Anamneză

M-am trezit de dimineaţă cu un dor nebun de mare! N-o mai văzusem de mult cu toată învălmăşeala ideologică din ultima vreme. Aşa că mi-am pus tălpile, ochii, urechile, nările şi am coborât din arborele ancestral care amuţise şi el de când mă tot legăna în neştire. Cred că s-a bucurat, că nu prea îi mai rămăseseră frunze: le tăiasem pe toate la câini.
Prima dată m-am speriat de culoarea luminii. Probabil că de sus, de la adăpostul înălţimilor, se vedea altfel. Griul nu-mi stimulase retina nici într-un fel. Şi acum am cules galbenul strălucitor din cristalele de nisip (abia îl descoperisem şi mi-a invadat pătimaş ca o sevă fierbinte tot corpul). Cu aşa un impuls, ar trebui să-mi meargă bine toată ziua.

Ei, aş! Pe drum, în timp ce-mi clăteam simţurile, mi-am amintit că uitasem să-mi iau aripile. Se vede treaba că de atâta abstinenţă… mi s-a înmuiat zborul. Da, dar dacă mă întorc, nu-mi mai iese pasenţa! Tocmai aseară făcusem pariul cu viaţa. Cică aş fi amorţit şi că n-o să mai pot zbura prea curând. Bineînţeles, i-am replicat, iar azi trebuia făcută demonstraţia. Parcă-i aud glasul satisfăcut: ”quod erat demonstrandum”. Şi până la urmă cine are nevoie de aripi? Marea-i aproape.
Aşa am crezut şi eu! Cred că am numărat aproape o mie de mii de paşi. Ehei! Ce bune erau aripile acum… Ajungeam şi eu mai repede şi aveam timp să mă întorc pentru ştirile de seară, înainte să-mi bată clopotul. Hazliu corbul! În fiecare zi are ceva nou de anunţat, ştiri calde. Odată a venit cu o bucată de caş proaspăt. Cică l-a”subtilizat” unei vulpi. De parcă eu nu ştiu cum e cu vulpile. Altădată mi-a prezis că se va schimba vremea: ”Stai să vezi, zice, vin vremuri grele. Copacul tău spunea că nu te mai ţine. Viaţa e grea şi abia se descurcă pentru crengile lui bătrâne. Zicea că de aia nici nu mai înverzeşte, i-ai dormit toţi fluturii, i-ai mâncat toată culoarea, i-ai băut visul. Vrea să rezilieze contractul de simbioză, pentru că tot timpul ieşi în profit. Măcar de ţi-ar folosi la ceva!” Mă rog, eu nu cred să fi zis asta copacul. Pe de altă parte, cu mine nu prea mai comunică în ultima vreme.
Da´ unde o fi marea asta? Te pomeneşti c-o fi mutat-o iar vreun nebun! Că am mai căutat-o o dată, de mult. Se ascunsese după lună. Mă pândea de acolo şi nu zicea nici pâs. Nu ştiu cum m-am uitat după un nor care trecea prea încet şi îmi gâdila umbra. Am tras-o de un val şi am pus-o la locul ei. Da´acum unde o fi? O fi dispărut! Să fi avut dreptate copacul? Îmi zicea: ”Acuşi, acuşi n-o mai găseşti. O mare nu trebuie neglijată! Trebuie să-i faci o vizită măcar o dată la o adiere de vânt, să-i zici « Apă bună, dragă mare şi pescăruşi mulţi»” .

Și atunci mi-am amintit…

16 comentarii

    • dacă e pe înțeles, nu poate decât să mă bucure. A fopst o perioadă când așa mă simțeam 🙂
      Mulțumesc pentru toate încurajările și cuvintele frumoase 🙂

  1. „…a fost o perioadă când aşa mă simţeam”.
    De ce „a fost”? Era chiar atât de rău în vremea aceea?
    Sau, e chiar atât de mult bine în noua stare? În noua alegere?
    Întrebare retorică, desigur!
    Răspunsul e în alegere, evident!
    Probabil că e cu mult mai bine acum decât era atunci, altfel, care să fie justificarea, MOTIVAŢIA prezentului?
    …Asta, ca să răspund celor care vorbeau despre frustrări, pe un alt articol… 😉

    • probabil că studii de psihologie aprofundată vă duc cu gândul la astfel de interpretări și considerați că trei cuvinte sunt cheia unei întregi personalități.
      – de ce „a fost”? – pentru că a trecut 🙂
      – Era atât de rău în vremea aceea? – de unde ați dedus că a fost rău??? A fost una din cele mai frumoase perioade. de atunci, fiecare perioadă pe care o trăiesc este și mai frumoasă decât precedenta 🙂
      – noua stare? noua alegere? – despre ce vorbim aici? sper că nu tot despre învățământ!! :-)))
      – prezentul nu are nevoie de motivație, de justificare. prezenul ]l trăiești cu aceeași mândrie cu care îți porți trecutul și cu care te îndrepți spre viitor. E singura șansă de reușită 🙂
      – celor care vorbeau despre frustrări la alt articol, li se poate răspunde la articolul respectiv. 🙂

  2. Ce cîini mari, negri, mi se învîrt pe sub copac, aşteptîndu-mi spumegînd descinderea… Împrumută-mi rogu-te aripile tale, sau măcar doi fulgi, s-ajung pînă la prima intersecţie a lumii cu absolutul…

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s