebuie să continui cu ajutorul pe care am intenționat de la început să-l ofer. Așa cum m-am pricepout eu mai bine.
Părerea nu mi-am schimbat-o niciodată despre revista Meki. Decât în bine Consider că este foarte potrivită pentru preșcolari și pentru școlarii mici, de aceea am hotărât (de la mine putere) să o promovez din nou, odată cu acest concurs. Nu, nu m-am angajat acolo, nu primesc bani făcând acest lucru. Pur și simplu, cred că este un proiect care merită susținut.
Primesc un telefon de la consort: „Nu-ți face program pentru seara asta. Mergem la concert. Tudor Gheorghe (?!) Am luat deja bilete”. Și mi-a spus și suma pe care se presupunea că a plătit-o pentru ele. Ochii mi s-au bulbucat, părul s-a îndreptat vertiginos spre emisfera foarte nordică a cutiuței cu neuroni (falși), iar gura mi s-a deschis a ceartă, cum, de altfel, îmi este obiceiul. Cunoscându-mi metehnele, consortul nu m-a lăsat să spun mare lucru, mai ales că era placa veche a finanțelor inexistente. Tudor Gheorghe, am înțeles, dar de banii ăia multe se mai puteau face!!! (Uite așa moare cultura cu mine, o pragmatică a secolului nedreptăților!) Văzând că o iau deja razna cu subiectul, bietul om m-a liniștit, dezvăluindu-mi că de fapt era vorba despre o invitație la acest concert, ceea ce m-a făcut să răsuflu ușurată. „Aranjează cu copilul!”. Nu, nu puteam pleca așa, la ceas de seară fără să cerem voie, așa că am încercat diferite tertipuri ca să-l înduplecăm să accepte o insursiune în casa bunicilor pentru câteva ore.
Ne scoatem hainele bune de la naftalină, ne primenim, îmi pudrez năsucul, lăsăm cupilul pe mâini bune și pornim cu încredere spre sala Teatrului de vară, a cărei lansare oficială era vinovată de acest concert cu invitat de onoare. Evident, NU Tudor Gheorghe cum auziseră urechile mele, ci un alt Gheorghe, Zamfir. Încântată și de prezența lui, am așteptat cu sufletul la gură să-l văd live pe cel care a făcut minuni cu naiul fermecat.
Sala plină. Oameni de toate categoriile, vârstele și preocupările, dar cu aceeași…orientare politică, aveam să aflu. Un mare eveniment în oraș, nu poate avea decât conotații politice.
Dar concertul a avut (sper!) și alte scopuri. Seara de Moș Nicolae trebuia marcată cu un recital de colinde și cu momente frumoase care să amintească în ce perioadă a anului suntem. În jurul meu, foarte multe fețe bisericești. Mi-a luat ceva timp până am înțeles toate încrengăturile. Am decis să ne bucurăm de calitatea spectacolului, ignorând contextul. Dar…dezamăgirile au continuat, din păcate. Apreciez că am avut șansa de a-l vedea și, mai ales, asculta live pe Gheorghe Zamfir, dar au lipsit câteva detalii pentru ca acesta să fie un concert extraordinar:
1. Tenta religioasă mult prea puternică! Inclusiv prezentatorul a fost un preot. Mi s-a părut nefiresc și am simțit acest lucru destul de …incomod. Nu reușeam să suprapun imaginea unui părinte spiritual, slujitor al bisericii, cu un…job atât de…laic! Mi s-a părut total nepotrivit!
2. Deși sala are o acustică extraordinară, calitatea sunetului a fost îndoielnică. Și asta pentru că undeva, în departamentul tehnic, s-au strecurat erori care au compromis câteva momente importante.
3. Frigul din sală.
4. Deschiderea prea lungă (un miniconcert al unui grup vocal), discursurile politice și predica religioasă au întrerupt cursul firesc al concertului chiar după prima melodie interpretată de artist.
5. Amestecul „genurilor” a șters din valoare. Orga care îl acompania se auzea mai tare decât naiul uneori, și chiar avea pondere mai mare pe parcursul piesei.
6. Din nou, concertul a fost întrerupt de un grup vocal și de un interpret (da, un alt preot!) care nu aveau nicio legătură cu naiul. Doar că aranjamentele muzicale erau realizate de același Gheorghe Zamfir.
7. Cântecele interpretate au fost exclusiv religioase. Plus câteva colinde. Știu, e în apropierea sărbătorilor, știu, trebuie să ne apropiem de Dumnezeu, dar, păcătoasă fiind, am considerat că unele lucruri au o limită, tocmai pentru a putea fi apreciate la justa valoare.
7. În aceste condiții, concertul a devenit plictisitor și prea lung. Inevitabil, lumea părăsea sala, lucru pe care l-am făcut și noi după două ore.
Mi-am satisfăcut nevoia de cultură căutându-l pe Youtube pe Gheorghe Zamfir și naiul său fermecat:
Pentru că am tot auzit și citit zilele acestea despre pregătirile de Ziua Națională a României, am simțit un gust…amar. Și asta din cauză că… nu simt nimic din exaltarea, bucuria, încântarea, nerăbdarea, fastul, elemente care însoțesc, în general, astfel de manifestări.
Nu sunt o patrioată înflăcărată. Îmi iubesc țara ca pe un lucru al meu la care țin și de care nu aș putea să mă despart decât dacă grozave împrejurări mi-ar cere-o. De asemenea, nu mă laud, în general, cu ceea ce am. Mă bucur doar de existența lucrului în sine și împărtășesc cu cei dragi sentimentul. Îmi place România pentru că are o formă aparte, pentru că e extrem de frumoasă, pentru că are atât de mult de oferit și pentru multe altele pe care le cunoaștem cu toții, chiar și cei care nu vor să o recunoască.
Totuși…Undeva s-a produs o ruptură, poate o…eroare genetică? Poate ne-au ajuns din urmă ceva păcate din vremuri imemoriale? Poate că L-am supărat pe Cel care ne-a dat atâtea tocmai prin faptul că nu știm să le prețuim? Unde sunt oamenii aceia frumoși despre care am învățat la școală? Unde sunt patrioții care s-au străduit să readucă și să păstreze identitatea națională? Or fi fost și acelea vorbe goale ca ale celor de astăzi și doar noi le-am văzut distorsionat? Îmi place să cred că nu am fost astfel dintotdeauna. Că ne-au stricat atâtea libertăți și drepturi de nu a mai rămas nimic sfânt.
Unui copil care nu a văzut ciocolată în viața lui, dacă îi cumperi prea multă, se va năpusti asupra ei cu ambele mâini și nu se va opri din mâncat până când nu i se face rău. A doua oară, nu va mai mânca cu atâta poftă, dar pentru că nu a avut atâta timp așa ceva, nu se îndură să o lase din mână și nici să le dea celorlalți. Și din nou, o mănâncă până i se face rău. Fața i se contorsionează, stomacul îl strânge, simte cum îl ia cu amețeli și totuși, nu se oprește. Între timp, funcțiile corpului său o iau razna, chiar creierul îi este afectat. Curând, el devine cu totul altul, de nerecunoscut. Când primește din nou ciocolată, deja e sătul. Începe cu lăcomie, pe rând, toate ciocolatele doar pentru că sunt ale lui și nu pentru că i-ar trebui. Pentru că are mereu, devine răsfățat, lipsit de responsabilitate, răutăcios, leneș și își pierde, cu timpul, valorile.
Ca români, am mușcat cu aceeași lăcomie din toate câte ni s-au dat în ultima vreme, astfel că epoca aceasta post-modernă a găsit un popor dezbinat, plin de răutate și indiferență, lipsit de valori și plin de alte asemenea moravuri. Au mai rămas unii care se zbat, care încearcă să dreagă ceea ce nu pare a fi tocmai la locul lui, dar au de trecut atâtea piedici…
Da, avea dreptate cineva spunând că nu trebuie confundată țara cu poporul ei. Dar…nu ar fi trebuit ca aceste noțiuni să fie complementare?
Nu știu ce mai înseamnă zilele acestea să fii român. Nu știu ce ar trebui să fac pentru a fi român. Știu că m-am născut aici, așa că, presupun că asta mă face român. O fi suficient?
Au mai scris și alții despre asta. Mult mai frumos decât mine.
Am descoperit din întâmplare un site care mi se pare minunat și extrem de util. Conține trei milioane de pagini de carte scanată românească. O muncă titanică pentru a pune la dispoziția cititorilor unele dintre cele mai valoroase cărți.
Mă gândesc că poate așa se vor putea iniția și cei mai… leneși într-ale mersului la bibliotecă.
În 2011, ca urmare a celui mai ambitios proiect de digitizare la nivel național, Biblioteca Metropolitană București a lansat dacoromanica.ro, cea mai importanta bibliotecă digitală românească accesibilă gratuit pe internet, oferind utilizatorilor trei milioane de pagini scanat.
În urmă cu câțiva ani, Biblioteca Metropolitană București a demarat, sub conducerea Dr. Florin Rotaru, activ promotor al modernizării bibliotecilor românești, un proiect ambițios de digitizare a patrimoniului cultural românesc de carte veche și de creare a unei biblioteci virtuale deschise, accesibile tuturor utilizatorilor.
Portalul DacoRomanica își propune să devină un veritabil centru virtual al păstrării și dezvoltării culturii românești, reprezentând un instrument vital în serviciul rețelelor de cooperare națională și internațională. Biblioteca virtuală este dezvoltată permanent, fiind în prezent singura bibliotecă digitală profesionistă din Romania, concepută pentru a răspunde provocărilor modernității și pentru a deveni partener în Biblioteca Virtuală Europeană.
Portalul DacoRomanica oferă acces la documente tipărite, fișiere audio și video din domenii multiple – economie, societate, religie, literatură, științe, istorie, geografie, filozofie, psihologie, lingvistică, artă, divertisment, tehnică, medicină.
Am preluat durerile de cap de la Vero . Răsfoind paginile blogului ei, am regăsit cu adevărat o problemă lingvistică actuală legată de dificultatea cu care se găsește varianta corectă a acordului în cazul acestui substantiv colectiv. Unele răspunsuri sunt elocvente și acolo, dar mă gândesc că nu strică și câteva completări. Știu că vor apărea imediat partizani ai ideii conform căreia regulile gramaticale (ce formează norma) nu sunt atât de importante când vine vorba despre tendințele actuale ale vorbitorilor, dar eu cred că frumusețea unei limbi constă și în folosirea corectă a acesteia.
În esență, discuția se reduce două aspecte pe care trebuie să le avem în vedere atunci când stabilim forma corectă:
A. acordul formal/ gramatical versus acord logic/ după înțeles
B. conținutul semantic al termenului majoritatea
Astfel, se ajunge la concluzia că uneori e bine să nu știi chiar atât de multă lingvistică pentru că te poate da peste cap când e vorba de lucruri simple (Este o exagerare voită spre glumă, desigur – precizare pentru cei mai înflăcărați critici ai mei ). Prin urmare ajungem la concluzia pe care a formulat-o profesoara mea de română din gimnaziu: „uneori gramatica se și simte!”.
Dacă subiectul are formă de singular, dar înțeles de plural – cum e cazul substantivelor colective – predicatul se acordă formal, la singular: Majoritatea a votat împotrivă. Norma literară acceptă și varianta de plural, dacă vorbitorul are în vedere componentele ansamblului la care se referă substantivul colectiv: Majoritatea au fost trimiși acasă. Astfel, sensul logic se referă la toate persoanele care formează această majoritate. (Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”- Gramatica Limbii române II. Enunțul, București, 2005, pg. 353 și următoarele).
Cum, evităm noi, vorbitorii de rând, abaterile de la norma lingvistică fără a fi necesar să cunoaștem toată terminologia sau să ne cramponăm de legi lingvistice enervante?
Adăugarea unui determinant sau subînțelegerea acestuia din context este de mare ajutor.
ex.1. Majoritatea (susținătorilor) au dreptate. În acest caz, acordul la singular ar „zgâria” urechile, pentru că determinantul („susținătorilor”) este la plural.
ex.2. Majoritatea (intelectualității/ tineretului) are dreptate. Acordul la singular este impus de singularul determinantului („intelectualitatea/tineretul”)
De asemenea, se va ține seama de utilizarea sensului generic al termenului majoritatea:
ex. Majoritatea se impune în fața minorității. În acest caz este foarte clară necesitatea formei de singular
Am adaptat explicațiile utilizând o sursă de încredere, cartea prof. G. Gruiță, Gramatică normativă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998, unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut la universitatea clujeană.
Valy m-a invitat să scriu despre un subiect care naște întotdeauna controverse. Pentru că deja am amânat să-mi țin promisiunea mult prea mult, mi-am propus ca astăzi să fie „THE day”
Educație timpurie? Nici nu am știut că este ceva care poartă așa un nume.
Țin minte că atunci când am rămas însărcinată, am început să caut foarte multe lucruri despre ce presupune o sarcină, despre cum să te pregătești să fii părinte, despre cum să-ți educi copilul. Am căutat forumuri, am citit cărți, am întrebat părinți cu experiență. Probabil ca toate mamele, am hotărât că nu voi face greșelile pe care le-au făcut ai mei cu noi (ai mei fiind niște oameni extraordinari, care au făcut cum au știut mai bine!), am decis să fiu atentă la fiecare detaliu astfel încât să cresc un copil perfect. Ei bine, nu mi-a ieșit. Am greșit probabil încă din prima zi și încă mai greșesc! Învăț pe parcurs și mă străduiesc să nu repet ceea ce, cu siguanță. nu pare a fi fost cel mai înțelept lucru pe care l-am făcut. Un lucru este cert: nu sunt părintele perfect! Nu am răspunsuri la toate întrebările, nu găsesc întotdeauna cea mai bună soluție. Dar îmi iubesc copilul dincolo de orice există pe lumea asta și e un lucru pe care nu-l poate contesta nimeni.
Care sunt nevoile unui copil?
Indiferent de vârsta pe care o are, un copil are nevoie în primul rând de prezența părinților lui, de dragostea lor, de sprijinul necondiționat și de sentimentul acela de siguranță. Se hrănește cu ele, se liniștește cu ele. Țin minte confortul pe care mi-l oferea mereu sentimentul că orice lucru, oricât de imposibil era, poate fi rezolvat de tata Evident, hrana și odihna sunt necesități primordiale ale ființelor vii, deci nu le luăm în calcul în această discuție. Și apoi, după mine, copilul mai are nevoie de joacă! Esențială pentru creșterea și formarea micului om, joaca este elementul de care uităm de cele mai multe ori noi, părinții, mai ales după ce copilul depășește vârsta aceea a vulnerabilității extreme. Îl trimitem la grădi și credem că e suficient, apoi la școală și credem că e suficient, în timp ce noi ne afundăm în treburi cotidiene, de cele mai multe ori, mai puțin importante .
Educația este ceea ce întreprinzi pentru a-i forma deprinderi și a-i dezvolta abilități micuțului tău încă din primele zile. E foarte interesant cât de repede și cât de ușor învață copilul . Din orice. În orice clipă. Îl înveți cum să tragă cu putere laptele când e la pieptul tău și observi cum își formează deja reflexul de îndată ce te apropii să-l iei în brațe, pentru că urmează ora de masă. Îl înveți că nu e neapărat necesar să fie luat în brațe chiar de fiecare dată când plânge. Îl înveți că noaptea este pentru somn și ziua se poate juca. Îl înveți că există culori și sunete prin felul în care îl stimulezi în acest sens cu jucăriile potrivite la vârstele potrivite. Apoi îl înveți să mănânce, să bea, să stea în funduleț, să meargă, să vorbească…și tot așa. Nu există o vârstă la care să te oprești din învățat, dar trebuie reținut că lucrurile trebuie făcute la timpul lor și, mult mai important, în ritmul pe care ți-l impune copilul tău! El te învațăcând e momentul să-l înveți și cum să faci asta.
De mic a primit mereu tot felul de jucării, toate potrivite pentru vârsta lui, dar în general, nu l-au atras foarte mult. Filtrul principal a fost mereu …gura ca și cum voia să vadă dacă sunt ceea ce are el nevoie, testându-le prin simțul gustului. (Cred că de aceea pot spune că acum are gusturi bune! ). Jucăriilor strălucitoare, colorate, (uneori) scumpe, le-a întors mereu spatele în favoarea unor…improvizații: bidoane de apă goale, farfurii de tablă, linguri de lemn, orice bucată ruptă sau dezlipită din ceva. Sau trecea în extrema cealaltă: tastatura de la calculator, mouse-ul, telefoanele sofisticate, butoanele, șurubelnițe etc. Uneori eram nedumerită și puțin îngrijorată că nu se joacă deloc cu nicio jucărie pentru vârsta lui. Dar când a vrut el și când s-a simțit atras de ele, le-a ales pe acelea.
Există acele perioade, puseuri de creștere, etape de dezvoltare pe care copilul le trece uneori mai greu, alteori mai ușor, uneori cu gălăgie, alteori pe neobservate. Au fost situații în care am știut ce să fac și situații care, deși citisem destule, nu păreau să se aplice și în cazul și copilului meu. Atunci EL m-a învățat pe mine că este unic, că trebuie să am răbdare și că trebuie să-i acord încredere, că trebuie să-l las să se adapteze și să fie pregătit pentru noua lecție. Cu olița a fost o întreagă istorie. În timp ce mulți părinți se lăudau cu performanțe timpurii, noi aveam deja doi ani (vârsta la care este normal, potrivit studiilor medicate, să renunțe la scutece) și nu părea interesat de acest nou obiect, care avea cu totul alte utilități pentru el: scaun, jucărie, obiect de urcat cu picioarele pentru a ajunge la ceva prea sus etc. După strădanii, încercări eșuate, nervi, rugăminți fierbinți, am cedat. L-am lăsat în pace, convinsă fiind că nu o va ține în scutece pâna la 18 ani. De aceea, am ascuns obiectul discordiei pentru o saptămână. A fost nedumerit, chiar a plâns la început după ea. Iar când am scos-o la iveală din nou, a renunțat definitiv la scutec din secunda aceea. Avea doi ani și două luni. Dar când a hotărât că asta e alegerea lui, a fost definitiv. Nu a mai fost nevoie de scutece nici noaptea, nici la drum lung, nu au fost „accidente” de niciun fel.
Sunt multe lucuri interesante pe care le numesc cele două mămici, Valy și Maria, în scrierea lor despre acest subiect:
„nevoia de a fi iubit, nevoia de libertate si independenta, nevoia de confort emotional, psihic si fizic, de liniste, de tacere, de joaca, nevoia de a fi ascultat, de a fi imbratisat, de a fi compatimit, nevoia de a i se oferi incredere si chiar un acconto in plus de incredere, nevoia de libera exprimare, nevoia de a se sti in siguranta, nevoia de a fi respectat si a i se respecta alegerile, deciziile, nevoia de a-si exprima talentele, de a-si realiza visurile”
Armonia și înțelegerea depind de respectarea acestor nevoi, lucru care trebuie să se perpetueze și dincolo de primii ani de viață. Și de aici decurge o relație firească și foarte frumoasă între copii și părinți.
Educația timpurie mai înseamnă, zice Valy, învățarea unor cântecele și poezii. Hmmm… aici am avut de a face cu alt „pitic” specific mamelor îngrijorate inutil. Pe Andrei nu l-au atras aceste activități. Pentru el a fost mereu esențial să aibă o stivă mare de jucării în mijlocul camerei din care el să-și aleagă cu ce se joacă. Dezordinea l-a făcut creativ, se pare . Și acum face și desface, inventează jocuri din tot felul de lucruri nesemnificative sau îi place să se joace cu mingea, mimând un sport: tenis, fotbal, baschet. Poezii am început să învățăm înainte de grădi, atunci când am inventat un „caiet de amintiri” pentru pitic. În el am scris poezii simple de o strofă, cu desene făcute de mâna omului (cu ajutor de pe youtube; așa am învățat și eu să desenez ), și uneori cu figurine origami lipite sugestiv. L-au atras atât de mult, încât le știe pe de rost pe toate, și le spune uitându-se numai la desenele respective. Câtecele în schimb, nu prea îi plac. Adică nu le repetă oricât aș insista. În schimb, când are chef (de aceea zic că este esențial să-i în ritmul lor, fără a forța lucrurile) fredonează frânturi din cântecele auzite la grădiniță ori de pe la filmele de desene animate sau chiar cântecul pe care îl cântă capra iezilor înainte de a pleca de acasă
De ceva vreme este pasionat de litere. Le recunoaște foarte bine pe cele care se referă la lucruri familiare: „M de la mama”, „A, de la Andrei”, „T de la tata” etc. Nu cred că e o idee bună să le învețe pe toate de pe acum, dar mai cred că progresului nu i te poți opune. Atâta vreme cât vine de la el și nu se simte obligat să o facă, eu consider că e firesc. Din întâmplare am dat peste următorul filmuleț legat de aceată idee:
Și îmi mențin părerea. Copilul nu pare forțat să o facă, ci chiar se distrează.
Nu sunt de acord, însă, cu părinți care transformă totul într-un circ. Da, și eu simt nevoie uneori de a arăta familiei câte știe copilul meu, nu pentru că aș avea vreun merit, ci pentru că sunt extrem de uimită eu însămi de felul în care evoluează generațiile. Dar pentru că Andrei m-a învățat că nu îi plac astfel de expuneri, am renunțat repede la demonstrații. Îl las pe el să arate ce, cât, cum și când vrea. De obicei vine pe neașteptate câte un episod de acest gen.
Îi place să deseneze și să picteze. Nu ca Dante, care pare a fi un mic geniu, dar îi place procedeul în sine: folosirea pensulei pe care o spală în apă, culorile combinate sau nu, murdărirea (care, din nou, este „bună” ) . Și iar m-a uimit copilul meu cu niște desene care par desprinse din pictura naivă.
Cred că educația timpurie e un termen prea pretențios pentru simplitatea cu care copiii asimilează în mod natural tot ceea ce reprezintă esența existenței pentru ei. Este datoria părinților să le faciliteze accesul la această existență și, dincolo de aspectul material, mai puțin important, să fie atenți la cel mai mic detaliu legat de nevoile copilului lor. E atât de simplu să-i faci fericiți și să-i ajuți să se dezvolte!
Dintr-o plăcere sadică de a mă „tormenta” revin cu răspunsuri ample la insinuări/ acuzații( mascate sau nu)/ reproșuri sau altele din aceeași gamă lexicală. Un lucru e cert: I am a lousy teacher de vreme ce nu s-a înțeles ideea principală in acest mesaj formulat cu jumătatea de neuron, și acela leneș, în articolul anterior. Aș fi preferat să fie combătută ideea și nu neapărat persoana, dar nu le putem avea pe toate, nu-i așa. De altfel, lupta aceasta de desființare a TUTUTROR profesorilor, fără a cunoaște în ce constă vina lor punctual sau ce fel de activități desfășoară, a devenit deja obositoare.
Pentru că am senzația că nici eu nu am înțeles prea bine „ce m-a lovit” după publicarea articolului cu pricina, nu pot decât să „dau orbește” (răspunsuri, evident ), poate a doua oară e cu noroc . Regret profund că am stârnit dezamăgiri în rândul celor care se pare că m-au apreciat o vreme, dar ce să facem? Mergem înainte că înapoi nu e recomandat.
Mă bucur enorm că, în încercarea de a mă desființa, pardon, de a NE desființa, s-a pus o problemă genială: nu vă convine, plecați, nu vă ține nimeni cu forța. Corect!!! Așa au făcut unii – se pare, mai deștepți cu mult decât subsemnata- dintre cei mai buni profesori pe care îi cunosc. Nu a mers cum voiau ei și au plecat la mai bine. Nu dezbat aici cât de „mai bine” au dus-o, ne ocupăm strict de ce a rămas aici. În locul lor, al celor prea buni pentru sistem, a trebuit să vină totuși altcineva. Iată cine: ingineri re-calificati, profesori de română care predau și alte 4 discipline la țară pentru că asa este croit postul, suplinitori necalificati, convertiți etc. De ce au venit ei? Din nenumărate motive:1. „ce simplu e în învățământ, nu faci nimic și ești plătit”, 2. „așa a vrut mama”, 3. „ce Doamne iartă-mă altceva să fac?”; „4. Atât am învățat să fac”. Iată, așadar, de und eprovine calitatea învățământului! Tocmai pentru ca s-a plecat, s-a ajuns aici!!! Asta e solutia??? Be a quitter! Nu e treaba ta cum merg lucrurile în țară, fugi că și așa pe țară o doare-n cot de existența ta. Să plecăm, dară, toți din țara asta! Uite așa rămâne vecinătatea Câmpiei Panoniei goală așa cum au visat unii. Nu comentez motivele unora de a pleca din țară, astfel că aș îndrăzni a cere să comenteze NIMENI motivele mele de a rămâne aici.
Cine mă obligă să rămân în acest sistem? Absolut nimeni! Și contrar părerilor dumneavoastră, fac față cu mare succes și altor provocări „telectuale” decât sistemul de învățământ în care eu AM ALES să rămân. De ce am ramas în învățământ? Pentru ca ASTA MI-A PLĂCUT SA FAC de când mă știu! Pentru că mi-a plăcut, pentru că mi se oferă uneori satisfacții și pentru că au fost care au apreciat ceea ce am făcut cu ei și pentru ei. Dacă ar fi după pentru banii „cerșiti” și așteptarea lunară ca aceștia să fie scuipați de ATM, eram plecată de mult. Dați-mi voie să păstrez pentru mine restul motivelor, îmi aparțin, nu trebuie să mă justific în fața nimănui.
Veni vorba despre părăsirea sistemului bugetar „călduț” și cel privat. Adicătelea…școli private? Well, dezamăgire maximă: am fost și acolo. Cel puțin unde am avut eu ore, riscam pușcăria destul de repede. Ca să nu mai vorbim despre faptul că nu e chiar atât de călduț nici sistemul ăsta bugetar, lately.
Noi predam ce vrem noi???? Hahahha! , ce mult aș vrea să fie real!! Nu aș mai fi apostrofată în repetate rânduri de director că stau cu fundul pe prima bancă atunci când discut cu elevii mei sau când MĂ JOC cu ei ca să-i pot învăța ceva. Nu, domnilor, nu predăm ce vrem, asta e problema! Predăm ce ni se impune. Si nu poți face altfel pentru că elevii au de dat examene naționale în rând cu alții care au învățat „forțat” cum spuneti, toate porcăriile astea. Nepredând ce se impune, risc să le fac o defavoare lor. Da, încerc, în schimb, să le fac mai ușoară corvoada și să-i ajut să asimileze ceea ce alții cer, nu noi! Atât cât mă pricep. În același timp, să strecor și ceva din realitatea asta imediată de care se dau cu capul când le e lumea mai dragă. De asta visez să am odată, probabil pe lumea cealaltă o școală pe care să o înființez așa cum cred eu de cuviință, cu ajutor, bineînțeles, că nu sunt atât de deșteaptă. Se pare că, totuși confindăm lucrurile: nu profesorii iau deciziile privind cum se dau examenele sau ce conținuturi sunt obligatorii (deși există o falsă idee cum că se axează învățământul pe dezvoltarea competențelor.)
Despre Pestalozzi? Montessori etc. Ultima întâlnire de proiect multilateral ne-a arătat clar cine suntem noi ăștia amărâții de profesori din România. Din 20 de oameni din 5 tări participante, o singură italiancă a știut despre Gardner și teoria inteligențelor multiple, pe care noi o utilizasem într-un workshop ca echipă de proiect. Nu le știm pe toate, de aceea, mergem să ne mai perfecționăm pe unde putem. Și acolo mai auzim și despre teste Myer-Briggs care probabil că ar trebui introduse în regim de obligativitate la școlile alea de fabrică profesori pe bandă rulantă.Asta dacă s-ar dori deșteptarea/ iluminarea poporului prin cultură, așa cum se pretinde. Câți dintre noi am descoperit talente? Habar nu am. Dar cred că dacă după câțiva ani încă mai primesc aprecieri și mulțumiri de la foști elevi ajunși departe, bănuiesc că nu eram mai potrivită la crescut vite. Sau…mai știi? )
Acum voi dori să particularizez discuția, făcând referire la comentariul cel mai vehement, din care am selectat următorul pasaj: „Aveţi idee dacă aveţi ce căuta în învăţământ?” – Ei, bine, folosirea persoanei a doua plural, am dedus eu, cu mintea mea săracă de profesor mediocru, implică și autorul articolului la care se făcea referire, adică eu . Și asta înseamnă, din punctul meu de vedere, jignire gratuită. Mai ales în condițiile în care eu nu am jignit pe nimeni. Mă îndoiesc profund că sunteți persoana abilitată de a stabili cât de potrivită sunt EU pentru învățământ! Ați stabilit criterii? Ați probat? Sau ați hotărât după vorbele de aici, care se întâmplă să nu fie în concordanță cu părerile dumneavoastră? De aici încolo, comentariul dumneavoastră este o înșiruire de acuze total nepotrivite și neprobate!
Concluzia…prefer să nu o formulez. În fond, este pagina mea, astfel că pot să fac o compunere fără introducere sau încheiere dacă vreau.
Later Edit: poate unii au exprimat mai bine ideea aici
Mi-am promis că nu mai intru în polemici legate de învățământ, că îmi sunt de ajuns înjurăturile la adresa profesiei văzută la modul „turmist” (adică de la turmă ), dar cred că s-au acumulat prea multe săptămâna asta, prin urmare, e necesară o descărcare nervoasă. Și la urma urmei, închidem comentariile sau apelăm la Akismet, dacă lumea nu zice la fel ca mine
Evaluarea inițială nu este o noutate. Nu s-a inventat acum roata și nici apa caldă, cum vor unii să se laude. Așa cum zicea și Carmen, la română și matematică oricum se dădeau astfel de teste în fiecare an celor aflați la început de ciclu sau celor care erau preluați de la alt profesor, dintr-un motiv sau altul. Este un lucru firesc, trebuie să cunoști cu cine ai de a face înainte de a porni la drum. Nu mă deranjează deloc faptul că s-a hotărât să dea toată lumea anul acesta testul inițial, nici măcar faptul că am avut atât de mult de corectat. Problema se pune DIN NOU despre felul în care se aplică PROST o idee bună.
În primul rând starea aceasta de amenințare permanentă la adresa profesorilor. Că să faceți, că să dregeți, că veți fi verificați, că veți da socoteală, că draci, că laci. Apoi o mie de dispoziții și precizări și comunicate oficiale privind modul de desfășurare a acestor evaluări. Evaluarea aceasta este pentru profesori, elevul nu trebuie să știe nota, decât dacă solicită părintele acest lucru, individual și confidențial. Ok. Unii au vreo 600 de elevi (o oră pe săptămână, ca să iasă încadrarea, preuspune uneori și 22 de clase, mai ales în condițiile unui profil tehnologic cu ore de practică etc.). Să presupunem că ar solicita să li se respecte acest drept, nu toți 600, dar jumătate din părinții elevilor. CÂND faci asta? Care este timpul fizic să stai de vorbă cu atâția părinți? (Vorbesc despre un obiect ca geografia, care este pentru examenul de bacalaureat! Și voresc în cunoștință de cauză, că tot am fost acuzată că mint virtual despre ce se întâmplă în învățământ.) Dar probabil că s-a mers pe ideea că oricum părinții nu vin la școală, că doar ei nu au nicio îndatorire, i-au lăsat ca la creșă pe mâinile dascălilor, care, puturoși și incapabil, le-au stricat odraslele.
Eu le-am spus notele elevilor și le-am explicat și ce era de făcut și ce au de recuperat. Ce sens are să evaluezi ceva dacă nu le spui și lor, principalilor subiecți, despre ceea ce s-a întâmplat. În plus, ai mei TOȚI au solicitat să li se spună notele. Li s-a părut ciudat că nu se trec și mai ales că nu trebuie să fie făcute publice. Ei nu au înțeles rostul acestor teste! Cei care au luat note mari, solicită să le fie trecute, pentru că, în fond, este rezultatul muncii lor. Cei care au luat note mici, nu par interesați și nici afectați de aceste rezultate. „Și-așa nu se trec”.
S-au recomandat (cu titlu de obligativitate) ore de recuperare a decalajelor observate în urma acestor teste inițiale. Evident, neremunerate. Nici măcar asta nu mă deranjează. Dar mulți dintre cei care au probleme la școală nu vin nici la orele de curs obligatorii, darămite la cele suplimentare. Ore suplimentare cu 2 elevi??? Care este eficiența? Tocmai ieri am asistat la o discuție dintre o colegă de română care a înceout deja pregătirea pentru bacalaureat și elevii ei de a 12a. Așa cum vor cei de sus: la școală, după ore, fără bani. Ea are copil de clasa a doua cu diabet insulino-dependent, are program fix de ajuns acasă și totuși și-a rupt din acest program pentru a-i ajuta să recupereze ce nu au binevoit dânșii să învețe 3 ani de liceu. Când să înceapă ora, s-au înființat trei dintre ei, care au spus că atâția mai sunt în clasă și că nu are rost să mai facă pregătirea săptămâna aceasta. Și te întrebi: pentru ce să te zbați? Pentru cine să te pregătești? pentru cine să te sacrifici? La ședința cu părinții, la clasa a 12a, au fost 7 din 30. Atât interes au ei pentru odraslele lor. De ce ar avea un străin interes mai mare?
S-a mai spus că e vina profesorilor că nu îi atrag pe elevi la ore. Acceptăm și această idee. Dar chiar toți profesorii au aceeași bubă? Sau, mă rog, majoritatea? Cei cu abandon școlar nu pleacă din școală pentru că profa de română îi obligă să citească, cea de matematică să învețe tabla înmulțirii etc, ci pentru că școala, din punctul lui de vedere nu este alternativa care i se potrivește. „Ce să fac, doamna, cu diploma? Mai bine mă duc să muncesc, ca să fac bani”. El nu vine LA NICI MĂCAR O ORĂ la școală. Nu pot să cred că nu e capabil niciun profesor să îl atragă în vreun fel. În plus, când să ai timp să-l atragi la oră, dacă tu ai o oră pe săptămână de biologie, de exemplu, și trebuie să galopezi ca să termini materia pe care o ai de predat. Ora și lecția nouă. Ora și evaluarea pentru că ai nevoie de note. În plus, au mai dispărut trei ore pierdute cu recapitularea și evaluarea inițială, iar materia aia trebuie recuperată cumva. Și nici nu este în programa de examen, iar ei speculează: nu este pentru examen, la ce ne trebuie??? Așa au ajuns să gândească, nu la felul în care îi ajută să-și formeze o cultură generală. A cui e vina? A acelorași care i-au transformat pe elevi în vânători de note pentru a obține o medie de admitere.
Ia să vedem ce e în fișa postului unui profesor, mai nou. Nu, nu aia tehnică listată, ci EFECTIV ce e de făcut ca să nu fii tras de urechi când te calcă inspecțiile:
1. Dosar/ portofoliu personal care să conțină un număr consistent de file , printre care planificări calendaristice+semestriale+pe unități (de exemplu, cea la clasa a 9a pentru română are vreo 40 de pagini). Se laudă că ni le-au făcut ei, pentru că noi nu știm să le facem, dar după ce le-au trimis, și-au dat seama că nu au prins orele dedicate evaluării inițiale (idee care le-a venit mai târziu), prin urmare, nu sunt valabile și trebuie schimbate din nou de fiecare în parte.
3. De la începutul anului am avut de făcut în plus: tabel cu datele personale ale elevilor din clasă, tabel cu situația absențelor, reactualizat pentru că au mai venit precizări ulterioare; în plus, acesta se va face lunar, tabel cu planificarea activităților extracurriculare pe semestre, planificarea întâlnirilor săptămânale cu părinții, cu o tematică (părinți care nu vin pentru că fie sunt la serviciu, fie nu sunt interesați, fie… nu sunt.) etc.
4. Dacă ai norocul și a dat o funcție suplimentară pentru tine sau te regăsești în comisii la nivelul școlii (cel puțin două, obligatoriu), ai de făcut alte dosare, la fel de consistente.
5. Activități de perfecționare continuă (obligatorii, cu număr de credite și, uneori, cu bani grei din buzunar).
6. Ore de pregătire suplimentară pentru recuperarea decalajelor (câte o oră pentru fiecare nivel)
7. Ore de pregătire suplimentară pentru obținerea performanței.
8,9,10 etc nu are sens să vă mai plictisesc, dosariada continuă. În plus, trebuie să ai grijă să participi la cât mai multe activități, pentru alte multe hârtii care să-ți asigure continuitatea în sistem pe baza unor punctaje acumulate.
Dar la oră trebuie să ai mintea limpede și să fii calm de fiecare dată, să ai răbdare cu toți 30 (dacă i-ai atras suficient cât să rămână la oră), să îți faci lecțiile în ritmul alert impus de programă ca să nu rămâi în urmă, dar în același timp să te asiguri că toți au înțeles ce ai turuit acolo, să-ți pregătești fișele de lucru pentru a doua zi, ca să îi atragi, să faci lecția mai interesantă, să le multiplici (pe banii tăi), să le integrezi în lecție în așa fel încât să nu pierzi materia programată pentru ziua respectivă, să zâmbești, să arăți elegant ca să nu apari mai prejos decât elevii fițoși pe care îi ai, să cunoști personalitatea fiecăruia dintre cei 600 de elevi pe care îi posezi (în cazul meu, doar 160) astfel încât să lucrezi diferențiat cu ei, în funcție de tipurile de inteligență și de stilurile de învățare. În același timp, să nu cumva să lași corigenți sau repetenți pentru că înseamnă că nu ți-ai făcut bine treaba cu decalajele și riști să ți se desființeze clasa, deci nu mai iese norma, deci nu mai ai loc de muncă, așa că învață-i să scrie în clasa a 12a și pe cei pe care i-ai trecut (ca toți ceilalți colegi) de teamă să nu-ți pierzi postul.
Am divagat de la subiectul cu evaluările naționale, dar doar pentru că fiecare problemă din învățământ se leagă de toate celelalte deja existente. Am rămas uimită când am văzut planificări și teste inițiale pentru fii miu la grupa mică! Dar asta …e altă poveste.
Deși ușor de sesizat, foarte multă lume o comite. Nu știu dacă din neștiință sau din neglijență sau cu bună știință, dar uneori este de-a dreptul supărătoare. Mi-am bătut capul destul de multă vreme cu elevii să-i ajut să elimine exprimările nepotrivite cu un limbaj literar, până m-am luminat: fac ei mai-marii patriei greșeli enorme în exprimare, așa că … unde este modelul pentru tinerii noștri?
Pentru a lămuri ce m-a apucat acum de fac toată tevatura asta (cuvânt turcesc, apropo), să începem sistematic.
CACOFONÍEs.f.cacofonii. Asociaţie neplăcută de sunete; cacofonism. ♦ (Muz.) Suprapunere de sunete discordante; lipsă de armonie. Întâlnire de sunete care impresionează neplăcut auzul; cacofonism. ♦ (Muz.) Reunire de sunete discordante; lipsă de armonie. [Gen. -iei. / < fr. cacophonie, cf. gr. kakos – rău, phone – sunet].
Așadar:
nu este nici „cacafonie” nici „cacufonie”
originea este in „kakos” care înseamnă rău. Adică nu e bun, deci NU trebuie folosită în vorbire (precizare pentru cei care nu consideră că este o greșeală lingvistică)
este la polul opus eufoniei (exprimării armonioase), ceea ce înseamnă că NU ne „gâdilă urechile într-un mod plăcut” (de la nenea Iancu cetire)
îmbinare neplăcută înseamnă orice silabă repetată supărător; de aceea, din aceeași gamă sunt „la Laura”, „de departe” etc. E drept că acestea din urmă sunt mai greu sesizabile.
În plus, nu e atât de greu să o eviți. Asta dacă ești un vorbitor care-și controlează discursul și nu vorbește fără cap. (Mă rog, asta nici nu s-ar putea, fizic vorbind ). Și mai spun și aici: lăsați domnule virgulele alea în vorbire! Că tot ca naiba sună. Cum să spui „Am aflat că virgulă capra era țap”?!?! Păi adicătelea citim și semnele de punctuație? Cum ar suna un dialog:
linie de dialog Bună virgulă vecine punct Ce mai faci semnul întrebării
linie de dialog Bine virgulă vecine punct Ia și eu pe aici punct
Cum să eviți? Schimbi cuvântul cu un sinonim, faci o inversiune, adaugi un articol nehotărât (un, o, niște) sau un adjectiv, orice altceva.
Bottom line: cacofonia trebuie evitată/ eliminată din instinct. De acord că în vorbirea obișnuită o mai lăsăm că nu avem timp de cizelat fraze când tăiem ceapa la bucătărie. Dar în contexte sobre sau oficiale nu este permis.
Și în final, apropo de lucruri care nu se învață, ci se simt, mă îndoiesc să-i fi predat lui fii-miu vreodată cacofonia. (E drept că-l culc cu Dex-ul sub pernă ) Cu toate acestea, m-am trezit într-o zi că-i spun într-un context oarecare „te mănâncă capul”, lucru pentru care copilul m-a taxat imediat: „nu mai spune căcat, mami!”
Q.E.D. (pentru că se întâmplă și la case mult prea mari!)
Nu vezi un zimbru foarte des- de fapt … nu prea îl mai vezi deloc în ultima vreme- așa că profităm și noi cât îi mai găsim în rezervația naturală de lângă Mănăstirea Neamț. Trebuie să recunosc că nu e așa cum mă așteptam, dar cred că este explicabil având în vedere că fonduri nu sunt niciodată destule pentru face o treabă cum scrie la carte.
Cu toată „libertatea” din rezervație, mi s-a părut un animal trist. Trist pentru că atâta forță, atâta măreție, atâta putere … sunt irosite într-un colț de lume în care limitele nu-l lasă să fie stăpân așa cum ar fi fost firesc.
Cunoscut și sub denumirea de „bizon european”, zimbrul este cel mai mare mamifer care se găsește pe teritoriul țării noastre. La nivel european, această specie a fost mereu în atenția cercetătorilor zoologi, deoarece la începutul secolului al XIX-lea a fost la un pas de dispariție. Din fericire, situația s-a redresat, momentan numărul de exemplare în viață fiind de aproximativ 4000, fiind și la noi în țară posibil să-l vedem în rezervațiile naturale din județele Neamț, Hunedoara, Brașov sau la grădina zoologică din București.
Poate că imaginea acestui mamifer va mai fi vizibilă doar în articole de acest gen în reviste precum revista Meki, pentru că se pare că nu se înscriu în lista priorităților în această țară. Ce spun eu? Nici măcar oamenii care o locuiesc nu sunt priorități, așa că nu ne mai miră nimic.
Scriam undeva despre felul în care cuvintele spun multe despre semnificatul lor, chiar înainte de a afla care este acesta. Simpla idee a unei existențe „în afară”, dincolo de ceea ce percepem ca fiind normal, mă sperie cumplit.
Ce înseamnă în termeni emoționali, nu aș putea niciodată să știu și nici nu-mi doresc. Știu doar oameni de suflet care luptă cu monstrul real din viețile lor. Și nu cred că este deloc ușor să trăiești cu sentimentul că poate tu ai făcut ceva greșit care a dus la o viață…altfel.
Nu vreau să minimalizez deloc impactul unei astfel de experiențe, dar sunt câteva filme care m-au impresionat în mod deosebit. Mai mult sau mai puțin reale, scot în evidență aspecte legate de acest subiect.
Rain Man
I am Sam :
What’s Eating Gilbert Grape?
În decembrie 2007, Națiunile Unite au declarat ca Zi Mondială de Conștientizare a Autismului ziua de 2 aprilie cu scopul de a mări receptivitatea oamenilor la nevoile speciale ale persoanelor cu autism și ale familiilor acestora. În lume, această zi este marcată prin simbolul speranței reprezentat de culoarea albastră. De aceea, de la Empire State Building, New York și până la Opera din Sydney, clădirile mari din metropole și orase se îmbracă în lumini albastre.
Am găsit informația printre datele importante selectate de revista Meki. Sunt din ce în ce mai multe cazuri de copii diagnosticați cu autism. Mi se pare și mai crunt cu cât unele cazuri sunt în mare măsură recuperabile, dar situația materială a părinților nu le permite să facă tratamentele cu care lumea științei se laudă. Și întreb din nou: la ce bun să c-au inventat, dacă nu pot beneficia de ele cei care au nevoie?
(Este o exagerare voită spre glumă, desigur – precizare pentru cei mai înflăcărați critici ai mei 
). Jucăriilor strălucitoare, colorate, (uneori) scumpe, le-a întors mereu spatele în favoarea unor…improvizații: bidoane de apă goale, farfurii de tablă, linguri de lemn, orice bucată ruptă sau dezlipită din ceva. Sau trecea în extrema cealaltă: tastatura de la calculator, mouse-ul, telefoanele sofisticate, butoanele, șurubelnițe etc. Uneori eram nedumerită și puțin îngrijorată că nu se joacă deloc cu nicio jucărie pentru vârsta lui. Dar când a vrut el și când s-a simțit atras de ele, le-a ales pe acelea.
