Ziua a zecea

am aflat de curând despre minți rătăcite

bolnave de patimi

ce curmă suflete albastre

de ce? – te-aș întreba dacă aș mai avea nevoie de un răspuns

e-atât de plăcut să strivești cu piciorul desculț

fărâma de cer rătăcită și

gândul pierdut printre nori desfătați?

harpa mi-ai smuls-o din mâini

iarna

în timp ce-ți mângâiam ochi prefăcuți

jucându-se-adânc în pieptu-mi deschis către tine

la apus

mi-ai jurat

nemurirea

oare și asta se cumpără c-un pumn de arginți?

pianul scâncește

răsuflând

sacadat

și mi-e dor de himere

timide

țipând după dreptul la timp

unde-s urmele reci?

visul?

zorii le-au șters…

 

_____________________________________

Pagina a zecea din Jurnalul unei fete cuminți

 

Duzina de cuvinte (13) – Ziua a noua…

„The greatest thing you’ll ever learn is just to love and be loved in return”.

Moulin Rouge

Mi-ai agățat sufletul într-un cârlig și l-ai lăsat la soare să se usuce de dorul care-l inunda. N-ai prevăzut nicio alunecare spre pământul care-și căscase un sertar imens gata să înghită în el bucuriile clipei care a fost.

„Să-l trăim pe Acum”, mi-ai zis. Și cât ai clipi, te-ai lepădat de toate cele trei ori și ți-ai întors triumfător trupul spre vest, înțepenit în uitare. Nu ți-a lipsit decât sărutul trădării, iar eu avut neșansa de a-ți fi păstrat chipul în depărtările nopții, ca pe un gând malign, doar ca să-l pot extirpa după ce-mi va fi săturat trupul și mintea.

Mi-ai scris sentința cu seninătate și mi-ai proorocit goana teribilă după mântuire. Îți las ție avalanșa de tânguieli moștenire pentru viețile următoare. Nu iau cu mine decât ultimul cântec de lebădă care-mi va scrijeli adânc în piept, ca o leziune incurabilă, dorul nestins al nerostitelor și nefăcutelor.

Timpul are circuit închis. Eternitatea nu va plana ca o pasăre așteptându-și vânătorul să o doboare ca să atingă pământul și nici nu se va transforma, la impact, în fericirea supremă. Eternitatea nu o cumperi cu rugi către înaltul cel mai înalt. Eternitatea nu e decât o invenție a celor slabi cărora le este frică să trăiască și își imaginează că le va mai da Cineva o dată colțul de stea, să se țină strâns, cu ochii închiși, dorindu-și cu ardoare Clipa.

Te-am făcut amintiri în vârtej. Și cântec. Și te port ca o cruce până la sfârșit.

……………………………………………………………………………………………

Răspuns la  provocarea lui Psi, la fel cum au făcut-o și alții:abisuri, scorpio, labulivar, redsky, anaid, lagrig, incertitudini, carmen, cristiangheorghe, carmensima, rokssana

 

Ziua a opta…

Mi-ai adormit simțirile nebune

și ai hrănit cu ele

jivinele-ntunericului

ce ți l-ai făcut prieten la răscruce de gânduri.

 

Tocmai mi-am îngropat sinele

ucis mișelește de fratele geamăn

în lupta stupidă pentru supremație.

Geamăt prelung,

încordări furibunde,

șerpi încolăciți…

toate astea

pentru sărutul rece al morții.

 

Eroină ratată,

am primit ce-am râvnit-

the red badge of courage-

în semn de adâncă prețuire

de pe vârfurile eternității

unde zeitățile crude

dănțuiesc sorbind nectar și ambrozie.

 

Mi te-am scos din trupu-mi zăcând,

ca moșire a propriului eu,

ca pe o boală străină,

ca pe Ziua de ieri.

 

Mi-ai sărutat tălpile atunci

cu ochii pândind cerul

și de aceea s-a spart visul,

iar acum

îmi plâng încă lacrimi irosite.

 

Și morții dansează!

 

Duzina de cuvinte (12) – Ziua a șaptea

Am atâtea lucruri să-ți spun…

Lucruri care nu trebuie spuse, lucruri care s-au prăfuit de acum, sătule de cât timp au petrecut în sala de așteptare, lucruri mărunte, dar care pot fi mari, lucruri care-și cer dreptul la lumină, dar nu pot învinge teama cu care se luptă deja de atâta timp. Lucruri sălbatice, lucruri verzi, lucruri-fantomă. Uneori am sentimentul că nu-mi mai sunt fidele și că memoria îmi joacă feste, că nu am existat. Că fericirea nu e făcută pentru toată lumea și că dacă ai norocul să prinzi clipa, conștientizezi repede că prețul este prea mare. Și atunci mă simt străină în propriul noian de gânduri ca și cum nu mai am nimic de care să mă agăț. Ca și cum greierii au cântat degeaba, iar copacii ne-au împrumutat în van umbra ca să ne învelească în timp ce dormeam sub arcada albastră

Timpul începe să prindă abia acum contur. Până mai ieri a fost doar flacără aprinsă în piepturi, răsuflări întretăiate, visuri ascuțite. Până mai ieri nici nu ne păsa că timpul există, că e viu și că piere. Credeam că timpul e o joacă a sorții, doar ca să ne țină ocupați.

Suntem făurari ai propriului nostru timp. Îl naștem, îl purtăm în ochi și în vise, îl creștem în suflete pentru a-l pierde în cele din urmă dintr-o eroare divină. Și apoi urcăm glasuri însângerate către ceruri cerând despăgubiri pentru cenușa care ne curge acum prin vine.

Sunt o formă a timpului meu. Sunt un mănunchi de clipe care se succed cu repeziciune, accelerându-mi plecarea spre albastru. Iar singura neliniște este că sunt încă atâtea lucruri de spus…

…………………………………………………………………………………………………….

Duzina de astăzi e făurită într-o clipă , și, da, am trișat din nou, pentru că jurnalul se scrie singur uneori , așa că sper că Psi nu se supără

Poate vi se par interesante și poveștile celorlalți iubitori ai acestui joc: marina, abisuri, grig, vero, redsky, altcersenin, tibi, rokssana, virusache, incertitudini, valentina, cita, gânguritu, carmensima, cristian, sara

 

ziua a șasea

iar când se va fi așternut linistea
și ultimul greiere își va fi stins glasul,
când luna va fi ciobită,
marea tăcută
și cerul pustiu,
voi închide doar ochii și te voi căuta
acolo unde te-am ascuns
ferit de toate privirile și simțirile
și te voi scoate în secret,
iți voi mângâia ochii
și buzele
și voi ști că încă îmi aparții

cu trupul, cu gândul, cu sufletul…

 

Ziua a cincea…

am uitat ce am promis…

bătaia de inimi mi-e încă atât de înăuntru

că nu pot să aflu

din ele care este a mea

e lipmede:  nu le mai pot separa!

foarte mult ritm au bătut împreună

gonind în piepturi

haotic,

iar acum am decis-printr-un

joc ironic al sorții-

locul fiecărei inimi mult prea departe

murmurând stins de dorul celeilalte

noapte de gânduri rupte…

origini incerte de vise…

port pecetea porilor plânși,

revoltați că li s-a furat dreptul la gust.

simțul le-a fost refuzat elegant

și-au jurat răzbunare

tac…

ți-am spus azi că mi-e dor?

unde aș putea să miros cerul și să alint iarba?

vii?

zi-mi încă o dată povestea cu zâne…

 

Duzina de cuvinte (10) – Ziua a patra

Ai promis cinci minute ca să poți salva lumea…

Iar lumea ta eram eu. Ți-am citit în blândețea glasului și în seninul ochilor și ți-am prezis fericire, căci căile scrise în mâna ta stângă erau prea încurcate. Mie mi-a fost teamă… Tu ai râs, căutând să îmbunezi fantasme din gânduri chircite, alungate cu pietre la ceas de crepuscul amar.

Era vară … și nicio mișcare. Frământam desculți un deal amorțit.  În goană.  Ca să nu ne vadă Timpul care mustăcea nedeslușit a supărare. Încălcasem porunca ținându-ne strâns sub albastru, iar El își scosese din teacă, în pumni, secundele ce i le furasem atunci. Mie mi-a fost teamă… Tu ai râs și l-ai convins că erau ale noastre, din vremuri pe care nici noi nu le-am știut și că ni se cuveneau.

Și-apoi am fugit. L-am auzit mormăind cu zăduf: „Nu mai e timp…” Mie mi-a fost teamă… Tu ai râs. Mi-ai luat sufletul în mâinile mari și mi-ai șoptit la ureche un secret, arătându-mi în zare. „E-a noastră lumea”, mi-ai zis apoi. Și m-am dat ție cu gândul, cu trupul și sufletul : „Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a lui…” Și atunci te-ai risipit. Ca și cum jurământul meu a fost strâmb, ca și cum nicicând nu a fost să se-ntâmple. Am înclinat să cred că Timpul a reușit să-și recupereze secundele.

Între noi a crescut un munte și nici ecou nu pătrunde, nici glas. Iar trecutul a rămas precum un cufăr lipsit de mâner, nedesăvârșit tocmai prin piesa lipsă. Ți-a fost teamă… Iar eu nasc un zâmbet uscat în colțul gurii flămânde…

________________________________________________________

Textul face parte din jocul de-a cuvintele propus de psi, așa cum puteți citi și la grig, tibi, vero, redsky, sara, virusache, dictatura justitiei, scorpio, cristian gheorghe, rokssana, anaid, cita, valentina.

Am trișat puțin … și am recuperat și jurnalul unei fete cuminți de joi

 

Ziua a treia…

Azi a trecut un nor prin mine…

Eram atât de neatentă, încât nu l-am văzut. L-am simțit doar ieșind ușor tremurând din cauza experienței neașteptate. S-a scuturat și a gonit mai departe cam …dezechilibrat.

Apoi m-am simțit…goală. Cum a trecut el așa, prin mine, fără să se agațe de nimic? Înseamnă că nu a avut de ce să se agațe. Înseamnă că sunt atât de goală pe dinăuntru, încât nu și-a încâlcit nicio pală de vânt printre vertebrele șubrede.

Ai luat TOT când ai plecat? Mie nu mi-a rămas nimic? Nici măcar un ciot de speranță de care să se țină un biet nor în trecere prin mine? Nici măcar o fărâmă  din tine din care să mă hrănesc din cand în când? Nici măcar o picătură din ceea ce ești să-mi astâmpăr setea de tine?

Dacă aș avea o floare de nu-mă-uita, mi-aș pune câte o dorință pentru fiecare petală pe care doar m-aș preface că o rup, sa fiu sigură că îmi ajung pentru toate dorințele. Aș uda-o cu soare și aș crește-o cu gând de tine.

Și mi-aș dori să nu uiți nimic din noi. Să nu uiți îmbrățișări, săruturi, miros, gust, dorință, vis…

Mi-aș mai dori să nu iubești, să nu dorești, să nu atingi… Să-ți fiu altar și lumină și rugă la ceas de seară. Să-ți fiu dor, să-ți fiu vis, să-ți fiu mâna dusă la tâmplă. Să să te dor, să mă cânți, să m-adulmeci. Să-ți fiu zbor…

Mi-aș dori ca acolo să devină aici. Iar atunci să rămână acum!

Oricum florile astea de nu-mă-uita sunt extrem de rare…

 

So much beauty in the world…

 Ziua a doua

Azi am mirosit florile de soc. Așa cum m-ai învățat…

Nu am știut că florile trebuie mirosite doar într-un anume fel. Nu am știut că dacă nu le respecți intimitatea când vrei să le cunoști, se închid pentru totdeauna și ai pierdut unica șansă de a afla ce le face speciale. Nu știam că fiecare floare miroase altfel…

Le-am privit aproape ritualic.  Am ochit un buchet, am întins mâna spre el cu teamă de parcă cineva ar fi putut să îl revendice și să mă mustre că îl iau. M-am uitat peste umăr. Nimeni în jur. Doar celelalte flori de soc. Am crezut că unele se uită la mine a apostrofare. De fapt era doar vântul.

Am luat două, de teamă să nu pierd ceva esențial. Le-am ținut în palmă și le-am privit atât de insistent că aproape s-au rușinat. Buchetul e foarte bogat. Sunt patru ramuri care se desprind din codița principală. Fiecare ramură are și ea câte două sau chiar trei ramificații mai mici, ca un simbol aparte al infinitului. Pline de flori. Mici și albe.

„The perfect blossom is a rare thing. You could spend your life looking for one and it would not be a wasted life”.

„They ale all … perfect!” (cu accentul ultimului samurai care vede florile de cireș înainte să moară! )

Cinci petale. Și cinci stamine. Galbene și atât de simetrice! Multe și înghesuite pe ramurile verzi și subțiri. Ca și cum ar fi venit potopul și s-au strâns acolo spre vârf ca să nu se ude și ca să-și țină de frig.

Sursa foto

După câteva ore bune, tot deschise au rămas. Întinse la maxim ca și cum cineva le-ar fi omorât și au ales să-și păstreze zâmbetul pe buze ca să nu dea satisfacție.

Cât sunt de frumoase!

♦

”Tu ești floarea mea de soc!” Asta mi-ai zis. Și încă îmi sună dulce în ureche, șoptit, glasul tau…

♦

Nu am putut renunța la ele. Așa că le-am pus într-o carte. Să rămână acolo. Pentru totdeauna. Să se usuce așa, vii și să rămână nemuritoare. Poate așa am să rămân și eu…floarea ta de soc…

 

Din jurnalul unei fete cuminți

Ziua întâi…

 

Acesta nu este un jurnal, contrar aparențelor.

Acesta este un remediu împotriva afaziei de care sufăr. Mi-am pierdut cuvintele! Pe toate. Pe cele frumoase, pe cele care știu să iubească, pe cele care știu să doară, pe cele care lovesc, pe cele care mângâie, pe cele care cântă … pe toate. Pe toate într-o singura zi. Cea de ieri.

Nu mai găsesc vocalele, consoanele mi se încurcă …

E clar afazie.

Tot ce rostesc e telegrafic. Cuvintele refuză să se lege. Nu mă mai ascultă. Probabil că le-a atins și pe ele greva asta generală. S-or fi revoltat. Le-am secat de sensuri, le-am exploatat, le-am uzat peste măsură, le-am aruncat cu încăpătânare cu gânduri cu tot, le-am obosit. Și acum își cer drepturile. La odihnă.

S-au certat și cu simțurile. Prea multă inimă….Prea mult ochi…Prea multă și exgerată nevoia asta de tactil … Prea multă obstinență în a iubi. Prea…prea…prea…

Hmm….

Poate dacă încerc într-o altă limbă? Le păcălesc. Le dau planurile peste cap și n-o să mai poată face pe stăpânele.

 ♦

Ciudat câtă dependență avem de Cuvânt. Măria sa, CUVÂNTUL. Pe bună dreptate. Ce am fi fără EL? Cum ne-am lega unii de alții? Cum ar fi luat naștere atâtea lucruri? Cum ar fi existat cer? Dar ape? Dar viață?

♦

Mă gândesc din nou la Iona. Toata ghicitoarea lui din final e genială!

 

”Incearcă să-ți amintești măcar ceva. Ce ceață! (Îngrozit.) Nu-mi

aduc aminte nici o limbă-n vânt.

- (Cu mâna streașină la ochi.) Cum se numeau bătrânii aceia buni, care tot

veneau pe la noi cănd eram mic? Dar ceilalți doi, bărbatul cel încruntat și

femeia cea harnică, pe care-i vedeam des prin casa noastră și care la început

nu arau așa bătrâni? Cum se numea clădirea aceea în care-am învățat eu?

Cum se numeau lucrurile pe care le-am învățat eu? Ce nume purta povestea

aia cu patru picioare, pe care mâncam și beam și pe care am jucat de câteva

ori? În fiecare zi vedeam pe cer ceva rotund, semăna cu o roată roșie, și se

tot rostogolea numai într-o singură parte – cum se numea? Cum se numea

drăcia aceea frumoasă și minunată și nenorocită și caraghioasă, formată de

ani, pe care am trăit-o eu? Cum mă numeam eu? ”

 

Cred că și Iona suferea de un fel de afazie. Pentru el cuvântul s-a arătat totuși în final. ”La început a fost Cuvântul”

….și la sfârșit? Acolo ce o fi?

 ♦

Mi-am pierdut glasul odată cu tine…

Cred că TU ești Cuvântul meu…

Și…cum poți trăi fără cuvinte? Cum pot trăi fără tine…? Va trebui să învăț să vorbesc muțește se pare…

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

(va urma, joia )