Călăului meu

aruncă
blestemul asupră-mi
cred că aşa îmi voi sprijini visul treaz
ducând o mână sub creştetul obosit de teamă 

e şchiop
firul de iarbă în bătaia furtunii
giulgiul mă împresoară
hulind tot ce zace în braţele lui
iubirea nu există!
jurământ ca o flacără stinsă
luată cu forţa când Dumnezeu nu se uită
mâna întinsă spre celălalt cerşeşte acum îndurare
morţii

„opreşte-te clipă, îţi spun!” dă-mi răgaz
pictează pe chipul meu crucea
ruşinii
s-aud clopotele întunericului acoperind
şoaptele surde ale sufletului meu orb
trimite înainte un înger scuturându-şi de praf
ţoale albastre
– uitase de mult să mă păzească

vântul doar îşi va aduce aminte sărutând
zarea