Lipsit de logică, dar… faustic

Am o mie de gânduri la ora asta, încât dacă m-aș apuca de scris vreun subiect, l-aș egala cu siguranță pe Urmuz. Logic has nothing to do with me today!

Nu stiu dacă e de la vremea posomorâtă sau de la ceea ce zace în mine, neîmpăcat, de ceva timp încoace. Așa că aleg să mă gândesc la ceva frumos.

Hmmmm…ceva frumos…Nu mi s-a mai întâmplat de multișor.

De pe vremea când ascultam copite de cai pe malul mării…

Când tremuram în zgomotul lor, când respiram marea privindu-i în ochi, când simțeam vântul spălându-mi fața cu mângâieri blânde, când îmi încântam privirile cu coamele lor în lumina apusului, când mângâiam spatele arcuit, când țipam de spaimă, de încântare, de durere, de dragoste, toate la un loc. Când imi aliniam bătăile inimii cu ale lor…Ah, și chitara asta cântă nepermis de la locul ei.

Am imaginea lor în minte, în trup și în suflet…

Un moment ca ăsta te face să te gândești la bietul Faust. Și poate să faci și tu un mic, dar elegant pact cu diavolul. Problema nu e asta. Ce te faci când ăla îți spune că gata, your time is up, my dear! Și tu, drept recunoștință pentru fărâma aia amărâtă de noroc, îl înnobilezi cu un suflet nou – nouț, care a fost pur o bucată bună de vreme. Iar tu? Cu ce rămâi? A, da, cu clipa aia pe care ți-ai dorit ca idiotul (sau, după caz, idioata) să o îngheți pentru că ai simțit că nu poți fi mai fericit/ă de atât. După care, mirajul dispare, și tu nu mai ai nici clipă, nici suflet, căci s-au dus dracului, pardon de expresie, dar se potrivește contextului.

Uite că acum mă gândesc la Toma Caragiu. Genial discursul!

Na că m-am binedispus. Nu am găsit logica lucrurilor, dar le-am aruncat aici, pur și simplu. Ca experiențe…