RSS

A zbura sau a nu mai zbura? Asta-i întrebarea…

15 Ian

Pentru că nu pot fi originală (asta ca să scutesc pe criticii mei de a se mai obosi să scrie asta😀 ), am tras iar cu ochiul pe AICI și mă tot  roade de ceva vreme să scriu și eu din vasta-mi experiență cu zburătoarea.

În contextul cursului pe care l-am făcut în Grecia vara trecută, unul din elementele- surpriză pentru mine a fost zborul cu avionul. Eu trăind încă în era mezozoică, n-am văzut astfel de animale de văzduh decât la televizor și în câteva pliante de la agențiile de turism. Lesne de înțeles de ce. Singura țară străină în care mă preumblasem până de curând fusese Clujul.

Toate bune și frumoase, am ales (sau nu?!) să fim naționaliști și să zburăm onorabil, chiar dacă am fi putut găsi ceva mai ieftin. E drept că lucrurile se precipitaseră și nu prea aveam timp de mofturi, căutări, alegeri. Așa că luat bilet, făcut bagaj, plecat repede ca să nu se răzgândească ăia de ne-au trimis.

În aeroport, rânjeam ca să sperii emoțiile și m-am apropiat de hardughie. Încercam să ignor aspectul destul de …trecut al obiectului care avea să ne poarte spre cele locuri. M-am așezat pe scaun plină de speranță că toate lucrurile vor decurge măcar normal și că fobiile mele se vor risipi după primele secunde în aer. Verificam rapid în gând dacă: am oprit apa și gazul, dacă am încuiat ușa de trei ori, dacă am semnat testamentul și l-am pus la poștă, precum și dacă am cartea de rugăciuni la îndemână. Până am făcut ckeck list-ul …iaca și aterizarea. Pfui! na, pentru ce nu am dormit atâtea nopți! Mare fâs.

Trebuie, totuși, să mărturisesc că se simțea atât de bine pământul sub picioare!

Mă așteptam (sau mă rugam, nu mai rețin) ca la întoarcere să fie la fel, dar nu am știut că la această companie, se oferă program de surprize, inclus în preț.

Cursul s-a terminat parcă prea repede. Și iată-ne la ora 5 dimineață, după o săptămână de încântări, îmbarcați în autocarul care urma să ne ducă spre Atena. De la 8 când am ajuns acolo și până seara la 9 când aveam avion, am hălăduit ca orice turiști care se respectă, prin minunata capitală, astfel că eram frânți de oboseală și așteptam cu nerăbdare să ne vedem la București, unde trebuia să ajungem la ora 23.40. Programul părea ok, eram plini de entuziam. Ne aliniem- vreo 30 de persoane, cu elan și zâmbete obosite, la poarta 2. Și așteptăm. Dacă nu le-aș fi auzit pe doamnele care trebuia să ne facă introducerea în burlan vorbind pre limba lor și dacă nu m-aș fi convins că nu pricep o boabă românește, aș fi jurat că au comportament tipic funcționăresc autohton.

Am sesizat repede că păreau încurcate în a emite vreun anunț despre mica întârziere și că vorbeau mult și repede în limba lor cu diverși. Într-un colț stătea aproape pitită o altă madamă despre care am aflat ulterior că era reprezentantul companiei. Trecuse ceva timp de la momentul când se presupune că măgăoaia trebuia să-și ia zborul cu tot cu noi într-însa. Lumea devenise impacientată și era un fel de foială belicoasă printre scaune. Un anunț: „Domnul Icsescu” era anunțat de zor să vină la apel. Înjuram aproape în gând: uite domnule pentru ce întârziem noi. A uitat unu că trebuie să mai și urce în avion ca să ajungă la destinație. Sau o fi avut și ăla rău de înălțima ca mine. (Mai târziu aveam să ne dăm seama cu toții că fusesem trași grosolan pe sfoară, nu exista niciun domn Icsulescu, altul era baiul, fusese prima diversiune). Mai trec câteva zeci de minute în care ne uitam ca niște veritabili câini ai lui Pavlov la semnalul luminos ce nu se mai aprindea naibii odată cum că se face îmbarcarea. Dar doamnele își fac milă de niște biete suflete rătăcite și anunță o întârziere de jumătate de oră. Rezonabil, gândim toți la unison. Doar că jumătatea de oră se făcu mai bine de o oră și nicio veste nu mai venea de la stimabile, deși ghișeul era la doi metri. Acum resimt o puternică și izbitoare asemănare cu scene din Mr. Bean.

Noi, proștii, plătitori de bilete par avion, dar încă plini de idiotul bun simț, răbdam ticăitul nenorocit al pendulei și melodia enervant de relaxantă care ne țiuia încontinuu în urechi de două ore deja.

„Este o defecțiune tehnică. Se va remedia, dar nu știm când.”

Nu știm când! Un răspuns plin de profesionalism oferit de însăși reprezentanta companiei care îndrăznise să-și scoată năsucul ușor pudrat la înaintare. Gest fatal, de altfel, după cum o vor arăta faptele. Mai ales că „duamna” vorbea într-o engleză fluentă, deși toți care întrebaseră până atunci ceva, erau români. Ora anunțată de sosire la București, devenise astfel,ora la care se spera să pornin din Atena. Vise deșarte!!!

Peste alte zeci de minute, lumea bătea nervos din bombeuri a rivoluție. Duduile (să mă scuze stimabila noastră blogăriță) dădeau din umeri și vorbeau mult la telefon à la grec. Tot ce ceream noi cei oropsiți ai sorții era o informație, având în vedere că unii nu se opreau în capitală, ci mai aveau alte legături spre colțurile cele mai îndepărate ale țărișoarei, iar majoritatea trebuiau să fie la seviciu de dimineață.

De câte ori duceau microfonul la gură, săream toți și ne aranjam hainele crezând că e apelul final. Aș!

Pentru că nu se știe ce e cu zburătoarea, compania, scrâșnind din dinți, ne trimite să îngurgităm ceva la fast -food, semn că motorizatul nu avea de gând să se ridice de la sol. Și ca să evite moartea noastră prin inaniție sau moartea lor prin linșare, ne-au dat un belet care ne permitea să ne îndestulăm de vreo 8 euro de cap de vită furajată. Dar numai dacă voiam neapărat. Cum dracu să nu vrei? tocmai bătea gongul de trei (trei!) ore de întârziere. Cu burțile pline și cu ceva bucate sănătoase, fără E-uri, în gură ca să nu lăsăm nimic în urmă, ne-am întors parcă ușor resemnați. Ce puteau să mai inventeze???

Ei, iată ce! Tocmai ni se dezvăluie că avionul e mutat de pe pistă ca să facă loc altuia, iar noi eram rugați respectuos să ne mutăm la altă poartă. Acesta era momentul Te zero, când au început să curgă nemulțumirile, după 4 (patru!) ore de întârziere. Nu că ar fi contat unde așteptam, dar „cealaltă poartă” era mai jos și, prin urmare, intrarăm și în congelator. Din nou se îngrijeau de frumusețea tenului nostru, păstrându-ne înghețați până avea să se îndure cineva și să ne ducă și pe noi acasă. „Duamna” reprezentată de companie, total fără tact, se apucă de povestit că defecțiunea nu e încă remediată, că ea însăși VĂZUSE NIȘTE CABLURI ATÂRNÂND DIN AVION! Poftiiiiim? Acum făceam legătura cu episodul în care un pasager a stat de vorbă cu ea vreo 5 minute după care a hotărât că nu mai zboară și a plecat. Cred că oricum a ajuns înaintea noastră acasă. Ei, dacă până atunci mă temeam de teroriști și îmi mergeau ochii ca submarinul în căutare de persoane suspecte, acum îmi era clar: o să ne prăbușim. Asta dacă aveam să urcăm în avion. Deja lumea murmura că nu mai pleacă, îl așteaptă pe cel de dimineață, de la 7. Madama se prinsese de nervi (tot ea!) și ne vorbea ca unui grup de copii obraznici care nu înțelegeau că ea nu are ce să facă, mecanicii își fac treaba și că nu are idee când plecăm. Bine frate, înțelegeam și noi că nu puteam zbura cu cablurile fluturând, da să estimeze cam cât durează sau dacă mai zburăm au ba, ori măcar să găsească pe cineva care să ne dea o explicație și, mai ales, o soluție viabilă, nu să ne ducă cu preșul lui Alladin cu câte o jumătate de oră.

Când am hotărât toți, după cele 5 (cinci!) ore de stat cu ochii în geam după zepelin, că nu mai zburăm, ci așteptăm cursa de dimineață, iata și strigătul victorios! „Pasagerii zborului XXXXXX$#%* , sunt rugați să se prezinte la poarta 4”. Alături de mine, o doamnă și mai rău decât mine cu psihicul: „da sigur nu ne prăbușim?”

Tot drumul am repetat singura rugăciune de doamne-ajută pe care o știam, în timp ce măgăoaia scârțâia din toate șuruburile și piulițele la fiecare viraj.

Și iată-ne la ora  5 dimineața în aeroport în țărișoara mea, într-un frig de crăpau pietrele. Eram atât de fericită când îmi număram organele interne și externe și constatam că sunt întreagă la fizic, că nu mai contau cele 24 de ore de nesomn.

Îmi tot sunau în minte vorbele unui nene simpatic foc care se certa atât de elegant cu madama reprezentată de companie, de ziceai că îi pare rău că trebuie să o facă. I-a explicat foarte elegant ce anume înseamnă, tradus, numele companiei pe care o reprezintă: Try AnotheR One or  Miss it!

 
 

Etichete: , , , , , ,

17 responses to “A zbura sau a nu mai zbura? Asta-i întrebarea…

  1. vavaly

    Ianuarie 15, 2011 at 9:37 pm

    offf, suna asa de „incurajator”… dar tu stii ce cred eu ? ca asta se intampla numai celor care ies si ei odata in viata , sau la 15 ani. Cei care merg cu avionul cum mergem noi cu microbuzul sunt obisnuiti si nu dau amploare evenimentelor sau pur si simplu nu li se intampla.

     
    • dagatha

      Ianuarie 16, 2011 at 9:11 am

      o fi. Da dacă mai trece mult timp până la următoarea ocazie de zburătăcit (ceea ce sigur se va întâmpla😀 ), chiar că nu mai urc :-)))))
      Problema e că dacă aș fi mers cu microbuzul, tot muream. De inimă. Până ajungi…..îți crește barba.🙂

       
  2. Ciprian Bojan

    Ianuarie 16, 2011 at 8:20 am

    Norocoaso. Io n-am ieşit nici măcar 2mm, până-n Ungaria, după ciocolată cu alune…😉
    În privinţa poveştii cu zboru’ de revenire acasă… „Wellcome in Balcania”😛

     
    • dagatha

      Ianuarie 16, 2011 at 9:16 am

      Prietena mea cea mai bună din facultate e din Satu Mare. De fiecare dată când o auzeam că și-a făcut cumpărăturile în Ungaria cum mi le făceam eu în centru la supermarket, mă apuca invidia.
      :-))))))))
      Și dacă vrei să știi, ciocolata cu alune nici nu-i bună😀

       
  3. eumiealmeu

    Ianuarie 16, 2011 at 9:07 am

    fii atentă: dacă ar fi zborul lin, şi-ar mai aminti cineva de el? zborurile cu klm, lufthansa şi altele nu mi le amintesc; ei, poate problema cu mâncarea, că nu mi-a prea plăcut; dar cu avioanele haioase… chit că nu mai aterizezi, ai adrenalină şi mai ai ceva: ce povesti – deocamdată pe blog – apoi nepoţilor.
    a propos de faptul că a zbura nu e cine ştie ce: i-am explicat noi cu entuziasm copilului la 8 ani cât de minunat e să zbori şi s-a urcat el în avion. se face desprinderea de sol şi când se pune avionul pe linie dreaptă, copilul mă trage de mânecă: „ce ţi se pare atât de frumos la zborul cu avionul? că merge ca o căruţă.” i-am şi zis, indigndată: ia dă-te tu jos din căruţa asta să vedem dacă poţi – şi nu că se ţine cineva la tine, la uşă, dar şoseaua nu e de găsit.
    acum concluzia: fii sigură că din cei care au fost cu tine în avion vreo 3-7 au mai reţinut situaţia. chestia mai e şi în „rasa” noastră: Caragiale e tatăl nostru – „simt enorm şi văd monstruos”. (Merci, Caragiale, prefer viaţa cu spirit de observaţie! şi merci, Agatha, că ai stil distractiv.

     
    • dagatha

      Ianuarie 16, 2011 at 9:19 am

      nu se compară cu aventurile tale. Dar de ținut minte…oooo, ce o să mai țin. Simt și acum, când mă gândesc,cum se zgâlțâia bestia sub mine, ziceai că e un cal nărăvaș. Am lăsat urme adânci de degete încleștate pe mânerul scaunului :-)))))
      Cât despre Caragiale…a murit cumva??? că nu prea se simte că ar fi murit.Dragul de el. Parcă trece mai ușor totul când îți amintești cum își râde de „soțietatea fără moral si fără prințipuri”.

       
    • VictorCh

      Ianuarie 31, 2011 at 11:02 pm

      „…dacă ar fi zborul lin, şi-ar mai aminti cineva de el?”
      Dintre excursiile mele la munte, pe majoritatea nu le mai tin minte: nu le mai pot individualiza, s-au ‘topit’ intr-un fel de fundal (agitat, dar relativ uniform); singurele pe care le tin minte cu adevarat (putandu-le individualiza, stiind precis in CARE excursie – CE anume s-a intamplat) sunt cele ‘cu peripetii’, cele in cursul carora (atunci cand se petrecusera) nu-mi mai ajungea firmamentul pt cati sfinti aveam de coborat…

      „…chit că nu mai aterizezi, ai adrenalină şi mai ai ceva: ce povesti – deocamdată pe blog – apoi nepoţilor.”
      Daca nu mai aterizezi, adrenalina e posibil sa mai poti (!) avea (nu dispun de suficiente cunostinte de anatomie/ fiziologie/ endocrinologie), dar de povestit nu mai povestesti – nici pe blog, nici nepotilor.

      „…merci, Agatha, că ai stil distractiv.”
      Ma raliez (si opiniei, si multumirilor…)

       
      • dagatha

        Februarie 1, 2011 at 2:46 pm

        e clar ce anume ții minte mai curând, cum la fel de clară e și partea în care nu apuci să mai povestești cuiva în ca de „eroare de pilotaj”:-) Cel mult, povestesc alții🙂
        și eu mulțumesc pentru „raliere”🙂
        Și mai aștept comentarii detaliate.

         
  4. Florin Iepan

    Ianuarie 16, 2011 at 11:14 am

    Și eu care credeam că un avion are eleganță în zburătăcirile lui prin văzduh… dar se pare că tot mai fain e să zbori cu propriile… gânduri😉

     
    • dagatha

      Ianuarie 16, 2011 at 11:46 am

      or fi având, da nu ăla de care tocmai am vorbit🙂
      Cu gândurile nu riști decât să o iei razna.😀

       
      • Florin Iepan

        Ianuarie 16, 2011 at 1:01 pm

        Depinde de pilot, nu?🙂

         
  5. dagatha

    Ianuarie 16, 2011 at 1:03 pm

    cu al meu…nu se știe niciodată :-)))
    (sau…se știe prea bine😀 )

     
  6. afkafk

    Ianuarie 16, 2011 at 7:31 pm

    „da sigur nu ne prabusim?” hahaha!! trebuia sa-i raspunzi:”pai…nu stiu despre dumneavoastra….eu am dat un ban in plus si am primit loc pe scaunele care nu cad…”

     
    • VictorCh

      Ianuarie 31, 2011 at 11:05 pm

      SPLENDIDA ‘carcoteala’ – da’ din pacate asta-i genul de replici care-ti vin (daca-ti vin) DUPA…
      „…scaunele care nu cad…” Auzi la el/ea…

       
  7. dagatha

    Ianuarie 16, 2011 at 8:13 pm

    sincer,eram asa bucuroasa ca am gasit om mai paranoic decat mine…foarte interesanta senzatia.
    bine ca ai aparut la ceas de seara.ma gandeam ca ai vreo experienta din alea cum numai tu poti avea :-)))

     

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
Blogul unei tipe oarecare

"O zi în care nu ai râs este o zi pierdută"

CÂRCIUMĂ DE FIȚE

îmi rezerv dreptul de a-mi selecta clienții

intrenoaptesizi

A fine WordPress.com site

Numai Filme

by Ana Ayana

Nina Docea

de Mădălina Rodocea

JURNAL

Ajutor pentru luat zborul

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Creatii manuale-Amy Crafts

Despre pasiunea pentru handmade

Poteci de dor

"Adevărul pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

DrStoica / da-te-n blogul meu, te rog!

zâmbet, coaching, film, pamflet, fotografie, pareri, aiurea... dar hai sa fim pozitivi!

ComiCultural

Nu știu că nu știu nimic

Înşiră-te mărgăritare

Vorbe, cuvinte și litere prăfuite, despre lume, cu lume și pentru lume

Traista cu merinde

Toate lucrurile imi sunt ingaduite,dar nu toate sunt de folos.

Cu presa de perete

un blog de Alex Nedea

Machete Didactice

Machete didactice si materiale care vin în sprijinul mămicilor, educatorilor si tuturor celor implicati în educatia copiilor la scoală sau acasă.

Pishky's Blog

Numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi - N. Stănescu

psi-words

... loc de joacă pentru cuvânt. serios!

Tiberiuorasanu's Blog

LECTURI, păreri, impresii de călătorie. Eu citez NU plagiez.

Valerica Oprisanu

Just another WordPress site

Spanac

Distribuitor autorizat de fazani hazlii

Cățărătorii

Când urci pe scara vieţii, nu uita să dai bună ziua tuturor, pentru ca atunci când cobori să aibă cine îţi răspunde

La Fée Blanche

Contesă de Chou-Fleur

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută

Hapi. Riverwoman

Lift up the receiver, I'll make you a believer

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Per aspera ad astra

Maison de santé

ursuleți năzdrăvani

frânturi din viață

Blogul Buceginatura2000

Informatii despre Mediu, Turism, Bucegi sit Natura 2000

Pitici, dar Voinici

mens sana in corpore sano

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

Surorile Marx

globus de miuzici, filme si alte rautati

Redsky2010's Blog

Trecand prin viata cu ochii larg deschisi

Dictatura justitiei

Just another WordPress.com site

Ochiul care rade

Felii de viata

Tink3rbe11's Blog

Eu in forma bruta

Pruncu

de vorba cu mine insumi

Tabakera

...pentru ganduri la care nu pot renunta

Despre sufletul meu

Pentru că mulţi seamănă cu mine şi n-au curaj să spună

Pseudolirice

Pseudo lirice

%d blogeri au apreciat asta: