RSS

Category Archives: Lecția de limba română

Majoritatea „au” sau „are” dreptate?

Am preluat durerile de cap de la Vero :-) . Răsfoind paginile blogului ei, am regăsit cu adevărat o problemă lingvistică actuală legată de dificultatea cu care se găsește varianta corectă a acordului în cazul acestui substantiv colectiv. Unele răspunsuri sunt elocvente și acolo, dar mă gândesc că nu strică și câteva completări. Știu că vor apărea imediat partizani ai ideii conform căreia regulile gramaticale (ce formează norma) nu sunt atât de importante când vine vorba despre tendințele actuale ale vorbitorilor, dar eu cred că frumusețea unei limbi constă și în folosirea corectă a acesteia.

În esență, discuția se reduce două aspecte pe care trebuie să le avem în vedere atunci când stabilim forma corectă:

A. acordul formal/ gramatical versus acord logic/ după înțeles

B.  conținutul semantic al termenului majoritatea

Astfel, se ajunge la concluzia că uneori e bine să nu știi chiar atât de multă lingvistică pentru că te poate da peste cap când e vorba de lucruri simple :lol: (Este o exagerare voită spre glumă, desigur – precizare pentru cei mai înflăcărați critici ai mei :-D ). Prin urmare ajungem la concluzia pe care a formulat-o profesoara mea de română din gimnaziu: „uneori gramatica se și simte!”.

Dacă subiectul are formă de singular, dar înțeles de plural – cum e cazul substantivelor colective – predicatul se acordă formal, la singular: Majoritatea a votat împotrivă. Norma literară acceptă și varianta de plural, dacă vorbitorul are în vedere componentele ansamblului la care se referă substantivul colectiv: Majoritatea au fost trimiși acasă. Astfel, sensul logic se referă la toate persoanele care formează această majoritate.  (Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”- Gramatica Limbii române II. Enunțul, București, 2005, pg. 353 și următoarele).

Cum, evităm noi, vorbitorii de rând, abaterile de la norma lingvistică fără a fi necesar să cunoaștem toată terminologia sau să ne cramponăm de legi lingvistice enervante?

Adăugarea unui determinant sau subînțelegerea acestuia din context este de mare ajutor.

ex.1. Majoritatea (susținătorilor) au dreptate. În acest caz, acordul la singular ar „zgâria” urechile, pentru că determinantul („susținătorilor”) este la plural.

ex.2. Majoritatea (intelectualității/ tineretului) are dreptate. Acordul la singular este impus de singularul determinantului („intelectualitatea/tineretul”)

De asemenea, se va ține seama de utilizarea sensului generic al termenului majoritatea:

ex. Majoritatea se impune în fața minorității. În acest caz este foarte clară necesitatea formei de singular

Am adaptat explicațiile utilizând o sursă de încredere, cartea prof. G. Gruiță, Gramatică normativă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998, unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut la universitatea clujeană.

 
18 Comments

Publicat de pe octombrie 25, 2011 în Lecția de limba română

 

Etichete: , , , , , ,

Lecția de limba română – Cacofonia

Luată de AICI

Deși ușor de sesizat, foarte multă lume o comite. Nu știu dacă din neștiință sau din neglijență sau cu bună știință, dar uneori este de-a dreptul supărătoare. Mi-am bătut capul destul de multă vreme cu elevii să-i ajut să elimine exprimările nepotrivite cu un limbaj literar, până m-am luminat: fac ei mai-marii patriei greșeli enorme în exprimare, așa că … unde este modelul pentru tinerii noștri?

Pentru a lămuri ce m-a apucat acum de fac toată tevatura asta (cuvânt turcesc, apropo), să începem sistematic.

CACOFONÍE s.f. cacofonii. Asociaţie neplăcută de sunete; cacofonism. ♦ (Muz.) Suprapunere de sunete discordante; lipsă de armonie. Întâlnire de sunete care impresionează neplăcut auzul; cacofonism. ♦ (Muz.) Reunire de sunete discordante; lipsă de armonie. [Gen. -iei. / < fr. cacophonie, cf. gr. kakos – rău, phone – sunet].

Așadar:

  • nu este nici „cacafonie” nici „cacufonie
  • originea este in „kakos” care înseamnă rău. Adică nu e bun, deci NU trebuie folosită în vorbire (precizare pentru cei care nu consideră că este o greșeală lingvistică)
  • este la polul opus eufoniei (exprimării armonioase), ceea ce înseamnă că NU ne „gâdilă urechile într-un mod plăcut” (de la nenea Iancu cetire)
  • îmbinare neplăcută înseamnă orice silabă repetată supărător; de aceea, din aceeași gamă sunt „la Laura”, „de departe” etc. E drept că acestea din urmă sunt mai greu sesizabile.

În plus, nu e atât de greu să o eviți. Asta dacă ești un vorbitor care-și controlează discursul și nu vorbește fără cap. (Mă rog, asta nici nu s-ar putea, fizic vorbind :-D ). Și mai spun și aici: lăsați domnule virgulele alea în vorbire! Că tot ca naiba sună. Cum să spui „Am aflat că virgulă capra era țap”?!?! Păi adicătelea citim și semnele de punctuație? Cum ar suna un dialog:

linie de dialog Bună virgulă vecine punct Ce mai faci semnul întrebării

linie de dialog Bine virgulă vecine punct Ia și eu pe aici punct

Cum să eviți? Schimbi cuvântul cu un sinonim, faci o inversiune, adaugi un articol nehotărât (un, o, niște) sau un adjectiv, orice altceva.

Bottom line: cacofonia trebuie evitată/ eliminată din instinct. De acord că în vorbirea obișnuită o mai lăsăm că nu avem timp de cizelat fraze când tăiem ceapa la bucătărie. Dar în contexte sobre sau oficiale nu este permis.

Și în final, apropo de lucruri care nu se învață, ci se simt, mă îndoiesc să-i fi predat lui fii-miu vreodată cacofonia. (E drept că-l culc cu Dex-ul sub pernă :-D ) Cu toate acestea, m-am trezit într-o zi că-i spun într-un context oarecare „te mănâncă capul”, lucru pentru care copilul m-a taxat imediat: „nu mai spune căcat, mami!”

Q.E.D. (pentru că se întâmplă și la case mult prea mari!)

 
33 Comments

Publicat de pe august 19, 2011 în Lecția de limba română

 

Etichete: , , , , , , , ,

 
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 187 other followers