Într-o vitrină…

din Stockholm

Răspuns și mănușă aruncată Manolesei )

Mi-am făcut chiar și cont ca să pot concura! ))

 

Hei, nu cumva ați uitat ceva???

Stockholm. Distanță de câteva poște bune de la AF Chapman până la Globe Arena. Picioarele rezistă.

De la insula de vizavi de Vasamuseet și până la Ericsson Globe mănânci o pâine bună. Am încercat să aflu numărul de km, dar nu am reușit să găsesc tocmai elementul cel mai impresionant al odiseei suedeze. Totuși am dat peste o hartă care poate să edifice curioșii: http://tours-tv.com/en/satellite_map/Ericsson-Globe-Arena

Dacă tastați AF Chapman pe hartă, coborâți apoi muuuuuult spre Globe Arena care este foarte ușor de identificat.

La întoarcere, am străbătut poduri și străzi întortocheate, am intrat în magazine și am simțit pulsul orașului. La un moment dat, epuizată de munca de cercetaș, am cedat psihic și am decis că aștept pe o canapea într-un mall, ca toți membrii găștii să-și satisfacă nevoia de (window) shopping, urmând ca la ieșire, să mă preia, speram eu, cu canapea cu tot.  Locul ales spre odihna membrelor extenuate a fost strategic (am gândit eu), astfel încât să nu mă caute prea mult, mai ales că acesta a fost și vizualizat de una din liderele spirituale ale grupului.

Butonând telefonul cu mesaje de pace către consort (WI-Fi era peste tot, așa că a fost relativ ieftin să comunicăm în această perioadă), am realizat, la un moment dat, că timpul își luase zborul pe nesimțite, iar eu zăceam pe aceeași canapea, tot singură. Cuprinsă de un sentiment de panică dată de ideea de a străbate doar cu mine însămi minunatul oraș spre locul de cazare, mă urnesc cu greu (căci picioarele încă nu-și reveniseră) și mă îndrept către ieșire. Indecizia de a sta pe loc sau de a porni într-o direcție era dată de faptul că, totuși, lumea știa unde m-a lăsat, deci nu puteam concepe că au plecat de acolo fără mine. Totuși, timpul care se scursese îmi arăta că  nu ar mai fi avut mare lucru de vizionat în locația cu pricina. În timp ce-mi făceam socoteala cam încotro s-o apuc, primesc un sms. Cu un ton vinovat, mi se dădeau indicații prețioase : „D., ieși din mall și ia-o spre stânga. Ai sa ne vezi”.

They left without me!!!!!

Arătam ca idolul meu, Sid :

(Nu am găsit un video de o calitate mai bună, dar cât să vă amintiți de începutul filmului și apoi, de momentele cele mai haioase)

Plecaseră! Pe drum și-au dat seama că nu le ieșea numărătoarea. Ori poate era mult prea liniște???? (Sunt responsabilă cu / de tulburarea liniștii grupului în genere).

Mi-am recuperat „familia” și am reluat „migrația” Iar pe viitor, am avut grijă să nu-i pierd din ochi )

 

So…where to next?

Scriam în postarea trecută despre ANPCDEFP, Agenția Națională care ne face viața mai frumoasă în teribilul și controversatul sistem de învățământ românesc. Am aflat abia în 2009 despre beneficiile pe care le aduce, de la colegele mele, cele două coordonatoare de proiecte europene, A&A Ele au plecat primele în mobilități individuale, adică burse Comenius finanțate de Comenius și de FSE. S-au întors atât de entuziasmate încât ne-au tot împins de la spate să mergem și noi ceilalți. E drept ca prima încercare a fost cam timidă, pentru că încă nu înțelegeam exact cum funcționează și mi se părea too good to be true, it will never happen to me. Am aplicat prima dată în 2010, împreună cu consortul, pe același curs în Grecia: Creativity and Learning (Creativitatea este contagioasă. Dă-o mai departe! (A. Einstein)). Experiența a fost uimitoare. Mai întâi nu ne reveneam din șoc: am primit bursa! Apoi nu ne reveneam din șocul că luasem amandoi! Apoi ne-am bucurat că revedem Grecia (prima țară străină în care ieșisem amândoi în „săptăluna”  de miere cu câțiva ani înainte).

Pentru că m-am obișnuit cu ideea, anul trecut am aplicat din nou. (Suntem norocoși că putem aplica în fiecare an, străinii nu au acest privilegiu). De data aceasta am ales cursuri diferite, iar pentru mine a fost Italia: Cooperative Learning (People I’ve met, places I’ve seen…). Unul din beneficiile acestor mobilități individuale este că poți avea o experiență unică de învățare într-un mediu nou și ofertant, pe bani europeni. Alt avantaj este legat  de faptul că aceste plecări pot facilita realizarea unor proiecte multilaterale cu parteneri din țări străine, pe care îi întâlnești la curs. A & A au devenit coordonatoare de astfel de proiecte la noi în școală, m-au cooptat (îmi place să cred că au făcut-o pentru că fac treabă bună) iar eu am avut din nou șansa să aflu cam cum fac străinii educație. Așa că am fost în Turcia (Welcome to Elazığ – The City of Saints), iar acum în Suedia (Falling in love with Sweden!).

Așadar…Nu știu cât mai ține acest program de finanțare europeană, nu știu ce șanse vor mai fi în viitor, dar atâta vreme cât voi fi, mă voi strădui să nu le ratez. Dincolo de gustul amar că e foarte greu să aplici tot ce ai învățat acolo pentru că noi încă mai scriem cu cretă pe o tablă improvizată dintr-un perete văruit cu negru, rămâne faptul că te formezi continuu și oferi o dimensiune europeană educației: înveți lucruri noi pe care cursurile de formare din țară nu reușesc să le imprime întotdeauna, intri în contact cu alte mentalități și realizezi un schimb e experiență care îți schimbă perspectiva asupra a ceea ce ar trebui să însemne învățământul, îți perfecționezi cunoștințele de limbă, vezi locuri și întâlnești oameni.

Invidioșii spun că ne plimbăm și atât și că mai bine am sta la școală să facem ore. Le urez succes la conceperea aplicațiilor pentru o astfel de bursă! Avem nevoie de o astfel de evadare pentru că altfel riscăm să credem că este bine așa cum lucrăm noi și nu înțelegem de unde provine eșecul elevilor noștri. Iar aceste proiecte au schimbat cu adevărat vieți. Este mai puțin spectaculos în cazul profesorilor, dar elevii vin complet diferiți. Pentru unii dintre ei, proiectele au fost unica șansă de până acum de a ieși din țară și de a vedea cum e dincolo. S-au legat prietenii, s-au fixat principii, s-au născut bucurii și emoții.

So…should I stay or should I go?

Evident că the show must go on!

Cam în două săptămâni…zburăm din nou! Următoarea plecare în al doilea proiect  „Let’s Meet Under the Spots” este din nou Grecia! Cei patru elevi pe care îi luăm cu noi au de pus la punct un basm original pe care îl voi pune în scenă pentru utlima întâlnire de proiect din Croația, anul viitor.

Și pentru că nu vreau să se spună că plec doar pe spinarea altora, anul acesta am aplicat din nou pentru o bursă individuală! Guess what! I am going to…Norway!!! În iunie. Iar consortul de pregătește să vadă minunata Suedie de data aceasta.

Se pare că nu e greu să accesezi aceste fonduri! E mult de muncă privind toate hârtiile și activitățile de diseminare, dar una peste alta, este un efort care merită!

Iar eu ajung să văd Norvegia!!!!!!!! Wow!

 

10 Things I Love about Stockholm

Probabil că multora li se vor părea banale. Poate că unii le consideră lipsite de importanță și nu vor înțelege entuziasmul meu. Pentru mine, însă, Suedia și Stockholm au însemnat contactul cu adevărata civilizație, așa cum ar trebui să arate ea peste tot unde lumea respectă și se respectă. Țin să precizez că nu am avut timp să ne tragem răsuflarea, de aceea totul îmi pare acum ca și cum s-ar fi derulat pe high -speed mode.

Ce mi-a plăcut enorm de mult acolo:

1. Am băut apă de la robinet, dulce și bună, așa cum ar trebui să fie apa potabilă în general, oriunde în lumea asta. Fără nici un iz de clor, fără nicio impuritate, fără nimic adăugat la formula clasică, H2O. Ei sunt foarte mândri de apa lor de la robinet. Nu prea găsești să cumperi apă îmbuteliată, decât din aceea foarte scumpă, despre care zice-se că ar avea ceva proprietăți speciale.

2. Am înțeles ce înseamnă să-ți duci existența uitându-te doar în căsuța ta. La geamurile suedezilor nu am vazut nicio perdea! Noi, românii (la fel ca și spaniolii din același grup) ne-am minunat de felul în care se desfășurau activități cotidiene fără a sta în dosul unei perdele. Asta denotă două lucruri: că oamenii nu au nimic de ascuns și că nu-i interesează ce face vecinul de vizavi. Singurele guri căscate a mirare erau ale noastre, ale străinilor. Ei, cum ar putea la noi să stea lelea Frosina fără perdeaua după care-și ascunde frustrările și baticul strâns la spate în timp ce-și plescăie buzele a nemulțumire privind (in)activitățile vecinului de palier!

3. Toată lumea face sport! Jogging-ul este un fel de sport național. La orice oră din zi, cineva aleargă. nestingherit, în costumația sport lejeră, cu căștile-n urechi și cronometrul la gât. Nimeni nu se uită urât, nimeni nu fluieră, numeni nu comentează, nimeni nu pune piedică. Rar am văzut oameni grași/supraponderali sau măcar plinuți. Indiferent de vârstă, toată lumea are grjă de corpul și de sănătatea personală. M-am simțit oarecum…rușinată. Cu scuza că nu am timp sau o locație potrivită, am lăsat de vreun an de zile sportul deoparte, uitând ce bine mă face să mă simt.

4. Mersul pe bicicletă se înscrie în același ritm și stil de viață sănătos. Fiecare persoană posesoare de bicicletă, deține și o cască și nu iese fără ea pe șosea! De la copiii foarte mici care stau în scăunele în spatele sau în fața părintelui, până la cei mai experimentați dintre cicliști.

5. Curățenia de pe străzi depășește uneori orice limită a imaginației. Nimeni nu scuipă în fața ta, nimeni nu aruncă pe jos ambalajul de la ciocolată (nu prea i-am văzut mâncând pe stradă, de fapt), patronii diferitelor magazine ieșeau cu un făraș mic și cu o măturică și strângeau mucurile de țigară din zona magazinului. În școală, copiii de la ciclul primar erau chiar în șosete în clasă, cu papuceii aruncați în stilul copilăresc pe holuri. (Evident, nu am făcut poze acolo, pentru că ei sunt extrem de atenți la ceea ce înseamnă intimitatea copilului și nu permit să se facă poze fără acordul scris al părinților)

Cam așa arăta o toaletă într-un muzeu, cu dulăpioare în care să depozitezi nestingherit valori sau alte bunuri.

6. Nu ți-e teamă de hoți și nu ții poșeta strâns lipită de corpul tău ca și cum ar fi un copil pe care încerci să-l protejezi de vreo lovitură neașteptată. Italianca și-a uitat poșeta într-o toaletă dintr-un muzeu. Și-a amintit de ea după 20 de minute! Poșeta era încă ACOLO unde o lăsase. La fel erau și hainele și gențile lăsate la intrarea în muzee.

7. Oamenii zâmbesc! E drept că nivelul lor de trai le permite acest lucru, dar nu am văzut oameni stresați. O doamnă mai în vârstă își plimba nepoțelul și îl aștepta la fiecare pas cu răbdare, zâmbind, deși uneori această răbdare îi era pusă la încercare.

8. Părinți extrem de relaxați. Nu de puține ori am văzut situații în care eu, ca părinte denaturat, aș fi sărit cu gura pe bietul copil, pentru că, probabil, mi-a fost spălat creierul la un moment dat: nu pune mâna, vezi că te murdărești, ai să răcești etc. etc. Trei copilași (aproximativ 6, 5 și 2 ani) stăteau la intrarea într-un muzeu așteptându-și rândul, probabil. Stăteau pe piatră! Mama lor, cu al patrulea în brațe, era foarte relaxată de faptul că băiatul de 2 ani încerca să adoarmă acolo, în brațele fraților săi. Piatră? Frig? Statul pe jos? Deja mă cutremur imaginându-mă într-o ipostază similară aici.

9. Copiii sunt căliți! Nu sunt înfofoliți cu o mie de haine și nici cu căciuli. Evident, pentru ei, vremea era foarte caldă și frumoasă, comparativ cu ceea ce experimentaseră în lunga iarnă. La școală erau deja în tricou și în pantofi, deși nu erau de multe ori decât 7-8 °C.

10. Mâncarea sănătoasă. Majoritatea sunt produse bio. Am avut, la un moment dat, o salată din păstăi, ciuperci, salată, morcov, toate crude! Copiii primesc lapte la discreție și uneori îl beau mai ceva ca pe apă.

Acum că stau și mă gândesc bine, au mai rămas ceva lucruri neenumerate aici, Dar acesta e motiv bun să revin cândva asupra subiectului.

Prima imagine ilustrează foarte bine amestecul de rase, mentalități, culori etc ce caracterizează orașul Stockholm

În ansamblu, Suedia mi s-a părut perfectă! Nu sunt genul care să plece din țară (de bună voie), dar cred că aici ar fi un loc ideal unde să locuiești. Dacă exceptăm nopțile polare, desigur …

 

Falling in love with Sweden!

Iremediabil!

Unul dintre foarte puținele aspecte pozitive ale învățământului românesc este legat de Programul de Învățare pe tot Parcursul Vieții. Dacă ești în sistem, poți accesa pagina Agenției Naționale – ANPCDEFP și de acolo e foarte ușor să ajungi la componenta programului care ți se potrivește. E o șansă dublă: afli și înveți ce mai e nou legat de învățământ în alte părți și ai ocazia să călătorești cu o cheltuială considerabil mai mică, pentru ca banii sunt din fonduri europene. (Singura tragedie este că, atunci când te întorci cu elan și cu poftă de a face o schimbare, ți se dau repede două palme ca să înțelegi că nu vrea nimeni progres aici! )

De data aceasta a fost vorba un proiect multilateral: „Cultural identity in a Worldwide Classroom”. Coordonatoarea m-a invitat sa fac parte din echipa de proiect de-a lungul celor doi ani. A fost ultima mobilitate aceasta din Suedia, așa că mi-a venit rândul și mie să călătoresc.

Pe suedezi i-am cunoscut, ca popor la cursurile de formare la care am fost anii trecuți. Mi s-au părut foarte…deschisi, frumoși, interesanți. Dar acum că am fost…la ei acasă…De fapt, este un fel de vis împlinit. (Îmi amintesc de Isis, care spunea că pentru a-ți îndeplini un vis, uneori e suficient să îl ai). De cum am coborât din autobuzul care ne-a adus de la aeroport (da, nu am scăpat nici de data asta de minunatele zboruri! ), am simțit că sunt pe altă planetă. Străzile, clădirile, aerul, toate erau altfel! Deși era noapte – sau poate tocmai pentru că era noapte- totul mi s-a părut absolut unic și extraordinar.

(Țin foarte mult să fac o prezizare în acest punct. Nu sunt o mare patrioată, dar nici nu îmi denigrez țara care, până la urmă, e locul unde m-am născut, unde am crescut, unde locuiesc, unde sunt toți cei dragi. Când vorbesc despre frumusetile unei țări nu o fac pentru a compara cu ceea ce avem noi, ci doar constat, admir și apreciez. Sunt minunate multe lucruri în țara noastră, de aceea, nu țara aș schimba-o, ci mentalitatea care s-a instalat atât de confortabil în sânul poporului nostru, încât nu mai putem îmbrățișa altele mai …sănătoase.)

Am fost cazați într-un loc inedit: AF Chapman

Un adevărat hotel plutitor. Camere mici, senzația că ești parte din echipajul care urmează să plece într-o croazieră, atmosferă minunată.

A doua zi dimineață am pornit în recunoaștere, străbătând kilometri întregi pentru a ne familiariza cu tot ceea ce înseamnă cultură și identitate națională suedeză. Primul lucru pe care l-am văzut dimineață…

…și apoi…

Spre uimirea tuturor suedezilor cărora le-am povestit, am mers pe jos (adică am traversat orașul Stockholm) până la Globe Arena, unul dintre punctele de atracție ale orașului. Construcție grandioasă, unică și cu adevărat…breath-taking!

Zilele următoare am amestecat „business and pleasure”. Activitatea de la școala din cartierul Bromma s-a împletit foarte frumos cu descinderile în câteva din cele 84  de muzee din Stockholm și cu plimbările ”de voie” pe străzile minunatului oraș.

Ce am mai văzut? Well…see for yourself

Katarina Hiss – de unde am văzut un minunat spectacol IT derulat pe zidurile unei clădiri la ceas de seară.

Cum se schimbă garda regală.

Clădiri impresionante

Muzeul Național (unul dintre cele 84 din capitala Suediei)

Trenurile

T-Central station

Vase imense trecând zilnic pe lângă tine și care-ți dau senzația că Titanicul a fost un „mit-real”

Cele opt zile au fost un maraton permanent, ca și cum am fi vrut să luăm totul cu noi: imagini vii, miresme, sunete, adieri…

Data viitoare voi scrie despre „10 Things I Love about Stockholm”.

 

Welcome to Elazığ – The City of Saints

La dus, am calculat: 38 de ore (legate) de nesomn! Și pentru că lipsa somnului mi-a tulburat mințile, m-am bazat pe calculele refăcute de coechipierele cu care am împărțit frățește această experiență: A și A (pe scurt, A&A). Cum le-a ieșit și lor aceeași „calculeală”, am decis de comun acord și din simț patriotic, că e voie să adormim rapid de îndată ce intrăm în camera de hotel. Am numărat de vreo trei ori cei patru copii (păreau mai mulți din cauza somnului), i-am încuiat în camerele lor și am petrecut prima noapte turcească.

Moschei impresionante

Hotelul – minunat, condiții – foarte bune. Nu ne-a anunțat nimeni că avem și programul artistic inclus, astfel că rugăciunea extrem de matinală din moscheea vecină (respectiv 5 a.m.) a sunat cu adevărat înfricoșător. Până am plecat, ne-am obișnuit și cu asta, ba chiar une din fetele „A”, ne-a și reprodus parțial cântarea musulmană, încât am ajuns la concluzia că nu-ți trebuie decât puțină voce tremurândă ca să devii imam („the imam is the one who leads Islamic worship services”).

Am debutat apoteotic cu monstruozitatea dulce pe care am ilustrat-o anterior, la o primă întâlnire de curtoazie cu organizatoarele. Două persoane  minunate, două profesoare deosebite, care au reușit să pună la punct cea mai minunată experiență pe care am avut-o până acum în străinătate.

Una din lecțiile pe care le-am primit în Turcia a fost legată de felul în care oamenii unei țări se supun legilor și hotărârilor guvernului fără cârcoteala pe care o găsești la tot pasul pe la noi. Deși originare din vest, cele două profesoare (ca mulți alții din școala lor și nu numai) sunt obligate de statul turc să facă trei ani de stagiatură în partea estică, defavorizată, pentru a ajuta la ridicarea nivelului de acolo. Nu numai că își fac datoria așa cum trebuie, dar au implicat școala în acest proiect multilateral (o școală din care vor pleca la un moment dat, imediat ce se va ivi un post liber mai aproape de casă), aducând nenumărate beneficii elevilor și comunității locale.

Școala pe care am vizitat-o a fost, de asemenea, mult diferită de ceea ce găsesc eu în fiecare dimineață când pornesc cu elan spre locul de muncă. (Elanul se pierde de la urcarea primelor trepte!). Curată, fără diverse mâzgâleli reprezentând coduri lingvistice sau schițe grotești ale unei educații primitive. Există „colțul șahiștilor”, „colțul de lectură”, uniforme care nu au menirea de a stigmatiza elevul și nici nu au vreo urmă de comunism așa cum susțin majoritatea elevilor noștri, cărora li s-ar „ingrădi” drepturile odată cu obligația de a purta o uniformă. Pur și simplu îi arăta ca pe niște copii într-o școală, mândri de această apartenență. Profesori eleganți, având fiecare cabinetul lui, cu materiale didactice moderne și arătând ca o mare echipă. Nu cred că i-a anunțat nimeni: „Alooo, atențiune! vin străini, hai să ne facem că muncim”. Totul pare la ei atât de firesc și de natural.

Copiii ne sorbeau din priviri. Se lipeau de noi pe holuri și se arătau dornici să intre în vorbă, chiar dacă engleza lor nu era cea mai bună. Cu greu s-a făcut selecția pentru familiile care aveau să găzduiască pe elevii noștri. Cei care nu au fost selectaţi pentru a găzdui elevi străini, au suferit dezamăgiri profunde (așa s-a explicat cum una din elevele noastre a fost înpărțită de două familii gazdă ale unor eleve de acolo).  Iar ai noștri s-au simțit la ei mai bine decât acasă! Evident, ceasul crud al despărțirii s-a făcut cu lacrimi și îmbrățișări.

Elevi fericiți din cinci țări pe un petec de zăpadă

„Colțul șahiștilor”

„Sala de lectură”

Foarte impresionant a fost și faptul că directorii de acolo ne-au însoțit peste tot, cu un zâmbet natural și fără sforțarea de a face față, formal, unor discuții cu niște străini. Nu știau limba engleză, dar erau dormici să ne împărtășească, prin translatorii lor, tot ce este de știut despre Turcia, despre Elazığ, despre școala lor. Totul mi s-a părut la ei ingenuu și de o sinceritate dezarmantă. Foarte calzi și foarte veseli, turcii au câștigat simpatia grupului Comenius din România.

Am făcut activități în școală, am vizitat moschei, case tradiționale, restaurante cu specific, o pescărie superbă, orașul vechi (Harput), un baraj impresionant, am avut parte de o panoramă mirifică și de multă voie bună. Cireașa de pe tort a fost, evident, Hamam-ul! Sfânta baie turcească! N-am cunoscut relaxare mai reușită și încântare mai mare!

Dulciuri! De prin bazar…

Condimente! Tot de prin bazar…

Pește! Da, ați ghicit, din bazar.

Pește viu, la pescărie

Una peste alta, totul a fost perfect, fără nicio urmă de îndoială !

 

Păzea! Dau turcii!

Sau…cred că a fost invers .

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

I will suffer no more! Mi-am zis data trecută descălecând din ultimul Boeing 707 cu care am sfidat înălțimile. Boy, I was wrong!

Mă uitam la namila din fața mea în timp ce eram împinsă de mulțimea care înainta nepăsătoare față de suferințele mele lăuntrice. Am avut senzația că mă privea cu ironie și că ar fi și zâmbit, dacă ar fi avut din ce. Era el: Airbus! Turkish Airlines. Nu numai că aveam să zbor din nou, dar de data aceasta, două zboruri pe zi. Cam mult pentru avionofobia mea!!!

Și încotro? Spre Turcia! E drept că am făcut mai multe ore cu autocarul până în capitală decât drumul în sine până acolo.

Proiectele Comenius sunt minunate pentru că îți oferă o șansă unică (în cazul meu) de a vedea țări străine. Nu ca turist, desigur, ci ca schimb educațional. Trei profesori și patru elevi pe drum spre Elazığ.

Ștefan cel Mare însuși s-a răsucit în mormânt la Putna crezând că ne trădăm țărișoara. Dar ne-am întors! Teferi și cu o altă imagine despre Tucia decât cea pe care o aveam înainte (datorată prejudecăților, desigur.)

1. Istanbul – Am fost doar în trecere, câteva ore între zboruri. Suficient cât să traversăm orașul în fugă și să vedem unele minunății (nu am avut timp de cele mai importante, din păcate!) printre care și Marele Bazar (mare greșeală, cât e bazarul de mare! Dar…la cererea publicului…). Atât cât am putut vedea, am ajuns la concluzia că Istanbul nu reprezintă Turcia! E un amestec de culturi, oameni, aglomerație etc. Evident că nu vorbesc din perspectiva orașului în sine cu moschei, cu minarete, cu imaginea spre mare… Ci de oameni și atmosfera de acolo. Ca să nu mai spun că în marele bazar am avut senzația că sunt în România: „Rodica, hai să-ți dau un parfum!”, „Hei, fata, nu vrei blugi?” Brrrrr! În rest, oraș impunător și foarte atrăgător (pentru mine, cel puțin, pentru că aparține unei cu totul alte culturi). Foarte bine pus la punct sistemul de transport public.

Turnuri gemene turcești

Grand Bazaar

2. Elazığ – Un orășel, am crezut, care s-a dovedit a fi ditamai orașul! Aici am găsit Turcia! Cu obiceiuri, cu atmosferă, cu specific național. Am găsit oameni calzi și extrem de prietenoși. Am găsit o școală extraordinară cu niște profesori de nota 10. Voi reveni cu detalii pentru că merită!

Harput – Cetatea veche Elazığ

L-am salutat călduros pe Baiazid din partea răzășilor lui Ștefan

N-am știut ce am cerut. Mi s-a adus un desert…pentru o persoană!!! Doar pentru mine????

(va urma )

 

Zimbrăria de la Vânători – Neamț

E a doua oară în ultimii doi ani când vizităm Zimbrăria. Cred că am ratat-o pe Tink (http://tink3rbe11.wordpress.com/2011/07/18/incursiune-in-istorie-si-in-natura/) la mustață, cum s-ar spune.

Nu vezi un zimbru foarte des- de fapt … nu prea îl mai vezi deloc în ultima vreme- așa că profităm și noi cât îi mai găsim în rezervația naturală de lângă Mănăstirea Neamț. Trebuie să recunosc că nu e așa cum mă așteptam, dar cred că este explicabil având în vedere că fonduri nu sunt niciodată destule pentru  face o treabă cum scrie la carte.

Cu toată „libertatea” din rezervație, mi s-a părut un animal trist. Trist pentru că atâta forță, atâta măreție, atâta putere … sunt irosite într-un colț de lume în care limitele nu-l lasă să fie stăpân așa cum ar fi fost firesc.

Cunoscut și sub denumirea de „bizon european”, zimbrul este cel mai mare mamifer care se găsește pe teritoriul țării noastre. La nivel european, această specie a fost mereu în atenția cercetătorilor zoologi, deoarece la începutul secolului al XIX-lea a fost la un pas de dispariție. Din fericire, situația s-a redresat, momentan numărul de exemplare în viață fiind de aproximativ 4000, fiind și la noi în țară posibil să-l vedem în rezervațiile naturale din județele Neamț, Hunedoara, Brașov sau la grădina zoologică din București.

(Sursa: revista Meki)

Poate că imaginea acestui mamifer va mai fi vizibilă doar în articole de acest gen în reviste precum revista Meki, pentru că se pare că nu se înscriu în lista priorităților în această țară. Ce spun eu? Nici măcar oamenii care o locuiesc nu sunt priorități, așa că nu ne mai miră nimic.

 

People I’ve met, places I’ve seen…

I want to apologize to my Romanian friends. No, I haven’t forgotten my mother tongue (yet), although it has been a whole week to practice my poor Italian, Spanish and English. But since I have promised my new friends I will write about the course, I want them to understand that I really enjoyed being there with them all!

I am going to write about my experience in Italy, which has been a great one, by the way. I had my expectations and my doubts, but it seems like the Romanian saying is still available: “socoteala din târg, nu se potrivește cu cea de acasă” (You think you get something, and then you get more ), in a good sense, obviously. So you have to take things as they come and only hope for the best.

The trip was…uhmmmmm…interesting, with the trembling plane, almost looping, with all the kids screaming, crying and jumping on the plane. The trip back was even more interesting, as one of us had to go to Milano and took the train to Bologna whereas four of us, including myself, took the train to Milano although our destination was Bologna. So this course made us dizzy like ants randomly running to find their way back to the heap (kidding, Lisa! ) And yes, I was reading your thoughts on the plane, as promised

The course was extremely interesting and I am going to write a separate post about it. It was worth working hard with the application form. The things that I’ve learned there, were a lot more than information on a board or on sheets of paper. It was about literally cooperating for better learning. It was not only about the methods we have learned and the instruments (Talking Chips, Table K-W-L, Broken Circles, Six Thinking Hats), but also about understanding the mechanisms, finding ways of personalizing them and efficiently using them in the classroom with our students. It was about having fun while learning, about being creative, about forming a team, about rules, roles, time, results. Sanne and Lisa were great teachers and offered us the opportunity of attending a course with a lot of interesting things, they led us towards finding  the answers to our questions, provided materials and facilitated meetings with great people: the best guide to the city of Reggio Emilia, the most involved representative of a Municipality Project with kids, the most interesting teacher in the International Malaguzzi Center, the best team of teachers in the Castellarano Pre-school, the best psyschologist  in Arcobaleno Servizi.

The places were fabulous. They chose to mix important places that were relevant to the theme and objectives of the course, but also relevant to Italy, to Reggio Emilia in such a way that we had a great time.

The people…well the people are wonderful! Great teachers, very involved in the process of teaching. They were both funny and serious, played their roles well and proved to be good students too. Pernille (Denmark) is a very intelligent woman, interested in finding new solutions. A great personality and a good leader. Jan (Norway) is very balanced and deep, always thinking twice (even three times ) before giving his answer and…has a wonderful laughter . Jordina (Catalunya) traveled a lot and has great experience with kids from different countries. Very smart and willing to know more and more. She will be an excellent mom! (soon, actually ). And then…there are the Romanians. Radu is a very persevering person, realistic and passionate for music. Stefania is always careful to the details, always tried to give very professional solutions, a great psychologist. Cristina has a beautiful soul and she really is a great friend! Apparently shy, she is great with kids and does some hard work at her school.

I really loved it there! And even if I will not eat pasta and pizza for quite a long time from now on it still is a great experience.

 

To the a-ir-port!

Din gama „What goes around, comes around”, o călătorie care începe cu aventuri, nu se poate termina decât cu aventuri, eventual mai strașnice decât primele. Sunt sigură că uneori viața mea își extrage seva (a se citi esența) din romanele interbelice ale lui Rebreanu, în care principiul de bază este circularitatea.

Pentru început, savurați, vă rog, următorul video, care sintetizează sentimentele de încredere și siguranță pe care le-am trăit în ultima zi în țara minunată, Italia:

Dis-de-dimineață ne-am aflat în hotel, secțiunea „mic-dejun”, pentru o ultimă masă împreună cu grupul vesel de ucenici într-ale învățării prin cooperare. Mai entuziasmați decât noi erau chelnerii care sperau să nu ne mai vadă curând, având în vedere că pretențiile noastre fură cam mari: adicătelea unii au dorit două cafele dimineața în loc de una, iar la cină am mai vrut și altceva decât celebrele paste, omniprezente în meniu. După o masă reușită, fără incidente, ne-am luat rămas bun de la cel care trebuia să plece primul la gară. Gândul meu era însă la valijoara care devenise neîncăpătoare, având în vedere  tona de lucruri cumpărate pentru cei de acasă. Am încercat recompartimentarea, apoi varianta „închis valiza în poziția șezând pe dânsa”, dar cum se încăpățâna să rămână un colț care nu voia nicicum să colaboreze cu fermoarul, a trebuit să fiu perseverentă. Evident că, în acest ritm, am întârziat (ca în prima zi). Răbdători, colegii m-au așteptat, mai ales pentru că timp era destul. Strângătoare ca o furmică, am considerat că nu e necesar să irosesc euroii pe taxi, nu făcea deranjul până la gară și nici nu am fi încăput toți patru. Viteza prea mare, blestemele chelerilor din hotel sau poate revolta trolerului ticsit de lucrușoare au dus la primul incident: o rotiță a decis că vrea să rămână în Italia, așa că s-a desprins de restul genții, lucru care a adus cu sine imposibilitatea deplasării. With a little help from my friends, am recuperat handicapul și am ajuns la timp la gară. Cumpărăm bilete, căutăm cu atenție linia și plăcuța pe care maaaaare: Bologna Centrale, ora 8.47. Verificăm ceasul, verificăm linia, așteptăm confortabil. Trenul nu întârzie să apară, ne urcăm toti patru grăbiți, găsim locuri și ne relaxăm, conform cântecului:

Prima problemă a apărut după vreo 10 minute de călătorie sprâncenată, timp în care nu am recunoscut nicio gară dintre cele pe care le văzusem la dus. Știindu-mă suferindă de Alzhaimer incipient, nu am ridicat problema decât când am ajuns la Parma. Cu siguranță nu trecusem pe acolo, mi-aș fi amintit. Ceilalți aprobau, dar afișau un soi de nedumerire amestecată cu liniște. Doar toți citiserăm cu atenție plăcuțele cu ora și destinația. Alte câteva zeci de minute s-au scurs și tot nu regăseam gările cunoascute. La Fidenza, cu trenul oprit în gară, ne facem curaj și întrebăm un localnic. Stupoare! Trenul nu merge la Bologna, ci la Milano! Culoarea fețelor noastre a devenit deodată alta, am înșfăcat bagajele și am coborât aproape din mers. Colegii din Norvegia și din Danemarca aveau acum o nouă problemă spinoasă: cu acest ocol, nu mai ajungeau la timp la aeroport. Au decis, prin urmare să ia un taxi din Fidenza, lucru care sper din inimă că le-a ieșit. Încă mai aștept un semn de la ei.

Rămase în gară, ale nimănui, două românce dezorientate, am încercat să identificăm un birou de informații ca să aflăm cum putem să revenim măcar la locul de unde plecasem. Din nou 50% inglese, 50% italiano, 50% dat din mâini, am rezolvat și acest impediment. Am ajuns cu bine la Bologna, iar de acolo, la stația de autobuz. Întreb șoferul pe autobuzul căruia scria mare „AEROPORTO”, dacă într-adevăr acolo merge (de acum suflam și în iaurt, normal) și mă liniștește, arătându-mi banca pe care se presupunea că trebuie să aștept. Era prea devreme. O privire aruncată aiurea de către subsemnată, și autobuzul gone with the wind. Ceilalți doi pasageri care așteptau ca și mine, alergau disperați după el. Nenea o fi vrut să facă o glumă în stil italan. Oricum, eu nu am înțeles-o. Îi fac semn disperat să mă ia și pe mine, totuși, a deschis mormăind ceva pre limba lui.

Cu aceste experiențe, mi-a fost destul de greu să mă liniștesc odată ce m-am văzut în avion. Se pare că încă mai am pile acolo Sus, că am ajuns acasă teafără. Cred că am să șed cuminte o perioadă bună de timp.

 

Ciao ragazzi!

… sau peripeții de pe meleaguri străine.

Evident că trebuie să urlu în gura mare că am avut dreptate când ziceam aici: http://experimentesiexperiente.wordpress.com/2011/01/15/a-zbura-sau-a-nu-mai-zbura-asta-i-intrebarea/, călătoriile cu avionul…not for me. Dar vreau să știe tot cititorul cârcotaș că m-am străduit, după cum urmează să prezint aici succint.

Nu am înțeles niciodată de ce trebuie să fii cu trei ore mai repede la aeroport. Îți trece tot curajul până ajungi să urci. E ca la dentist. Când e gata să intri, nu te mai doare deloc măseaua și te bate gândul să renunți pentru că e inutil să te mai chinuiești de bună voie cu freza aia nenorocită. Dar am răbdat cu stoicism, urmărind cum se umple micuța sală de așteptare. 120 de pasageri, 50% copii de toate vârstele, de la sugari la clasa 1. Am făcut și pe dădaca, nu știu dacă din mărinimie sau pentru că mi-era deja dor de copilul personal . Am fost zen aproape tot timpul, ba chiar am citit Dan Puric – Omul frumos și am râs de s-a zguduit avionul la unele pasaje. M-am consolat cu golurile de aer, cu mișcările ciudate. Decât că „seriozitatea” staf-ului m-a terminat psihic. Însoțitoarea de zbor nu și-a putut ține discursul mecanic pentru că a pufnit-o râsul pe la mijloc. Probabil că o gâdila ceva, vreun țânțărel mititel. Iar la aterizare, pilotul cred că a adormit și se visa la circ, făcea dresaj cu calul nărăvaș de se ținea toată lumea cu amândouă mâinile de scaune, iar copiii urlau din toate părțile avionului, în timp ce colegul de scaun înjura cu patimă în dulcele grai românesc. Mă gândesc serios să mă sedez la întoarcere.

Călătoria cu trenul a fost mai puțin breath-taking, pentru că nu-mi riscam viața, exista doar posibilitatea de a ajunge în altă parte. Pe niciun tren nu scria nimic, nici măcar numărul, erau milioane de linii și bineînțeles funcționarii vorbeau solo un po di inglese, timpul era scurt între cele două trenuri pe care trebuia să le schimb. Too much ado about nothing, așa că lucrurile au fost ok. Mai rămânea autobuzul până la hotel. Din nou problema cu engleza, nu că nu aș fi înțeles eu ce spunea el, da nu înțelegea el italiana mea stâlcită amestecată cu un poquito de Espanol.

Am ajuns la hotel la ora 9 fără 5 minute dimineața, lumea mă dăduse dispărută în misiune și mă așteptau ca pe Virgin Mary la Fatima, căci, nu-i așa, la 9 trecute fix începea distracția. Lasă bagajele, ia necesarul, aruncă puțină apă pe ochi și haida la drum din nou. Într-o mână geanta, într-o mână mapa, în cealaltă laptopul . Până m-am dezmeticit, m-am trezit într-o nouă aventură, per pedes de data aceasta, că era singurul mijloc cu care nu călătorisem încă. Trezirea a fost bruscă și imperios necesară, dat fiind că rucsacul meu a cedat psihic și a decis să se sinucidă, lăsând pe drumuri frumusețe de laptop, mărul ales strategic pentru pauza de masă și încărcătorul telefonului, care au decis că e bine pe asfalt, taman pe mijlocul trecerii de pietoni. Evident, am atras atenția din nou asupra mea, așa că e cazul să mai ies în evidență de acum și cu ceva pozitiv. Încă nu am reușit, mai am timp până vineri seara.

Mâncarea e delicioasă: primul fel, pasta cu legume și, normal, parmeggiano, al doilea fel, pasta (tortellini). „Dacă la desert primesc iar pasta, deja e grav!” Nu am primit. Prosciuto cu pepene galben, specialitate mediteraneeană.  Cultura acumulată până acum de neuronul meu firav pensionar, nu avea în inbox detalii despre beneficiile acestei diete, așa că m-am făcut și eu că e bun, întocmai ca Sid care mânca „a pinecorn!”. Deci mi-am făcut rezervă de pasta și prosciuto pentru restul vieții mele sau măcar jumătate din ce a mai rămas, pentru că plănuiesc să o mai duc o vreme. Să vedem dacă piloții avionului de întoarcere au aceeași intenție!

 

A zbura sau a nu mai zbura? Asta-i întrebarea…

Pentru că nu pot fi originală (asta ca să scutesc pe criticii mei de a se mai obosi să scrie asta ), am tras iar cu ochiul pe AICI și mă tot  roade de ceva vreme să scriu și eu din vasta-mi experiență cu zburătoarea.

În contextul cursului pe care l-am făcut în Grecia vara trecută, unul din elementele- surpriză pentru mine a fost zborul cu avionul. Eu trăind încă în era mezozoică, n-am văzut astfel de animale de văzduh decât la televizor și în câteva pliante de la agențiile de turism. Lesne de înțeles de ce. Singura țară străină în care mă preumblasem până de curând fusese Clujul.

Toate bune și frumoase, am ales (sau nu?!) să fim naționaliști și să zburăm onorabil, chiar dacă am fi putut găsi ceva mai ieftin. E drept că lucrurile se precipitaseră și nu prea aveam timp de mofturi, căutări, alegeri. Așa că luat bilet, făcut bagaj, plecat repede ca să nu se răzgândească ăia de ne-au trimis.

În aeroport, rânjeam ca să sperii emoțiile și m-am apropiat de hardughie. Încercam să ignor aspectul destul de …trecut al obiectului care avea să ne poarte spre cele locuri. M-am așezat pe scaun plină de speranță că toate lucrurile vor decurge măcar normal și că fobiile mele se vor risipi după primele secunde în aer. Verificam rapid în gând dacă: am oprit apa și gazul, dacă am încuiat ușa de trei ori, dacă am semnat testamentul și l-am pus la poștă, precum și dacă am cartea de rugăciuni la îndemână. Până am făcut ckeck list-ul …iaca și aterizarea. Pfui! na, pentru ce nu am dormit atâtea nopți! Mare fâs.

Trebuie, totuși, să mărturisesc că se simțea atât de bine pământul sub picioare!

Mă așteptam (sau mă rugam, nu mai rețin) ca la întoarcere să fie la fel, dar nu am știut că la această companie, se oferă program de surprize, inclus în preț.

Cursul s-a terminat parcă prea repede. Și iată-ne la ora 5 dimineață, după o săptămână de încântări, îmbarcați în autocarul care urma să ne ducă spre Atena. De la 8 când am ajuns acolo și până seara la 9 când aveam avion, am hălăduit ca orice turiști care se respectă, prin minunata capitală, astfel că eram frânți de oboseală și așteptam cu nerăbdare să ne vedem la București, unde trebuia să ajungem la ora 23.40. Programul părea ok, eram plini de entuziam. Ne aliniem- vreo 30 de persoane, cu elan și zâmbete obosite, la poarta 2. Și așteptăm. Dacă nu le-aș fi auzit pe doamnele care trebuia să ne facă introducerea în burlan vorbind pre limba lor și dacă nu m-aș fi convins că nu pricep o boabă românește, aș fi jurat că au comportament tipic funcționăresc autohton.

Am sesizat repede că păreau încurcate în a emite vreun anunț despre mica întârziere și că vorbeau mult și repede în limba lor cu diverși. Într-un colț stătea aproape pitită o altă madamă despre care am aflat ulterior că era reprezentantul companiei. Trecuse ceva timp de la momentul când se presupune că măgăoaia trebuia să-și ia zborul cu tot cu noi într-însa. Lumea devenise impacientată și era un fel de foială belicoasă printre scaune. Un anunț: „Domnul Icsescu” era anunțat de zor să vină la apel. Înjuram aproape în gând: uite domnule pentru ce întârziem noi. A uitat unu că trebuie să mai și urce în avion ca să ajungă la destinație. Sau o fi avut și ăla rău de înălțima ca mine. (Mai târziu aveam să ne dăm seama cu toții că fusesem trași grosolan pe sfoară, nu exista niciun domn Icsulescu, altul era baiul, fusese prima diversiune). Mai trec câteva zeci de minute în care ne uitam ca niște veritabili câini ai lui Pavlov la semnalul luminos ce nu se mai aprindea naibii odată cum că se face îmbarcarea. Dar doamnele își fac milă de niște biete suflete rătăcite și anunță o întârziere de jumătate de oră. Rezonabil, gândim toți la unison. Doar că jumătatea de oră se făcu mai bine de o oră și nicio veste nu mai venea de la stimabile, deși ghișeul era la doi metri. Acum resimt o puternică și izbitoare asemănare cu scene din Mr. Bean.

Noi, proștii, plătitori de bilete par avion, dar încă plini de idiotul bun simț, răbdam ticăitul nenorocit al pendulei și melodia enervant de relaxantă care ne țiuia încontinuu în urechi de două ore deja.

„Este o defecțiune tehnică. Se va remedia, dar nu știm când.”

Nu știm când! Un răspuns plin de profesionalism oferit de însăși reprezentanta companiei care îndrăznise să-și scoată năsucul ușor pudrat la înaintare. Gest fatal, de altfel, după cum o vor arăta faptele. Mai ales că „duamna” vorbea într-o engleză fluentă, deși toți care întrebaseră până atunci ceva, erau români. Ora anunțată de sosire la București, devenise astfel,ora la care se spera să pornin din Atena. Vise deșarte!!!

Peste alte zeci de minute, lumea bătea nervos din bombeuri a rivoluție. Duduile (să mă scuze stimabila noastră blogăriță) dădeau din umeri și vorbeau mult la telefon à la grec. Tot ce ceream noi cei oropsiți ai sorții era o informație, având în vedere că unii nu se opreau în capitală, ci mai aveau alte legături spre colțurile cele mai îndepărate ale țărișoarei, iar majoritatea trebuiau să fie la seviciu de dimineață.

De câte ori duceau microfonul la gură, săream toți și ne aranjam hainele crezând că e apelul final. Aș!

Perntru că nu se știe ce e cu zburătoarea, compania, scrâșnind din dinți, ne trimite să îngurgităm ceva la fast -food, semn că motorizatul nu avea de gând să se ridice de la sol. Și ca să evite moartea noastră prin inaniție sau moartea lor prin linșare, ne-au dat un belet care ne permitea să ne îndestulăm de vreo 8 euro de cap de vită furajată. Dar numai dacă voiam neapărat. Cum dracu să nu vrei? tocmai bătea gongul de trei (trei!) ore de întârziere. Cu burțile pline și cu ceva bucate sănătoase, fără E-uri, în gură ca să nu lăsăm nimic în urmă, ne-am întors parcă ușor resemnați. Ce puteau să mai inventeze???

Ei, iată ce! Tocmai ni se dezvăluie că avionul e mutat de pe pistă ca să facă loc altuia, iar noi eram rugați respectuos să ne mutăm la altă poartă. Acesta era momentul Te zero, când au început să curgă nemulțumirile, după 4 (patru!) ore de întârziere. Nu că ar fi contat unde așteptam, dar „cealaltă poartă” era mai jos și, prin urmare, intrarăm și în congelator. Din nou se îngrijeau de frumusețea tenului nostru, păstrându-ne înghețați până avea să se îndure cineva și să ne ducă și pe noi acasă. „Duamna” reprezentată de companie, total fără tact, se apucă de povestit că defecțiunea nu e încă remediată, că ea însăși VĂZUSE NIȘTE CABLURI ATÂRNÂND DIN AVION! Poftiiiiim? Acum făceam legătura cu episodul în care un pasager a stat de vorbă cu ea vreo 5 minute după care a hotărât că nu mai zboară și a plecat. Cred că oricum a ajuns înaintea noastră acasă. Ei, dacă până atunci mă temeam de teroriști și îmi mergeau ochii ca submarinul în căutare de persoane suspecte, acum îmi era clar: o să ne prăbușim. Asta dacă aveam să urcăm în avion. Deja lumea murmura că nu mai pleacă, îl așteaptă pe cel de dimineață, de la 7. Madama se prinsese de nervi (tot ea!) și ne vorbea ca unui grup de copii obraznici care nu înțelegeau că ea nu are ce să facă, mecanicii își fac treaba și că nu are idee când plecăm. Bine frate, înțelegeam și noi că nu puteam zbura cu cablurile fluturând, da să estimeze cam cât durează sau dacă mai zburăm au ba, ori măcar să găsească pe cineva care să ne dea o explicație și, mai ales, o soluție viabilă, nu să ne ducă cu preșul lui Alladin cu câte o jumătate de oră.

Când am hotărât toți, după cele 5 (cinci!) ore de stat cu ochii în geam după zepelin, că nu mai zburăm, ci așteptăm cursa de dimineață, iata și strigătul victorios! „Pasagerii zborului XXXXXX$#%* , sunt rugați să se prezinte la poarta 4”. Alături de mine, o doamnă și mai rău decât mine cu psihicul: „da sigur nu ne prăbușim?”

Tot drumul am repetat singura rugăciune de doamne-ajută pe care o știam, în timp ce măgăoaia scârțâia din toate șuruburile și piulițele la fiecare viraj.

Și iată-ne la ora  5 dimineața în aeroport în țărișoara mea, într-un frig de crăpau pietrele. Eram atât de fericită când îmi număram organele interne și externe și constatam că sunt întreagă la fizic, că nu mai contau cele 24 de ore de nesomn.

Îmi tot sunau în minte vorbele unui nene simpatic foc care se certa atât de elegant cu madama reprezentată de companie, de ziceai că îi pare rău că trebuie să o facă. I-a explicat foarte elegant ce anume înseamnă, tradus, numele companiei pe care o reprezintă: Try AnotheR One or  Miss it!

 

Creativitatea este contagioasă. Dă-o mai departe! (A. Einstein)

Acesta este îndemnul adresat de membrii eminenți ai organizației The Learning Teacher Network din Suedia, o platformă internațională care promovează progresul în educație și încurajează formarea educatorilor, sub deviza „Încredere, respect și bună dispoziție!”. Am avut norocul să mă număr printre cei 37 de participanți din 14 țări, la cursul „Creativity and Learning”, desfășurat în această toamnă la Kamena Vourla, în Grecia, prin Programul de învățare pe tot parcursul vieții (Lifelong Learning Programme), susținut de Agenția Națională de Programe Comunitare în Domeniul Educației și Formării Profesionale. Grantul Comenius nu este ușor de obținut, dar este accesibil oricui este interesat de o experiență inedită de învățare, în afară. Mentalități noi, moduri de abordare diverse, experiențe de viață, contactul cu alte culturi, toate aceste lucruri diferențiază activitățile de formare din străinătate, de cele desfășurate în țară.

Ca profesor, trebuie să ai permanent în vedere stimularea elevilor astfel încât procesul de învățare să nu se confunde cu depozitarea de informații până la saturație, ci să reprezinte însușirea unor cunoștințe, dobândirea unor abilități și competențe, realizarea unor corelații, a unor sinteze, astfel încât tot ceea ce reprezintă obiectul învățării să aibă, în primul rând, aplicabilitate. În același timp, trebuie urmărită modelarea personalității elevului care devine subiect activ al propriului proces de învățare, încurajarea originalității și asigurarea unui mediu stimulator și creativ. De aici și interesul pentru acest curs care s-a anunțat de la început unul interesant și provocator. În plus, domeniul tematic este variat, urmărind coordonate ale dimensiunii europene: cetățenie activă, combaterea eșecului în educație, cetățenie europeană și dimeniune europeană, abordări inclusive, educație interculturală, pedagogie și didactică. Echipa de formatori s-a dovedit a fi extrem de bine documentată și implicată în întregul proces de instruire. Cadre universitare în Olanda, Germania sau Suedia, ei au fost în permanență în mijlocul activităților, schimbând roluri, bucurându-se, la rândul lor de o experiență nouă de învățare.

Obiectivele acestui curs au urmărit, în egală măsură, aspecte informaționale, cât și relaționale. Latura cognitivă a vizat trei aspecte. S-a analizat din perspectivă teoretică, în primul rând, conceptul de creativitate, definiții, teorii legate de creativitate, teoria inteligențelor multiple, medii creative, talentul. Toate aceste noțiuni teoretice au fost susținute temeinic de o parte aplicativă, atât în locația stabilită pentru curs (Complexul Gallini Spa din Kamena Vourla), cât și în afara acesteia (Termopile, Heraclea, Școala specială din Lamia). S-au utilizat metode activ-participative care au optimizat tranferul informațional, workshopuri, seminarii și laboratoare. Deviza cursului a fost „learn as you preach”- „învață pe măsură ce predici”. În al doilea rând, organizatorii au fost preocupați și de familiarizarea cursanților cu elemente specifice ale culturii grecești. Excursia geomitologică la Termopile a fost un prilej de a cunoaște și de a simți o parte esențială din istoria grecilor, precum și de a identifica și înțelege modernitatea în strânsă legătură cu mitologia grecească. Un modul special al cursului s-a referit la oportunități pentru colaborare europeană și la dezvoltarea de parteneriate în cadrul Programului de învățare pe tot parcursul vieții. Pe de altă parte, s-a dezvoltat și o latură afectivă, în sensul unui grup caracterizat prin coeziune în ciuda numărului mare de cursanți. Discuțiile din timpul cursului, dar și cele din afara lui au fost esențiale pentru un schimb intercultural și pentru legarea unor prietenii care să dezvolte colaborări ulterioare.

Un moment important al cursului l-a constituit discuția pe marginea conferințelor susținute de Ken Robinson pe tema educației, conferințe preluate de pe www.ted.com . Acestea au fost esențiale pentru tematica propusă de formatori, mai ales că s-a pus problema felului în care „școala ucide creativitatea”, astfel că s-au căutat soluții pentru a preveni acest fenomen. De asemenea, un reprezentant al LEGO Education din Danemarca, a susținut un seminar interactiv privind utilizarea eficientă a jocurilor Lego pentru formarea diferitelor deprinderi ale copiilor, pentru stilmularea creativității și obținerea  unor rezultate inovatoare în procesul de învățare, având în vedere particularitățile individuale și nu uniformizarea specifică învățământului tradițional.

Experiența acestui curs a însemnat îmbogățirea cunoștințelor despre ceea ce înseamnă creativitate, despre metode de lucru, despre abordări ale unor situații, dar a oferit și viziuni noi asupra modului de a privi învățarea și predarea. Cu această ocazie, am devenit membru al organizației The Learning Teacher Network, cu acces la noutățile privind educația la nivel mondial, cu posibilități de colaborare atât cu membrii asociației, cât și cu instituții ai căror reprezentanți i-am cunoscut prin intermediul acestui curs.