Cronică întârziată în patru acte (IV)

O seară care se anunță romantică. „Mainilor tale”, după Federico Garcia Lorca.

Edit: parcă simțeam nevoia să mai ies din contextul revoltei permanente, din agresivitatea limbajului, din absurdul realității. Și acum eram singură. Numai bine pentru a digera ce avea să vină.

O altă tentativă a prezentatorului de a umple pauza. Eșuată din nou, pentru că nimeni nu-l ascultă, ca de obicei. Toți vor să vadă artă. Nu vorbe aruncate de unul total nepotrivit pentru treaba asta.

Mă uit cum se umple sala treptat. Arunc câteva săgeți doamnei X care se arată extrem de revoltată că noi, tinerii, ocupăm cu un tupeu fantastic locurile cele mai bune în sală. „Aici stau copiii regizorilor, domnișoară!” „Mă scuzați”, zic siderată de caracterul idiot al problemei ridicate într-un astfel de loc.

Edit: Acum mă gândesc că seamănă teribil situația cu un episod cotidian din autobuz. Și mi-aduc aminte de unul în care am decis că realitatea contravine bunelor maniere pe care le-am dobândit prin strădania alor mei. O doamnă în vârstă (sau o fi fost domn…oricum nu asta contează) ridică „de-o aripă” un biet tinerel, elev pesemne, care a îndrăznit să-și odihnească trupul obosit, mijloc de transport pentru mintea odihnită. Ca și cum i se cuvenea locul ăla ei (sau lui). Bonus, un scandal monstruos pe tema în discuție, că dacă nu știe lumea că ei fac educația tinerilor de care mama personală nu s-a ocupat, degeaba deschid subiectul.

„Să știți”am continuat, deși nu prea aveam chef de astfel de conversații într-un oraș străin la ora aceea, „să știți că noi aștia de ocupăm locurile rezervate, suntem aici pentru că vrem, nu pentru a ne etala toalete stridente și nici pentru a închide gura târgului cu preocupările noastre intelectuale”. Am găsit relativ repede o locație mult mai potrivită.

Piesa a început mai repede. Cu un superb joc de mâini. De o finețe specifică mișcărilor de balet. Un dans erotic fără a avea absolut nimic vulgar în el, un dans al degetelor, care stârnește fiori mai puternici decât orice îmbrățișare languroasă. O muzică demențială. „Madre de Deus”, îmi aruncă o tânără răspunsul fără să întoarcă privirea spre mine, ca și cum e un lucru prea important ca să fie discutat printre scaune.

Povestea e simplă. Nu egalează cu nimic începutul care m-a fascinat întru totul, satisfăcând pasiunea mea pentru mâini. El, căsătorit, „un copil și unul pe drum”, întârzie mereu acasă. „Murgul ud” îi dă semne nevestei care se străduiește să-i înțeleagă tăcerea. Însă respingerea brutală a bărbatului este direct proporțională cu atingerile suave rezervate Celeilalte. EA fusese IUBIREA. Orgoliul lui a îndepărtat-o, iar acum risca să o piardă din nou. Definitiv. Era pețită și urma să se căsătorească într-o lună. Nu știu de ce scena mi-a aceentuat setea de intertextualitate. M-am gândit la Rebreanu și de glasurile  care-l cheamă pe erou cu aceeași intensitate, obligându-l să facă ALEGEREA.

Edit: Și mi-a mai adus aminte de multe lucruri…și alegeri.

O nouă coregrafie. Cele două femei, cele două „glasuri”- al inimii și al rațiunii- au un recital de excepție. Dansul lor este, de fapt, lupta interioară, zbuciumul. Deși rivale, ele sunt surori în suferință. Niciuna nu-l poate avea în totalitate. Niciodată.

Apariția ulterioară a Soției în negru intonând un imn-bocet, dă de înțeles  urmarea. Din nou fără cuvinte. Imagine, dans, privire, sunet și atât.

Finalul este simetric aproape. Dansul mâinilor reluat, este știrbit de lipsa celeilalte perechi

3 comentarii

  1. […] Cronică întârziată în patru acte (IV) Thu Dec 09, 2010 23:22 pm O seară care se anunță romantică. „Mainilor tale”, după Federico Garcia Lorca. Edit: parcă simțeam nevoia să mai ies din contextul revoltei permanente, din agresivitatea limbajului, din absurdul realității. Și acum eram singură. Numai bine pentru a digera ce avea să vină. O altă tentativă a prezentatorului de a umple pauza. Eșuată din nou, pentru […] […]

  2. Frumos…tulburator…trist…
    Mi-a venit acum in minte, imaginea unei barci plutind in deriva pe o apa. Ea isi poate gasi drumul, doar datorita mainilor ce tin vasle. Si aceste maini, se suprapun, formand prin alaturare, un cerc perfect.
    Doua maini, ar fi prea putin.
    Sase, prea multe, dezechilibreaza barca.
    Dar cum spuneai si tu, avem libertatea de a alege.
    Alegerea e crezul meu cel mai de pret.

    • piesa e mai frumoasă când o vezi decât când o povestești. dar dansul acela al mâinilor…cu muzica perfectă și jocul de lumini și umbre…a fost ceea ce mi-a rămas întipărit în minte.
      Uneori două mâini sunt prea puține, ai dreptate. Și cu câtă inocență sesizează acest adevăr copiii când arată cu brațele cât de mult își iubesc părinții. Simt că nu încape acolo toată iubirea asta și atunci adaugă simplu: „până la cer și înapoi” 🙂

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s