Cât îți trebuie să aduci un zâmbet de fericire?

Îmi place să primesc cadouri. Cui nu-i place? Nu cred că există cineva care să spună: „A, nu, nu vreau cadou, păstrează-l!” și să fie și sincer spunând-o. De fapt, mai mult decât cadoul fizic, îmi place ideea de a fi în gândurile cuiva, de fi fericita „câștigătoare” a unui gând-surpriză. Supriză plăcută, desigur, pentru că de celelalte fug ca ucigă-l-toaca de sfânta tămâie.

Surpriza a fost ușor anticipată de un telefon. Rugămintea era să spun care este textul preferat dintre scrierile mele aproape poetice.  Nu am știut ce să răspund, pentru că fiecare are povestea lui și toate sunt foarte…ale mele Așa că am zis: oricare. Cred că telefonul a fost plasat strategic cu ceva timp înainte de sosirea surprizei (în limbaj de specialitate se numește tatonare ), așa că la un moment dat aproapoe am uitat de povestea cu pricina.

În preajma sărbătorilor de Paște, primesc din nou telefon. Vocea blândă a Mariei este inconfundabilă. De data aceasta mă anunța că urma să primesc o surpriză curând. Evident, cu serviciile poștale obișnuite, i-a luat ceva timp suprizei să ajungă la mine (veți vedea că se poate și mai rău, imediat ).

Și când deschid pachetul….ce să vezi??? O frumusețe de realizare artistică care se asortează perfect cu textul ales chiar de talentata Vavaly!

Ce fericită am fost! Și textul arăta altfel așa

Valy a potrivit foarte bine culorile și formele pentru textul pe care l-a ales.

Mulțumesc, dragă Valy pentru surpriza minunată! Chiar dacă vin cu întârziere mulțumirile mele, vreau să știi că a fost cu adevărat un cadou minunat!

Alături de minunea de tablouaș quilling se mai regăsea o felicitare, evident, handmade, pentru că în casa Copii și mămici totul e handmade!

Și bineînțeles, un autograf al artistului Dante care m-a vrăjit cu talentul său:

Nu-i așa că este o surpriză frumoasă?

Și acum, delegarea misterului: de ce scriu tocmai acum despre acest lucru? Dragile mele Maria și Vavaly au pregătit o surpriză la fel de frumoasă și pentru Sufletista. Decât că dumneei fiind incognito, nu au știut fetele unde să găsească adrisantul. Așa că, printr-o încrengătură greu de explicat, darămite de înțeles, am intrat și în posesia surprizei ei, urmând să o re-trimit către destinatar. Care destinatar nu reușește să ajungă la locul cu pricina pentru a ridica coletul. Pentru că am vrut ca surpriza ei să fie la fel de mare ca a mea, nu i-am spus despre ce este vorba și nici nu am poblicat postarea de mare laudă, ca să nu moară de ciudă înainte de a primi cadoul. Astăzi a fost deadline, așa că, dragă Sufletisto, asta e! Sâc! Eu am cadoiu, tu încă nu!

Și pentru că așa le potrivește Dumnezeu pe toate, în timp ce scriam toată povestea, aflu, tot de la Maria, bineînțeles, în urma unei conversații spontane, că azi e sărbătoare la Copii și mămici: e ziua lui Vavaly!!!! Deci: Mulți ani trăiascăăăăăăăăăăăăăăăăă! Laaaaa muuulti aaaaani!

Cu mare drag, numai gânduri bune de la noi!

 

Despre curaj, uși și timp

„If you’re brave enough to say good bye, life will reward you with a new hello”.

Paulo Coelho

Nu mai știu de unde a pornit ideea acestei postări. Poate din sugestia recentă a lui VictorCh de a dezvălui celorlalți vorbe înțelepte ce mi s-au lipit de suflet și nescrise încă aici. Sau poate m-am luat după un nor nebun și-mprăștiat care, scotocind prin dulapul cu amintiri, s-a trezit cu un dor teribil de trecut. Sigur m-au răscolit și vorbele din Tabakera fermecată:

„Poate că nici nu e nevoie să ghicim[...] pentru că știm deja răspunsul: [ușa] este încuiată, căci noi înșine am încuiat-o cândva – atunci când ne-am abandonat visele nebun de frumoase, în schimbul unei realități păcătos de mărunte și lipsite de strălucire…”

 

Despre curaj…

Despre curajul de a o lua de la capăt mereu, de a te ridica, de a te scutura de praf după ce viața te „alintă” părintește cu o palmă. Viața! Ce ciudat cum dăm mereu vina pe alții pentru eșecurile noastre. Dar, pe de altă parte, ce repede ne asumăm succesele! Nu viața te-a împins către o alegere sau alta. Viața ți le-a înfățișat pe amândouă, stânga și dreapta și s-a retras rânjind în timp ce tu te-ai jucat de-a „ala. bala” cu inconștiență. TU ai ales! Tu ai luat-o spre stânga, iremediabil greșit. Tu te-ai bucurat de iluziile strălucitoare pe care le- ai confundat cu adevărata viață. Ți-ai găsit, apoi, scuze și ai încercat să ascunzi sub preșul de la ușă toate mizeriile. Numai că, într-un târziu, te-au năpădit. Nu mai poți sta pe ele sperând că nimeni nu va observa. În fond, nici nu contează dacă și cine observă. E suficient că le vezi tu! Că le știi tu! E ca și cum le-ar ști o lume întreagă. Și nici măcar ăsta nu este cel mai grav lucru. Mai grav este când, cu același rânjet, viața îți reînnoiește contractul și-ți mai dă o extraopțiune, iar tu o iei tot spre stânga, din nou iremediabil greșit.

Despre uși…

Despre ușile care răsar la tot pasul în fața ta. Uși deschise larg care te invită să le pășești pragul, promițându-ți strălucirea eternă. Sau despre uși care, deschise fiind, nu par să-ți ofere o lume la care ai visat. Și totuși, undeva acolo, ascuns, știi că ACEEA este ușa ta! Știi că trebuie să intri și să înfrunți vijelia. Și chiar dacă toate prezicerile sunt sumbre, îți faci curaj și intri, ascultându-ți chemarea interioar

Despre uși închise… în spatele cărora nu știi niciodată ce se ascunde, iar dacă ai făcut o alegere, nu e drum de întoarcere. Direcția e mereu înainte. Și când simți că ajungi la  capăt și nu mai este nimic dincolo, apar alte uși încuiate și o iei de la capăt. Mereu.

Ce faci în fața unei uși închise? Întorci spatele cu teamă și cauți una care promite mai multe? Dar dacă ratezi ce este dincolo? Dacă tocmai acolo este ceea ce ai căutat mereu? Atunci bați și intri? Dar dacă nu-ți place ceea ce găsești acolo? Iar dacă ușa e încuiată? O forțezi? Intri chiar dacă are plăcuța „Interzis” pe ea?

Alegeri…curaj…

Și apoi mai este timpul… Care pare mereu să ne fie dușman pentru că nu se oprește niciodată când îi cerem. Nu întoarce capul înspre noi și pare să fie surd. Tot curaj îți trebuie și de data asta. Curaj să nu-l irosești și, atunci când ți se oferă șansa, să nu eziți, să nu pierzi timp prețios eschivându-te. Curaj să te mulțumești cu timpul pe care îl ai și să-l petreci în modul cel mai frumos cu putință. Iar atunci când timpul se termină, să nu cerșești altul, ci să poți mulțumi împăcat că ți s-a dat.

Spune la revedere și, cu siguranță, vei primi șansa să spui din nou: Bună…

 

It is all about options

Iaca o provocare via http://mesterulmanole.wordpress.com/2012/03/13/provocare/, numai bună de preluat şi dezbătut :

Lansez o provocare și un exercițiu de imaginație: care ar fi fost destinul lui Kogălniceanu de ar fi rămas in Moldova ? Dar firul vieții lui Ahmad Amin dacă ar fi mers la Paris ?
Având în vedere aceste două cazuri antagonice – merită să mai trimitem copiii să se școleze la pension prin Europa?

Este foarte posibil, după cum mi-e felul, să divaghez de la subiect. Aşa că, rogu-vă, răbdaţi până la capătul “disertaţiei”, doar –doar se va înţelege ideea

Cred că rezultatele pe termen lung ale acţiunilor noastre nu pot fi prevăzute, indiferent cât de sigur ești pe ceea e faci, indiferent câte mame Omide cumoști, indiferent câte mătănii și invocații către diverse zeități sau divinități prestezi. „Om trăi și om vedea” mi se pare una dintre cele mai reale vorbe din înțelepciunea populară. Desigur, totul trebuie să se bazeze pe bunul simţ, pe speranța că vei reuși să faci ceea ce ți-ai dorit, dar și pe ceea ce ne învață buna și draga experiență de viață. A noastră sau/ și a altora. Dacă suntem unul dintre cazurile fericite, gândim înainte să acţionăm, analizăm perspectivele şi posibilele urmări. Dacă suntem unul dintre cazurile norocoase, dăm cu zarul și pornim în direcția în care ne indică acesta.

The bottom line is…

Avem „datoria” (să-i zicem) de a face tot ce ne stă în putință pentru a reuși, pentru a avea o viață cât mai aproape de visurile noastre (de preferat, în sens pozitiv, dar știm că sunt și oameni care gândesc că „scopul scuză mijloacele” și nu s-ar da în lături de la nimic pentru a-l atinge ). La fel, avem datoria de a face acest lucru și în ceea ce-i privește pe copiii noștri, îndrumându-i, sprijinindu-i, oferindu-le o șansă. Cu toate acestea, nu vei ști, poate, niciodată, dacă alegerea pe care ai făcut-o (pentru tine sau pentru ei) este mai bună decât cea pe care ai fi putut să o faci.

O alegere atrage cu sine alta şi tot aşa până când nu mai ai alegeri de făcut.  Abia atunci poţi trage o linie şi poţi să-ţi dai cu părerea de ai făcut sau nu bine. Exerciţiul acesta de gândire se poate aplica pentru orice decizie luăm, în general. De pildă, aș putea să mă întreb: “A fost bine că am ales Clujul?” “Oare viaţa mea ar fi fost alta dacă aş fi ales să studiez la Iaşi”. Lucrurile s-au schimbat într-un ritm amețitor. Nu știu dacă ar fi fost mai bine și nici nu mă interesează, de aceea nici nu am fost tentată să îmi pun această întrebare. Trăiesc ceea ce am ales să trăiesc, astfel că nu are sens să tânjesc după ceva ce ar fi putut să fie (fără să avem, de fapt, măcar certitudinea că ar fi putut fi mai bine). Am învățat să trăiesc cu alegerile pe care le-am făcut. Chiar și (sau, poate, mai ales cu) cele mai puțin bune. De fapt…de unde să știu eu acum dacă au fost alegerile proaste? Poate așa par acum, dar la final?

De aceea zic că, până la urmă, totul este o loterie. Dacă tragi lozul câştigător şi ştii ce să faci cu el mai departe se cheamă că ai avut succes. Dacă n-ai noroc, e foarte posibil să devii un veritabil Don Quijote modern, încercând să lupți cu morile de vânt și sfârșind cu pantalonii agățați într-una din ele, rotindu-te ridicol în chicoteala celorlalți. (Am exclus din discuție pe protagoniștii „poveștii unui om leneș” )) care îi lasă pe alții să facă alegerile pentru el ).

După atâta filosofie empirică, să revin la subiectul propus dezbaterii. Încotro să ne îndreptăm copiii? Cât mai departe de țara asta, de teamă că nu vor reuşi aici şi cu speranţa că ACOLO (wherever that means) vor găsi fericirea şi se vor realiza? Ne oferă cineva certitudinea asta? Putem scăpa rapid de asumarea responsabilității de a alege: îi învățăm să decidă ei înșiși pe baza unor „valori” (să le zicem) în spiritul cărora i-am crescut. Ne face oare asta să ne simțim mai bine în cazul unui eșec? (aceast lucru însemnând neadaptare, respingere etc). Cu siguranță nu. De unde să știm care context îi este mai favorabil dezvoltării și formării personale? De unde știm că nu „ar fi fost mai bine” dacă alegeau cealaltă parte a drumului? Ei bine, nu o vom ști! Cel puțin, nu prea curând. Astfel de rezultate cer timp. Trebuie, totuși, să conștientizăm că  orice am alege, ceva tot pierdem din vedere: „Ne scapă mereu câte ceva în viață”, spunea Iona lui Sorescu.

Ce e important? Cred că e important să alegi și să-ți asumi ce ai ales.

Poate tot Sorescu zice mai bine toată povestea asta

 

Pentru ce (nu) am blog?

Când am citit postarea Rokksanei, mi-am adus aminte că și Sufletista avea pe undeva aceeași leapsă. Nu am preluat-o atunci pentru că nu mi s-a părut de interes general, de ce mi-am făcut eu blog. Mai ales că am tot spus pe ici pe colo printre rânduri și comentarii. Dar iată că a venit momentul în care musai trebuie să punctez unele chestiuni. Până la sfârșit de va înțelege și de ce. Pentru tonalitate, cu iertare-mi fie, dar dacă tot e marți, prefer să ucid toate ceasurile rele aici, în postarea de față.

Plecarea cu o bursă Comenius, presupune suficient de multă muncă pentru a demonstra că meriți banii care s-au investit în tine. Printre multe altele, era necesar să public experiența mea acolo în cât mai multe locuri. Un blog mi s-a părut o idee bună pentru a scrie despre asta. Învățasem ce înseamnă „a blogăi” doar la modul general. Singură l-am făcut (da, sunt mândră de asta!) și apoi am învățat pe parcurs cum stau lucrurile pe aici. Primul comentariu a aparținut Sufletistei, care a făcut, astfel, descoperirea vieții ei, adică io! . De acolo au curs comentarii, am început să interacționez cu lumea bună

Blogul l-am gândit ca o chestiune universală: scriu ce-mi trece prin cap. De la lucruri serioase, la cele mai puțin serioase. de la stări sufletești, la chestiuni obiective (sau nu) ale realității cotidiene. Știu că unii preferă să aibă bloguri separate pentru tematica abordată. Eu le-am vrut pe toate ale mele la un loc. Pentru că sunt experimente și experiențe care îmi aparțin, și dacă vreau vreodată să le re-trăiesc, trebuie doar să caut în cuprins. Am vrut să fie un amalgam: de toate pentru toți. Și ce dacă secțiunea „Culinare” nu are legătură cu secțiunea „Literare”? Cititorii pot fi variați. Unii trec și pleacă, alții rămân.

Apoi mi-a trecut prin cap că nu le-ar sta rău textelor mele „poetice” antice și de demult, în căsuța lor, aici. Și le-am pus pe toate. Mi-a luat ceva vreme, dar pentru mine, a meritat.

Nașterea blogului a coincis cu o perioadă extrem de …turbată, în care teama de puterile malefice ale oamenilor curpinși de răutate, mă obseda. O perioadă de curățare a sufletului personal de apăsările lui. O perioadă de re-corectare a traseului pe care l-am ales pentru viața mea. În unele postări s-a simțit asta, în altele, nu. Mereu am fost o fire veselă. De cele mai multe ori, reușesc să fac haz de necaz. Alteori, mă simt doborâtă și mai cad, dar îmi revin spectaculos de repede (spre mirarea unora). Cred că e o chestiune genetică a femeilor din familia mea. Au fost postări mai vesele, altele, mai triste. dar m-a bucurat enorm când cineva a apăsat butonul Like sau a lăsat ca semn chiar și doar un zâmbet.

Apoi au început jocurile. Dădusem peste Papă, dar nu am îndrăznit să mă alătur duzinei. Când a preluat Pisicimea sa, m-a ispitit cu toate cuvintele ei frumoase. Ceea ce a ieșit, este o compilație originală între ideile lexicale ale ei și puterea mea de a controla cuvântul. Pentru că multe au plăcut, asta m-a încurajat să merg mai departe. Așa am creat Jurnalul unei fete cuminți. Pentru că fiecare avea o serie interesantă dintr-o poveste: Redsky,  Almanahe, Vero sau Scorpio, eu de ce să nu am? Pentru că îmi plac provocările, „m-am băgat”, treptat, în fiecare joc.

De multe ori m-am regăsit în scrierile lor și le-am spus asta. Nu, nu am zis că au scris despre mine, ci că mă regăsesc în scrierile lor. Atenție, este o precizare esențială! Știți că Liviu Rebreanu a avut probleme la apariția romanului Ion, pentru că unii s-au recunoscut în pielea personajelor, de altfel, fictive, ale autorului? And we would NOT like that to happen to us, would we???

Dacă cineva simte familiar un text de-al meu, nu poate decât să mă bucure! Înseamnă că nu sunt nebună sau că nu sunt doar eu nebună Sunt chestiuni ce țin de universalitate: revolta, dragostea, ura, râsul. Doar că fiecare are experiențele lui. DAR! Eu nu scriu despre nimeni aici, decât despre mine însămi!!! Despre trăirile mele, despre lucrurile mele, despre ideile mele (bune sau rele), despre familia mea, despre revoltele mele, despre tot ce este al meu! Ei bine, DA! dragă cititorule dezamăgit! Sunt de un egoism rar întâlnit! EU sunt blogul acesta! Blogul acesta înseamnă EU! Nu căutați corespondențe care nu se cuvin, nu reconstituiți realitatea după ceea ce scriu sau după ceea ce vă imaginați că scriu! Nu așa se face! Eu nu copiez nimic de la nimeni, îmi asum ceea ce scriu, DAR dacă ai trecut pe aici și ți-a plăcut, nu-ți asuma cu vanitate lauri ce nu ți se cuvin!

Și încă ceva!

Am ales să postez aici ca D’Agatha. Foarte puțini îmi știu identitatea reală. Și asta nu pentru că aș avea ceva de ascuns, ci pentru că D’Agatha e altcineva decât cine este trecut pe un buletin. Iar aici e locul meu de liniște și de bună dispoziție. Aici mă retrag când mă enervează vecinul de la trei, aici când vreau să urlu că-mi iubesc copilul, aici când am nevoie să mă descarc sau când am inspirație să creez. Când, cum și despre ce am eu chef! Mi-ar plăcea tare mult dacă mi-ai respecta dreptul la intimitate! Nu mai scotoci, cititorule să afli cine sunt. Nu ai să găsești nimic mai interesant. Tot ce este nevoie să știi, găsești AICI sau citind printre rânduri.

Iar dacă tu crezi că ai făcut marea descoperire, păstrează pentru tine!

 

Cum e cu postul?

S-a terminat un post. Imediat începe altul. Cred că puțini știu are e scopul real al postului și cât de benefic este acesta pentru trup și pentru spirit. Dar mulți postesc !

Comentam o zicere de-ale lui Tiberiu zilele trecute, despre acest subiect. Spuneam acolo despre o situație în care m-am aflat și care a generat o dilemă. Așadar…

Știți deja că nu sunt o religioasă, am mai spus-o cu câteva mii de ocazii. Credința mea în Dumnezeu este indubitabilă, doar că nu se manifestă în același fel în care majoritatea credincioșilor (re)acționează. Când vine vorba despre post, există mereu două categorii principale: cei care îl țin cu sfințenie de la cap la coadă și cei care nici nu vor să audă, găsind diferite scuze în fața publicului dezaprobator (e o prostie, nu asta înseamnă credința în Dumnezeu, nu pot din cauza copiilor, nu pot din cauza serviciului, e mai scump decât dacă aș mânca niște carne etc.). Evident, diferențele pot fi mari de la un caz la altul. Cunosc oameni care nu gustă mâncarea pe care trebuie să o facă pentru ceilalți care nu postesc sau care aruncă repede lingura cu care au amestecat în ceva „de frupt” ca și cum ar fi o ispită de-a lui „ducă-s-ar pe pustii”. Alții poftesc până le este rău, dar nu se ating de bucatele blestemate. Unii mai iau cât o gură pe ascuns, convinși că nu strică atâta lucru. Și tot așa.

Cam lungă introducerea, dar cum mă pierd eu cu vorba (pen’că știți că-mi place vorba lungă ) mă îndepărtez de la subiect.

Într-o zi de post (zilele trecute) aveam următoarea situație: mâncare perisabilă care dacă nu era consumată în acea zi, musai trebuia aruncată pentru că se apropia de deadline. Dacă țineam post, aruncam mâncare – lucru care tot păcat este. Dacă nu țineam post, iaca păcatul pentru încălcarea unei „porunci”. Ce era de făcut? Pe care păcat să-l aleg?

În ceea ce mă privește, postul înseamnă o testare a propriilor limite. Sunt suficient de săpân pe mine cât să reușesc să mă abțin de la elemente care ar putea să-mi dăuneze? Este o dovadă a autocontrolului și a conștientizării de sine. Nu trebuie să fii credincios ca să postești, trebuie doar să-ți iubești îndeajuns trupul, cât să-l vrei sănătos și plin de viață. Așa că din când în când, fără să-ți impună nimeni asta, e bine să mai lași deoparte bucatele care, în exces, dăunează grav sănătății și să faci o cură de detoxifiere. Dacă îți este greu să alegi momentul, e firesc să te aliniezi celor care țin postul din perspectiva religioasă. Mai ales dacă ești o persoană care face excese culinare, ar fi recomandată o astfel de pauză.

Evident, postul nu înseamnă numai abținerea de la mâncare, dar, în general, doar despre asta se vorbește. Postul este o stare de spirit. Te întorci o clipă către tine și încerci să-ți faci un mare bine. La propriu! Uneori avem o viață atât de dezechilibrată, încât avem nevoie de aceste momente prin care să ne…redresăm.

Iar dacă reușești să te abții o vreme, aste exclusiv pentru tine, nu pentru Dumnezeu, nu pentru preotul care te împărtășește, și nici pentru vecinii curioși. Consider că dacă ai făcut-o ca să te lauzi, e un timp pierdut, nu ai făcut absolut nimic pentru sufletul tău, ci doar pentru trup (asta dacă ai fost corect cu tine însuți).

*

Iar judec! Asta nu-i a bună!

 

Moș Crăciuuuuun cu plete „galbe” (reloaded)

Aceasta este o datorie de onoare!

Să recapitulăm:

Ajun de Crăciun. Zăpadă – absent. Răceală puternică – prezent! Îndeplinire planuri de sezon – absent. Muci (pardon!) – prezent. Stare fizică generală – decadentă!

Acestea fiind zise, am „petrecut” de minune, sub plapumă, cu tot cu copilul din dotare. Noroc (ul nostru) de consort! (ghinionul lui!). După ce am deschis ochii laaarg și mi s-a spus că a tocmai a fost Crăciunul, am încercat reintrarea în normalitate. ( ).

Îmi încep revenirea cu minunata cutie poștală, unde mă gândeam că zac niște facturi. Erau. Două. Cât un cearșaf! (sau „cearceaf”, după noile regelementări, dar pe mine mă zgârie la neuron acest termen). Printre ele, rătăcită, o notificare pentru un colet. Mă uit repede și cu încântare (cineva s-a gândit la mine!) și descopăr un nume nou și necunoscut, plus o adresă care nu-mi zicea nimicuța. Era 25 decembrie, zi când nici iarba nu crește. După cele trei zile de sărbătoare, pe 28, consortul se înființează la poșta din centrul satului. Nimeni. Pustiu. Se întâlnește totuși cu factorul poștal care zice că „mâine” e sigur deshis. „Mâine” (pe 29) fug pe la 12 trecute fix, să văz de la cine era „beletul” coletul. Stupoare, la poștă, nimeni. Sun la numărul indicat și, bineînțeles, nimic. Venit de multișor, coletul putea fi expediat înapoi și eu nici măcar să nu aflu de la cine era și CE anume conținea???

Cu insistență, revin pe 30 cu un telefon. Doamna scotocește printre colete, scuzându-se că nu a fost cu o zi înainte. Înțeleg. Lumea la țară mai trage o fugă până acasă, mai rezolvă din treburi. Nu mă interesa decât coletul!

Și în colet era….

O minunată surpriză! Pusă la cale cu meșteșug.

Claudia este o femeie veselă și inteligentă, cu un suflet mare și cu dragoste pentru copii. Pe blogul ei apare un motto interesant: „Viaţa nu e o cursă, ci o călătorie care trebuie savurată pas cu pas. Ieri e Istorie, Mâine e Mister iar Azi e un Cadou… Bucură-te de el!” Și m-am bucurat! Mai ales pentru că minunatul cadou a fost pentru Pinț. Moșul l-a lăsat la poștă, cu încredere, după ce l-a preluat de la minunata Claudia.

Stăteam amândoi pe pat, căutând să desfacem mai repede cadoul.

Nu a lipsit dedicația specială pentru Pinț :

Am răsfoit-o cu Pințul, am citit câteva capitole despre elefănțelul colorat

Minunat, nu? Să se gândească la tine cineva care nu te cunoaște, care nu te-a văzut și nu ți-a vorbit.

Evident, a avut complici. Maria m-a făcut să mă gândesc în cu totul altă direcție când mi-a cerut adresa nouă și a pus la cale totul cu Vavaly, căci ele sunt nedespărțite .

Nu știu dacă are sau nu vreo legătură, dar o idee asemănătoare a avut și Cristina.

Chiar dacă am întârziat cu mulțumirile, veți ști cu siguranță că sunt din suflet!

 

Ce-i prea mult, mereu strică!

Am căsuța căsoaia meaaaa, sunt pro-pri-tar!

Și mă mândresc cu eaaaaa, sunt pro-pri-tar!

vecinii mor c-un gând

că n-au și ei pământ,

dar au un credit scump,

sunt pro-pri-tar!

Merită citit și articolul din sursa foto!

Manoleasa mi-a adus aminte de o perioadă când îmi puneam întrebări despre care credeam că sunt de bun simț. Acum nu mai am întrebări, doar constatări.

To be or not to be….proprietarul unei case.

Să vedem:

Studiu de caz 1. Tot românul vrea o casă.

Treaba asta cu simul acut al proprietății ne caracterizează. Poate pentru că atâția ani oamenii de rând au avut prea puține lucruri despre care să poată spune că sunt „ale lor”. De aceea, atunci când s-a dat liber la toate deodată, oamenii au început să strângă, să agonisească, să aibă cât mai mult ca să compenseze lipsurile anterioare. Prin alte părți, oamenii nu se omoară cu credite dacă nu simt că le pot duce. Se mulțumesc cu chirii, schimbă cu mai multă ușurință locațiile, nu se leagă atât de mult afectiv de o clădire. Evident, și pentru ei, clădirea aceea înseamnă „acasă” atâta vreme cât locuiesc acolo, dar dacă mersul (ne)firesc al vieții o cere, iși iau calabalâcul și de mută. La noi nu e așa. La noi alergi după casa ta, proprietate personală, din mai multe motive:

• Vrei să ai locul tău pe care să-l personalizezi, pe care să-l amenajezi cum vrei, să spargi, să refaci, să reorganizezi și să nu te bată nimeni la cap.
• Chiriile sunt absolut nesigure, iar proprietarii, deseori neserioși. Fie vând fără să te anunțe în prealabil, fie schimbă chiria, iar tu nu ți-o mai permiți. Te trezești cu lucrurile în stradă și, eventual, cu un copil în brațe, neștiind încotro s-o apuci. Așa că decât să plătești chirie la nesfârșit si să stai cu teamă, mai bine faci un credit și-ți iei o casă.
• Muncești în străinătate și

1. îți tot spui că te mai întorci, așa că trimiți bani ca să-ți faci casă, doar pentru asta ai plecat: să ai și tu un rost. Evident, constați că e mult prea scump acest și, în plus, aici oricum nu găsești job mai bun ca acolo, deci amâni reîntoarcerea, la fel cum amâni să ridici casa care rămâne în paragină.
2. Nu ai nicio intenție să te întorci, dar musai să vadă vecinul că ai bani, doar nu degeaba te-ai dus. Și-ți torni o casă de prost gust (adică excesiv de mare și de înzorzonată) să ți se ducă vestea-n sat. Eventual mai vii în vacanțe să te asiguri că ești admirat sau invidiat.

Studiul de caz 2. Am o casă, dar mai vreau!

Știm că tot ce e gratis, e vânat. Nu contează dacă îți trebuie sau dacă e de calitate: e GRATIS!

Din aceeași gamă sunt cei care, deși dețin proprietăți impunătoare, mașini extra –mega –super și au buzunarele doldora de bani, aplică pentru obținerea unei locuințe ANL. Păi da, e gratis! Mă rog, minus șpaga aferentă, în cazul lor.

La „b’ocu’ vechi” am avut parte de niște vecini de calitate. Fiecare cu problemele personale, cu necazurile proprii, dar cu mult bun simț. N-am pus niciodată la îndoială corectitudinea lor în ceea ce privește obținerea locuinței respective (nu că m-a interesat vreodată acest aspect!). Oameni cu servicii la care munceau din greu, cu familie și copii, oameni care așteptau de ani de zile această oportunitate. La alte blocuri însă, nu te saturi admirând ultimele mașini apărute pe piață, unele dintre ele depășind prețul unui apartament decent cu două camere. Și totuși…sunt chiriași la ANL. Cunosc personal un caz în care respectiva s-a străduit atât de mult să primească locuința aceea, și cu toate acestea, nu a locuit NICIODATĂ acolo în cei cinci ani de când a primit-o.

Zilele trecute povestea cineva despre o nouă serie de apartamente ANL date în funcțiune și despre afirmația unui proaspăt chiriaș care nu se sfia să facă publică intenția sa de a NU locui acolo, că are vilă, așa că o va subînchiria.

Păi bine fraților, chiar atât de meschini și de haini puteți fi??? Înțelegeam (sincer!) dacă nu aveai altă sursă de venit și atunci profitai de ocazie ca să trăiești din chiria altuia (pe care o primești oricum ilegal) sau îți plăteai rata la apartament. Dar așa??? Ce-ți lipsește ție, având o situație materială mai mult decât bună? Și în timpul ăsta, oameni care chiar au nevoie de locuință (și culmea, ar fi avut și dreptul să o primească, întrunind absolut toate condițiile!) plătesc chirii mari tot ștabanilor cu jde mii de apartamente.

Tot îmi repet că nu e sănătos să judeci, dar, sincer, nu mă pot abține privind atâta nedreptate! Oamenii care au muuuuult prea mult și oameni care au mult prea puțin raportat la munca lor.

„Unde ești tu, Țepeș, doamne…”

LE: Scuze pentru bulversarea cu atâtea titluri pentru această postare. Nu l-am găsit pe cel potrivit

 

Good or Bad?

Cred că termenii sunt relativi și că, până la urmă, este vorba de proiecția individuală a celor două concepte, în funcție de mai multe criterii. Nu știu care e cum, așa că mă mulțumesc să le trec în revistă pentru exorcizarea propriului eu.

Sursa foto

Situația 1: Aceleași date ale problemei, alte coordonate , îi fac concurență lui Redsky și, bineînțeles, Manolesei. Sau…nu?

Iată-mă-s invitată de onoare la ședința cu părinții clasei a XII-a. (De fapt, m-am cam autoinvitat pentru că am vrut să clarific unele aspecte întru evitarea reproșurilor ulterioare.)

Cunoscând bunele obiceiuri ale părinților noștri (adică părinții elevilor din școala noastră, nici într-un caz nu vreau să generalizez!) care consideră că o ședință cu părinții la liceu este plictiseală curată, am propus să reunim cele două clase la care predau, pentru că și ceilalți profesori cu materii de bac erau comuni. Aș fi așteptat întrebări, propuneri, sugestii, chiar reclamații, în schimb, am întâlnit părini obosiți și oarecum nemulțumiți că au fost citați la ora 17 pentru o ședință la școală. Doar copilul lor nu a făcut nimic, în fond! EXACT! Mi se pare că tocmai asta e problema: nu au făcut NIMIC!

Prin urmare, mi-am ținut monologul, neavând parteneri pentru o discuție.

Bilanț:

• din 60 de părinți la două clase, au fost la ședință 20, adicătelea o treime se interesează de soarta copiilor lor.
• unii nu știau exact la ce clasă sunt copiii lor elevi. E și foarte dificil, având în vedere că sunt trei clase de a 12a și că sunt tot în această școală de vreo patru ani.
• problema cu lipsa manualelor aparține în exclusivitate profesorilor care, probabil, ar trebuie să le aducă la școală pruncilor, întocmai precum i-a adus Ion Chiriței răvașul pe talger.

Din aceeași gamă, nu au nici cea mai vagă idee să scrie măcar corect sau să citească destul de cursiv un text. „Generația Messingiăr” rules!

O fi bine pentru ei pentru că nu se stresează deloc și vor trăi mult și bine? O fi rău pentru mine că nu-mi mai găsesc eficiența într-un sistem murdărit?

Situația 2: Ce e de făcut când ești pus într-o situașie delicată? Coleg cu vechime care a dat în patima alcoolului, se degradează de la an la ani și observi cum un om cu prestanță, capabil și cu suficientă minte devine o legumă, o persoană de care le este tuturor scârbă să se apropie. Celorlalți le-a fost milă. Evident că nu e ușor să arunci un om în stradă acum când e singur și abandonat, având în plus și povara viciului devenit boală. Și totuși…analizând situația, îți dai seama că au mai mulți de pierdut dacă nu se ia o măsură. Ore neefectuate, materie da bac, probleme cu mediile etc.  Întotdeauna am apreciat felul în care cei abilitați iau atitudine: desemnează pe alții. Și m-am trezit, în prag de sărbători că fac parte dintr-o comisie de analiză a situației, în vederea luării deciziei de desfacere a contractului de muncă.

O fi bine pentru elevi că au șansa ca în al doisprezecelea ceas să aibă un profesor care să-i ajute să recupereze materia? O fi rău pentru bietul om care rămâne fără serviciu?

Situația 3: Preumblându-ma pe coridoarele școlii, dau să pătrund într-o minunată sala de clasă. În fața mea, la circa jumătate de metru, o copilă (15-16 ani) îl sărută zgomotos și languros pe obraz pe unul din craii clasei la care activez. Sceneta de dragoste pare să nu se fi încheiat, dar înainte de a auzi/vedea mai mult decât mi-aș dori, n-am ce face și comentez: „Păi bine, domnule, Romeo și Julieta se joacă mai bine de la balcon.” (Evident nu am spus chiar așa. Un motiv ar fi că nu ar fi înțeles deloc vorba mea de duh, probabil confuzați de multitudinea de personaje din întreaga literatură. Al doilea motiv, ca să nu înțeleagă greșit ce am vrut a spune cu balconul!). Don’șoara, consternată, mă întreabă ce-a făcut! Ei bine, dacă mă scoate ceva din sărite atunci când fac o observație este această replică: „Da’ ce-am făcut, Doamna?”. Să derulăm, zic, filmul evenimentelor și să concluzionăm. Nu cred că trebuie să știe toată instituția ce sentimente nutrește zglobia copiliță pentru scumpul ei crai. Nu i s-a părut firească intervenția mea, iar eu am purces dezamăgită către clasă, căci ora începuse de mult.

O fi bine pentru ei pentru că sunt atât de dezinvolți și fără jenă și asta îi va ajuta mai departe? O fi rău pentru mine că am început să devin „comunistă” și le reprim pornirile adolescentine curmându-le minunatul „zbor … invers”?

Situația 4: Nu de puține ori am sacrificat materia propusă pentru oră, ca să țin o „lecție de dirigenție”. Nu din acelea pe care ne obligă ei să le facem ca să-i…dezvoltăm armonios (?!), ci din celelalte prin care intenționezi să-l faci să priceapă că a luat-o razna și că direcția aia nu e cea…bună. Și după ce transpir explicând, întrebând în speranța că va înțelege singur ce vreau să zic…mă lovește în moalele capului cu o distorsionare a realității. Zic: „în școală există un regulament în care se specifica foarte clar că aruncatul petardelor printre colegi, nu e clasificat drept activitate intelectuală, deci nu promovăm așa ceva. Nici lovirea portarului sau amenințarea directorului adjunct”. Iar el îmi răspunde: „Am înțeles: deci în școală nu avem voie să avem personalitate”. Smaf! Am zis! De altfel, un copil capabil și destul de inteligent (având în vedere și tipul replicii). Sportul pe care-l practică este boxul, doar că numeni nu l-a învățat (mă refer la antrenorii care îl formează) că asta nu-i dă voie să împartă pumni ici și colo.

O fi bine pentru el că „are personalitate”? O fi rău pentru mine că nu am reușit să-l conving într-o oră? (precizez că nu este clasa mea personală și nu-mi permit mai mult pentru a nu fi interpretată intenția mea nici într-un fel).

Cred că nu poți să faci un bine fără să faci și un rău în același timp. Inevitabil balanța se înclină mai mult sau mai puțin. De unde știi când și cât e bine?

 

„Iubiți…și câinii vagabonzi…”

Probabil că vă amintiți „hit-ul”:

Întreb și eu ca omul insensibil și neavizat: poți să te uiți serios la asta?  Poți că o consideri o…capodoperă? Îți vine s-o fredonezi în timp ce faci diverse activități casnice sau la lucru? Personal, dacă ar trebui musai să aleg ceva aparținând lui, o prefer pe aceasta:

Sau pe cele din serialul care mi-a înseninat copilăria:

și

Pot să-l respect pentru ceea ce a fost la momentul acela. Încă fredonez fragmente din aceste piese care, pentru copilul din mine, au însemnat ceva. Și ar mai fi câteva.

Totuși, la un moment dat, timpul a luat-o razna și unii artiști nu au reușit să-l prindă din urmă. Trăiesc în umbra acelui „ieri” care i-a consacrat și nu mai pot merge mai departe. Unii se retrag și-și duc cu demnitate starea actuală. Alții în schimb…au devenit cerșetori de glorie. Sunt revoltați pe cei care-i ascultau, că nu o mai fac acum, că nu-i mai înțeleg, că nu-i mai apreciază. Sunt revoltați pe casele de discuri pentru că refuză să-i mai vândă și să-i promoveze.. Sunt revoltați pe întreaga societate că nu-i mai întreține, deși ei au „întreținut” buna dispoziție atâta timp. Acuză că sunt lăsați să moară de foame și susțin că lumea le datorează ceva. Ce??? Dupa principiul „Toată vara ai cântat. Acum…joacă dacă poți!”. Când ai fost „pe val” te-a interesat cum o duc ceilalți? Dacă au bani să-ți cumpere discurile pentru că te apreciază cu adevărat? În plus, ai avut ocazia să o duci de o mie de ori mai bine decât mulți dintre muritorii de rând care nu au avut această șansă și cărora le-a mai rămas doar bucuria de ate asculta cum puteau. Ai văzut țări străine și ai susținut concerte, când alții nici nu visau să iasă din țară. Ai câștigat binișor din asta. Ei bine, dacă noi înșine nu ne asigurăm viitorul, nimeni nu o va face.

Nu mai ești actual! Așa că ai două variante: te adaptezi rapid sau o lași baltă de tot. Madonna nu mai este în floarea vârstei și totuși este actuală. Elvis nu mai este, dar muzica lui este în continuare apreciată, dovadă că încă se ascultă. Chiar Loredana noastră este încă „la modă” deși a debutat acum ceva vreme în domeniu. Ei au găsit „calea” spre succes și spre eternitate.

Articolul este urmare a unui interviu despre care mi-am amintit, un interviu cu această temă.

De ce or fi dând vina unii pe altcineva pentru ceea ce nu depinde decât de propria lor persoană. Se întâmplă la fel când moare un mare actor. Familia, cunoscuții, prietenii aruncă „ocări” legate de faptul că oamenii i-au uitat. Păi nici nu mai știau că există! Dacă nu mai apare nicăieri, nu e firesc să te obișnuiești cu lipsa de pe scenă?

Iaca am judecat din nou, deși tot pretind că nu o fac. Cineva ar trebui să înceapă să numere cartonașele galbene.

PS: Constat că mai au și alții păreri despre artiști: http://oretarzii.wordpress.com/2011/12/17/plimbarea-faimei/; http://despresufletulmeu.wordpress.com/2011/12/16/cu-tot-respectul-despre-talente-si-talentati/

 

Shit happens…

Ei bine, da! Life’s not fair! And sometimes it gets really shitty !

Nu-mi place să fiu judecată, de aceea mă feresc să judec, la rându-mi, deciziile unora. Dacă de data aceasta nu-mi iese încercarea, fiți îngăduitori.

Uite o altfel de Geneză:

Dumnezeu (care DA, există!!!) a rupt bucățele din El, le-a modelat puțin și le-a făcut suflete. Pentru că sunt atât de sensibile, le-a îmbrăcat frumos în trupuri. Apoi le-a aruncat pe pământ precum aruncă agricultorul semințele. Ca să crească frumos. Din motive neștiute, unele semințe devin fruct și pe măsură ce cresc, devin și mai bune; altele se strică, se înnegresc și își târăsc existența mutilând și altele din preajmă, iar o parte … se ofilesc și mor. Asemeni lor sunt și sufletele….

De ce ar fi viața ușoară? Cum am ști să ne bucurăm de momentele frumoase, dacă nu am avea termen de comparație cu celelalte care ne amărăsc? Nu e mai dulce împăcarea de fiecare dată când a existat o ceartă? Nu apreciezi mai mult ce ai când asta e tot ce ți-a mai rămas pe lume?

Am mai spus și aici : http://experimentesiexperiente.wordpress.com/2011/04/15/life-really-sucks/: viața este o luptă! Iar cine o pierde înseamnă că nu a fost suficient de puternic pentru a o duce până la capăt. Dumnezeu ne-a dat-o. Nu o poate face și frumoasă pentru noi.

Vorbeam astăzi cu prietena mea dragă (care a tratat aceeaşi temă aici: http://despresufletulmeu.wordpress.com/2011/12/12/unde-au-fost-prietenii-cand-oamenii-s-au-sinucis/) despre felul în care unii râd de faptul că noi, ceilalți credem cu tărie în existența unui Dumnezeu care ne va salva. Mă gândesc că au dreptate să râdă: cum să te salveze Dumnezeu, dacă nici măcar tu nu vrei asta? Dacă ai vrea, ai cere ajutor. Oricui.  I-ai cere Lui să te întărească, să te ridice, să te lumineze. Sau celor de lângă tine să te sprijine.

Simt nevoia să precizez că nu am devenit vreo pocăită odată cu duhul sărbătorilor (de parcă numai atunci ar trebui să fii mai bun, mai tolerant, mai curat etc.!!!) Pentru mine, Dumnezeu este gândul de care să mă agăț atunci când mă cuprinde deznădejdea. Și, deși mă ajută să știu că El este aici, nu am lăsat niciodată doar în seama Lui rezolvarea problemelor mele. Prin Dumnezeu înțeleg, în mare, toată energia pozitivă din lumea asta.

Shit happens! All the time!

Cu toate acestea, nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă sinucid!

Mă gândesc așa: dacă eu aș face asta pentru că am fost suficient de idioată cât să o fac lată eu însămi sau pentru că mi se par insuportabile problemele pe care cred că le am, atunci ce le mai rămânde de făcut celor care:

• Au descoperit că au o boală incurabilă?
• Au pierdut un copil nenăscut sau unul pe care au apucat prea puțin să-l țină în brațe?
• Au rămas fără nimic pe lumea asta ?
• Zac în închisori cu dreptatea în mână ?
• Nu-și pot ajuta un copil sau un părinte bolnav ?

Și mai adăugați voi motive pentru care viața pare să nu mai aibă sens.

Ciudat este că aceștia enumerați mai sus, găsesc, de cele mai multe ori, puterea să meargă mai departe. O am în minte pe Anca Parghel care a luptat cu boala aia nenorocită până când aceasta a răpus-o. Și a fost cel mai vesel om bolnav pe care l-am văzut vreodată! Mă mai gândesc la milioanele de mămici de îngeri care nu-și pot strânge puiul în brațe pentru că dintr-un motiv neînțeles de ele, el nu mai este. Mă mai gândesc la oameni care au îndurat nedreptăți și asupriri și care au trecut peste ele cu demnitate.

Dați-mi un motiv bun să te sinucizi!

Nu, nu cred că înseamnă lașitate! Ba dimpotrivă, aș spune că este un act de curaj. Nu ai fost în stare să faci nimic cu viața ta și acum e momentul să arăți că poți lua o decizie. Și că, de data asta, o duci până la capăt.

Să te sinucizi din dragoste? Oricât de sublim este sentimentul, el moare odată cu tine, se stinge pentru că tu singur ai suflat în lumânare.

Să te sinucizi din cauza unei boli? Oricum finalul este același. De ce să nu te bucuri că mai poți vedea, auzi, simți, plânge sau râde ca un pământean. De ce să forțezi ceasul când el ticăie în ritmul care trebuie.

Mă opresc aici. Am judecat destul motivele altora. Doar că eu înțeleg viața altfel. Cu suișurile și coborâșurile ei.

Am devenit imună la evenimente de acest gen. Deja devine un clișeu. Artist neînțeles, prieteni care au presimțit (!?) că așa se va întâmpla, dar nu au făcut nimic, însă acum culeg roadele publicității prin tăria cu care-și plâng „prietenul” pierdut. Telenovele interminabile cu scenarii posibile și aberații maxime, oameni care-și dau cu presupusul, deși nu au niciun rol în toată ecuația. Încă se mai dezbat circumstanțe ale ultimei sinucideri.

Cred că până la urmă…lucrurile se întâmplă. Cine nu ține pasul, abandonează maratonul.

În fond, trebuie să existe o selecție naturală.

 

„Și ne iartă nouă greșalele noastre…”

…pentru că noi nu știm să iertăm greșiților noștri….

Există situații în care religia este un subiect tabu. Nu pentru că i-ar fi cuiva rușine sau teamă de ceea ce este, ci pur și cimplu pentru a păstra intact dreptul la intimitate și de a evita polemicile nepotrivite pe această temă.

Personal, cred că este treaba fiecăruia în ce crede sau în ce nu crede, atâta vreme cât nu face rău nimănui și respectă valorile universale: Binele, Frumosul, Bunătatea, Milostenia, Compasiunea, Adevărul, Iubirea… Înainte de a fi acuzată de blasfemie și arsă pe rugul virtual pentru că nu propovăduiesc habotnicia și nu adopt comportamentul specific unei credințe oarbe, țin să precizez că și eu am Dumnezeul meu, la fel de unic (sic!) ca al fiecăruia dintre noi. Și eu mă rog în felul meu și caut să țin calea aceea dreaptă. Îmi recunosc și accept ceea ce este denumit cu termen generic „păcat” și mi-e teamă de o judecată dreaptă pentru lucruri care nu trebuiau făcute. Nu mă aflu într-un „confesional”, dar pornim de la ipoteza că nu sunt o atee, cum nu sunt nici o persoană religioasă.

Și totuși…

Cine ne dă nouă dreptul de a judeca pe cei care nu ne împărtășesc credința/ necredința? Cu ce suntem mai buni decât cel care afirmă sus și tare că nu crede în Dumnezeu? O fi având motive personale să-i fie zdruncinată această credință. Faptul de a fi credincios ne transformă brusc și peste noapte în judecători cu puteri depline? Ne afisăm cu atâta emfază religiozitatea, o fluturăm prin fața ochilor celorlalți și ne autoproclamăm aleși întru Dumnezeu? Ne-am început un apostolat pe care nu putem să ni-l asumăm. Tocmai pentru că am deraiat de la direcția principală. Unde este toleranța? Unde este iertarea? Îngăduința? Compasiunea? Nu sunt ACESTEA semne ale dumnezeirii? Nu ar trebui să le respectăm în primul rând pe acestea când ne raportăm la alții sau când îi raportăm pe ceilalți la noi înșine? (Sau, spus altfel, mai puțin empiric și pământesc, aici la yousef59)

Revolta pornește de la o pagină de blog pe care am descoperit-o întâmplător. Nu știu nimic despre femeia aceasta. Știu doar că mi-a plăcut felul ei de a scrie și m-a înduioșat felul în care a întins o mână de ajutor printr-un articol dedicat unei cauze nobile: http://lauraspataru.wordpress.com/2011/10/26/un-text-cu-asteptari/. Am fost apoi scârbită de felul în care un comentator și-a găsit rost de gâlceavă taman pe un astfel de subiect. Apoi am descoperit că viața ei ascunde o dramă mult prea mare ca să poate fi exprimată în cuvinte. http://lauraspataru.wordpress.com/2011/11/05/da-i-puterea-de-a-accepta-ceea-ce-nu-poate-schimba/ Și de aici uimirea mea fără margini apropo de creștinătatea unor oameni. Femeia a suferit o pierdere care a marcat-o. Nu știu dacă acest lucru a determinat tăgăduirea existenței lui Dumnezeu sau așa a fost dintotdeauna. Nici nu contează. Este alegerea ei. Dar șocant este felul în care au decis unii să…o aducă pe„ calea cea dreaptă”. Dacă nu ar fi de plâns, ar fi de râs. Comentariile se succed utilizând drept „ nume”, elemente esențiale ale credinței, citate din Biblie, vorbe înțelepte. Te-aștepți la o atitudine părintească menită să îi arate ființei deznădăjduite că a greșit. Până la urmă, Arghezi însuși, care a îmbrăcat haina monahală la Cernica, îi cerea Domnului un semn că există pentru a-i potoli neobosita căutare: „Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”, „Trimite, Doamne, semnul depărtării/ Din când în când, câte un pui de înger”, „Și te slujesc, dar, Doamne, până când?”. Stupoare! Atitudinea comentatorului revoltat este aceea a unui om superior care se complace în lecții de religie constând în citate rupte de realitatea „reală”, de suferința unui om, până la urmă. Vorbele amenințătoare sună mai curând a pedeapsă decât a dorință de îndreptare. Apoteotic, nimic din vorbele aruncate în afara citatelor, nu păstrează din bunătatea lui Dumnezeu, al Cuvântului căruia „anonimul credincios”se dorește a fi propovăduitor.

Și atunci întreb și eu ca prostul: cine e „copilul satanei” în această propoziție? O femeie își plânge morții, își îmbracă deznădejdea în idei și cuvinte frumoase, iar cineva intervine și aruncă piatra, făcând-o, ca pe vremea Inchiziției, în numele credinței.

Ei bine…nu am evoluat.

 

Ce fel de oameni suntem

Avem o părere despre noi înșine. Vrem să credem că suntem așa și pe dincolo, avem chiar argumente pentru asta în fața celorlalți, dar se întâmplă ca, la un moment dat, să nu se confirme.

Uneori vrei să ajuți pe cineva dar pur și simplu nu-ți iese.

Când m-am întors din Italia, cunoscută fiindu-mi fobia pentru mașinăriile aeriene, fobie accentuată de călătoriile anterioare (http://experimentesiexperiente.wordpress.com/2011/06/21/ciao-ragazzi/), acunoscut o femeie. „Da, și?”- se aude vocea cârcotașului șef din spate.

Căutam „ghișeul” potrivit pentru a-mi procura tichetul de îmbarcare, nu de alta, dar ca să nu pățesc la fel ca și cu minunata călătorie cu trenul din aceeași zi și să mă trezesc în Kota Kinabalu. În fața mea, doamna mă întreabă dacă știu de ce toată lumea stă la rând apoi e trimisă la alt ghișeu să plătească ceva. Foarte stresată de faptul că e posibil să nu fi plătit bagajul de cală online, trepida de nerăbdare să ajungă la rând. Mda, nu-l plătise, iar acum trebuia să alerge printre pasageri și bagaje. Când am revăzut-o, era epuizată deja, dar liniștită. Cum se întâmplă de obicei, intri în vorbă cu omul. Mai trece timpul, mai afli noutăți… Am aflat detalii esențiale despre viața ei, nu pentru că mi-aș fi dorit în mod deosebit. Am descoperit că are pastiluța minune care te ajută cu răul de avion. Speriată de ultima pățanie și obosită de atâta alergătură prin Bologna de dimineață, accept oferta ei de a lua o pilulă în speranța că poate adorm și viața va fi frumoasă și acolo sus. Pe deasupra, mi-a dat și din apa ei.

Deodată scoate un vaiet disperat. Nu avea telefonul. A întors geanta pe dos. Nu-i și pace. L-o fi luat vreun căutător de buzunare? Nu. Cel mai probabil l-a lăcat acasă la încărcat. (Acasă era în Italia, acum mergea în țară să-și aducă fiica în vacanță.) Mă ofer să-i dau mobililarul meu ca să anunțe ora la care ajungea în Bacău, pentru că de acolo era preluată de o mașină personală până la Piatra. Fatalitate! Nu știa pe de rost niciun număr de tel, decât al ei, cel rămas pe meleaguri italiene, iar soțul,  italian get beget, era încă pe drum. Tocmai ce o adusese până în Bologna și avea sp facă încă vreo două ore înapoi. Încerc  să o liniștesc spunându-i că vom găsi o soluție. Odată ajunși în țară, putea să încerce din nou să sune per numărul ei, în speranța că italianul îl va auzi în ditamai căsoaia. A refuzat de fiecare dată, dar mă gândeam că până la urmă o voi convinge că nu are altă soluție.

Drumul lin, călătoria încheiată, ajung la poartă unde mă întâmpină copilul dimpreună cu tatăl personal. Ambetată de fericire, mă urc în mașină răspunzându-i la întrebări copilului care așteptase ceva timp avionul din Italia. Și…am uitat cu desăvârșire de ea! Biata femeie, cum s-o fi descurcat ea, noaptea în aeroportul din Bacău, nu am nici cea mai vagă idee. Cert este că mi-am adus aminte când era prea târziu.

Eh…ce oameni…

 

Ce înseamnă să fii bun?

“Omul cu adevărat bun este doar cel care ar fi putut fi rău și n-a fost”.

Nicolae Iorga

Citatul de astăzi din revista Meki mi-a adus aminte despre o serie de experiențe pe care le-am trăit la un moment dat. Dar nu despre ele voi scrie aici, ar fi prea banal și fără nicio valoare estetică sau morală.

Pentru că mi-a amintit de finalul basmelor ce mi-au încântat copilăria, am să transform ideea principală a citatului într-o… poveste. Ce altceva ar putea sugera mai bine vorbele unui mare înțelept? În plus, ar fi mai potrivită o poveste pentru ceea ce promovează revista Meki.

A fost odată, ca niciodată…

Ei nu chiar atât de demult, totuși în vremuri care nu seamănă deloc cu cele în care trăim, a fost un cătun de oameni simpli și fericiți. Oameni preocupați de munca pământului lor și bucuroși de fiecare rază de soare pe care o considerau binecuvântarea divină a fiecărei dimineți. Oameni care slujeau lor înșiși și Celui de Sus, oameni care nu-și doreau altceva decât liniștea colibei și buna înțelegere.

Într-una din zile, în sat a apărut un tânăr. S-a oferit să-i ajute cu treburile câmpului, iar ei, fără nici cea mai mică îndoială a bunelor intenții ale tânărului, l-au primit bucuroși, l-au omenit, i-au oferit un pat pentru noapte și haine noi în schimbul celor zdrențuite. A doua zi, însă, tânărul nu era de găsit, și nici o parte din recoltele cele bogate ale oamenilor. Nu a durat mult și s-au trezit atacați de o hoardă de barbari, iar în stânga căpeteniei, era însuși tânărul omenit de ei.

Nu aveau arme sătenii. Ei nu știau să lupte, le era necunoscut un lucru care nu numai că nu aducea nimic bun, ba, după cum aveau să afle, atrage după sine moarte și durere. S-au stins mulți săteni atunci, deși au încercat să se apere cu uneltele cu care munceau pământul. Iar barbarii au plecat cu toată recolta rămasă, cu animalele, cu toate bunurile pe care au putut pune mâna.

Printre trupuri inerte, femeile căutau supraviețuitori pentru ca vraciul să-i poată vindeca. Sub corpul contorsionat al soțului ei, o săteacă l-a găsit pe tânăr. Abia respira. Cu siguranță primul gând al oricăruia dintre noi, ar fi fost să-l lase acolo, să moară în urma rănilor, așa cum mulți au murit din cauza lui. Dar femeia l-a cărat cu trupul ei firav până la vraci. Apoi i-a stat la cap zi și noapte până și-a revenit, în timp ce alții își îngrijeau răniții lor. Acum nu era un dușman, era un om care-și putea pierde cel mai de preț lucru, viața. Cu siguranță asta ar fi provocat durere cuiva pe lumea asta, durere pe care ea o cunoștea acum foarte bine.

Timpul a trecut, iar tânărul s-a vindecat. Un ochi îl pierduse în luptă, dar era zdravăn și putea de acum să-și poarte de grijă. Într-o zi a fost adus la mai marele satului, spre judecată. Cu capul plecat, tânărul aștepta o sentință. Dar înțeleptul i-a zis:

- Tu ne-ai luat liniștea. Noi ți-o redăm pe a ta.

Și l-au lăsat să plece.

Nu aveau arme. Doar puterea iertării.

Sursa foto

 

Amicii – Aventuri în Delta Dunării

M-am oprit asupra serialului „Amicii” din revista Meki.

Eu nu am avut ocazia niciodată să merg în Deltă, deși e un loc pe care vreau să-l văd. Probabil că nu mi-am dorit încă suficient de mult acest lucru. Consider că sunt extrem de multe locuri frumoase în țara asta de care suntem veșnic nemulțumiți. Am organizat excursii pentru că am vrut să le arăt și elevilor mei că aceste locuri sunt reale și că înainte de a ne dori să vizităm alte țări, poate ar trebui să explorăm ceea ce este în grădina proprie.

Episodul în deltă este unul extrem de educativ. Se axează pe descoperirea unui loc special pentru care suntem invidiați de multă lume: delta Dunării cu toate frumusețile ei. Luca învață o serie de lucruri noi, nu numai din punct de vedere informațional, ci și ca atitudine și comportament. Ai spune că este doar o bandă desenată pentru copii, fără vreo implicație serioasă. Eu aș spune că mulți adulți se comportă la fel de inconștient, astfel că ar trebui să fie o lecție pentru ei. Tragedia este că nu există nimeni care să-i tragă de mânecă.

Nu aș fi știut într-o mie de ani să recunosc un crap femelă! Are înotătoarea din spate mai mică. Deși eforturile lui de a prinde acest pește au fost considerabile, Luca este sfătuit să o lase înapoi în apă, pentru a-i permite să se înmulțească. Pescuitul ca distracție înseamnă a respecta viețuitoarele în timp ce înveți despre ele câte ceva.

Apoi se vorbește despre braconieri, despre felul în care se distruge inconștient o bogăție a naturii. Întotdeauna am fost de părere că nu întâmplător se aleg cuvintele pentru a desemna o noțiune. Braconier mi-a sunat urât chiar înainte de a afla ce înseamnă. S-au omorât și încă se omoară păsări și pești din neglijență sau indiferență. Aș mai înțelege dacă foamea sau sărăcia îi împinge la asta, dar cele mai multe sunt victime ale instrumentelor lăsate aiurea, în încercarea braconierilor de a nu fi prinși de autorități. Mai adaugi un ingredient, poluarea, și iată explicația pentru existența atâtor specii pe cale de dispariție.

În urma unui mic accident, grupul trebuie să meargă pe jos înapoi și așa au ocazia să vadă pelicanii. Cert este că ieșirea în mijlocul naturii poate face cât 100 de lecții teoretice și plictisitoare în sala de clasă. Oricât de frumos ilustrate ar fi cărțile, oricât de bine informat ar fi profesorul, oricât de accesibil ar fi internetul, nimic nu se compară cu realitatea însăși. Nici grădinile zoologice nu sunt relevante. Felul în care viețuitoarele se comportă acolo, este un artificiu în urma adaptării la viața în captivitate. Da, poate este minunat pentru cei mici care nu au altă ocazie să vadă lupul, de exemplu, în libertate, dar dacă îl văd așa cum l-am găsit noi la Zimbrărie… mai bine să nu-l vadă deloc.

Copii vizitează și Lacul Razim, cel mai mare lac din România ca suprafață, „un rai pentru păsări și pești”, o splendoare pentru ochii celor care apreciază natura, Numai că, la fel ca mai toate locurile frumoase deschise publicului vizitator, apar urmele de netăgăduit ale trecerii lor pe acolo: gunoaie de tot felul, pungi, peturi, ambalaje. Coșul de gunoi de la doi metri era mult prea departe pentru ei. Mesimțire? Proastă creștere? Indolență? Care ar fi mai potrivit?

www.google.com

Un lucru în plus pentru farmecul locurilor descrise în benzile desenate din revista Meki este liniștea. Cine nu-și dorește evadarea din spațiul claustrat al orașului într-o oază de frumusețe și liniște. Îmi imaginez că este ca în serile de vară când este concurs de broaște și greieri de îndată ce începe să se întunece, așa că ai tot sta pe balcon să asculți. Cred că acesta este lucrul care îmi va lipsi cel mai mult când ne vom muta de aici.

 

Înțeleptul

De data aceasta, doar am să citez o poveste despre felul în care viața este așa cum vrem noi să fie. Prima pagină a revistei Meki pentru școlari, are  o pildă, drept cuvânt înainte, o pildă care îmi amintește cumva de zenisme. Poate mulți o știau deja, eu acum am citit-o pentru prima dată, grație cadoului făcut de  revista Meki odată cu acest abonament:

Se spune că un tată iubitor avea două fiice pe care le-a dat la școala unui mare înțelept. Acesta era recunoscut pentru faptul că avea răspuns la orice întrebare. Una din fete a vrut să-l pună la încercare. A luat în căușul palmelor un fluture galben cu roșu și i-a spus surorii sale.

- Voi merge la marele înțelept și-i voi pune o întrebare: este fluturele din palma mea viu sau mort?

Pentru că sora ei era nedumerită, ea continuă:

- Dacă îmi va spune că e viu, eu îl voi strânge puțin și când voi deschide mâinile, îi voi arăta că este mort. Dacă, însă, îmi va spune că e mort, voi da drumul fluturelui să zboare și-i voi arăta că e viu.

Cele două surori s-au dus la înțelept sigure că acesta nu va avea răspuns la întrebarea lor.

-Înțeleptule, am aici în pumn un fluture. Spune-mi, te rog, este viu sau mort?

Când a auzit întrebarea, înțeleptul s-a gândit puțin și a răspuns:

- Este așa cum vrei tu să fie!

(Adaptare după revista Meki)

Sursa foto

Învățăminte?

Ne ținem în mâini propria viață. Putem să o lăsăm să zboare, sau putem să o strângem până își pierde culoare, până i se ofilesc aripile și se stinge. Suntem stăpânii propriei noastre vieți.

Întotdeauna există cineva care are un răspuns la întrebare. Trebuie doar să vrem și să fim pregătiți să-l auzim.