A zbura sau a nu mai zbura? Asta-i întrebarea…

Pentru că nu pot fi originală (asta ca să scutesc pe criticii mei de a se mai obosi să scrie asta 😀 ), am tras iar cu ochiul pe AICI și mă tot  roade de ceva vreme să scriu și eu din vasta-mi experiență cu zburătoarea.

În contextul cursului pe care l-am făcut în Grecia vara trecută, unul din elementele- surpriză pentru mine a fost zborul cu avionul. Eu trăind încă în era mezozoică, n-am văzut astfel de animale de văzduh decât la televizor și în câteva pliante de la agențiile de turism. Lesne de înțeles de ce. Singura țară străină în care mă preumblasem până de curând fusese Clujul.

Toate bune și frumoase, am ales (sau nu?!) să fim naționaliști și să zburăm onorabil, chiar dacă am fi putut găsi ceva mai ieftin. E drept că lucrurile se precipitaseră și nu prea aveam timp de mofturi, căutări, alegeri. Așa că luat bilet, făcut bagaj, plecat repede ca să nu se răzgândească ăia de ne-au trimis.

În aeroport, rânjeam ca să sperii emoțiile și m-am apropiat de hardughie. Încercam să ignor aspectul destul de …trecut al obiectului care avea să ne poarte spre cele locuri. M-am așezat pe scaun plină de speranță că toate lucrurile vor decurge măcar normal și că fobiile mele se vor risipi după primele secunde în aer. Verificam rapid în gând dacă: am oprit apa și gazul, dacă am încuiat ușa de trei ori, dacă am semnat testamentul și l-am pus la poștă, precum și dacă am cartea de rugăciuni la îndemână. Până am făcut ckeck list-ul …iaca și aterizarea. Pfui! na, pentru ce nu am dormit atâtea nopți! Mare fâs.

Trebuie, totuși, să mărturisesc că se simțea atât de bine pământul sub picioare!

Mă așteptam (sau mă rugam, nu mai rețin) ca la întoarcere să fie la fel, dar nu am știut că la această companie, se oferă program de surprize, inclus în preț.

Cursul s-a terminat parcă prea repede. Și iată-ne la ora 5 dimineață, după o săptămână de încântări, îmbarcați în autocarul care urma să ne ducă spre Atena. De la 8 când am ajuns acolo și până seara la 9 când aveam avion, am hălăduit ca orice turiști care se respectă, prin minunata capitală, astfel că eram frânți de oboseală și așteptam cu nerăbdare să ne vedem la București, unde trebuia să ajungem la ora 23.40. Programul părea ok, eram plini de entuziam. Ne aliniem- vreo 30 de persoane, cu elan și zâmbete obosite, la poarta 2. Și așteptăm. Dacă nu le-aș fi auzit pe doamnele care trebuia să ne facă introducerea în burlan vorbind pre limba lor și dacă nu m-aș fi convins că nu pricep o boabă românește, aș fi jurat că au comportament tipic funcționăresc autohton.

Am sesizat repede că păreau încurcate în a emite vreun anunț despre mica întârziere și că vorbeau mult și repede în limba lor cu diverși. Într-un colț stătea aproape pitită o altă madamă despre care am aflat ulterior că era reprezentantul companiei. Trecuse ceva timp de la momentul când se presupune că măgăoaia trebuia să-și ia zborul cu tot cu noi într-însa. Lumea devenise impacientată și era un fel de foială belicoasă printre scaune. Un anunț: „Domnul Icsescu” era anunțat de zor să vină la apel. Înjuram aproape în gând: uite domnule pentru ce întârziem noi. A uitat unu că trebuie să mai și urce în avion ca să ajungă la destinație. Sau o fi avut și ăla rău de înălțima ca mine. (Mai târziu aveam să ne dăm seama cu toții că fusesem trași grosolan pe sfoară, nu exista niciun domn Icsulescu, altul era baiul, fusese prima diversiune). Mai trec câteva zeci de minute în care ne uitam ca niște veritabili câini ai lui Pavlov la semnalul luminos ce nu se mai aprindea naibii odată cum că se face îmbarcarea. Dar doamnele își fac milă de niște biete suflete rătăcite și anunță o întârziere de jumătate de oră. Rezonabil, gândim toți la unison. Doar că jumătatea de oră se făcu mai bine de o oră și nicio veste nu mai venea de la stimabile, deși ghișeul era la doi metri. Acum resimt o puternică și izbitoare asemănare cu scene din Mr. Bean.

Noi, proștii, plătitori de bilete par avion, dar încă plini de idiotul bun simț, răbdam ticăitul nenorocit al pendulei și melodia enervant de relaxantă care ne țiuia încontinuu în urechi de două ore deja.

„Este o defecțiune tehnică. Se va remedia, dar nu știm când.”

Nu știm când! Un răspuns plin de profesionalism oferit de însăși reprezentanta companiei care îndrăznise să-și scoată năsucul ușor pudrat la înaintare. Gest fatal, de altfel, după cum o vor arăta faptele. Mai ales că „duamna” vorbea într-o engleză fluentă, deși toți care întrebaseră până atunci ceva, erau români. Ora anunțată de sosire la București, devenise astfel,ora la care se spera să pornin din Atena. Vise deșarte!!!

Peste alte zeci de minute, lumea bătea nervos din bombeuri a rivoluție. Duduile (să mă scuze stimabila noastră blogăriță) dădeau din umeri și vorbeau mult la telefon à la grec. Tot ce ceream noi cei oropsiți ai sorții era o informație, având în vedere că unii nu se opreau în capitală, ci mai aveau alte legături spre colțurile cele mai îndepărate ale țărișoarei, iar majoritatea trebuiau să fie la seviciu de dimineață.

De câte ori duceau microfonul la gură, săream toți și ne aranjam hainele crezând că e apelul final. Aș!

Pentru că nu se știe ce e cu zburătoarea, compania, scrâșnind din dinți, ne trimite să îngurgităm ceva la fast -food, semn că motorizatul nu avea de gând să se ridice de la sol. Și ca să evite moartea noastră prin inaniție sau moartea lor prin linșare, ne-au dat un belet care ne permitea să ne îndestulăm de vreo 8 euro de cap de vită furajată. Dar numai dacă voiam neapărat. Cum dracu să nu vrei? tocmai bătea gongul de trei (trei!) ore de întârziere. Cu burțile pline și cu ceva bucate sănătoase, fără E-uri, în gură ca să nu lăsăm nimic în urmă, ne-am întors parcă ușor resemnați. Ce puteau să mai inventeze???

Ei, iată ce! Tocmai ni se dezvăluie că avionul e mutat de pe pistă ca să facă loc altuia, iar noi eram rugați respectuos să ne mutăm la altă poartă. Acesta era momentul Te zero, când au început să curgă nemulțumirile, după 4 (patru!) ore de întârziere. Nu că ar fi contat unde așteptam, dar „cealaltă poartă” era mai jos și, prin urmare, intrarăm și în congelator. Din nou se îngrijeau de frumusețea tenului nostru, păstrându-ne înghețați până avea să se îndure cineva și să ne ducă și pe noi acasă. „Duamna” reprezentată de companie, total fără tact, se apucă de povestit că defecțiunea nu e încă remediată, că ea însăși VĂZUSE NIȘTE CABLURI ATÂRNÂND DIN AVION! Poftiiiiim? Acum făceam legătura cu episodul în care un pasager a stat de vorbă cu ea vreo 5 minute după care a hotărât că nu mai zboară și a plecat. Cred că oricum a ajuns înaintea noastră acasă. Ei, dacă până atunci mă temeam de teroriști și îmi mergeau ochii ca submarinul în căutare de persoane suspecte, acum îmi era clar: o să ne prăbușim. Asta dacă aveam să urcăm în avion. Deja lumea murmura că nu mai pleacă, îl așteaptă pe cel de dimineață, de la 7. Madama se prinsese de nervi (tot ea!) și ne vorbea ca unui grup de copii obraznici care nu înțelegeau că ea nu are ce să facă, mecanicii își fac treaba și că nu are idee când plecăm. Bine frate, înțelegeam și noi că nu puteam zbura cu cablurile fluturând, da să estimeze cam cât durează sau dacă mai zburăm au ba, ori măcar să găsească pe cineva care să ne dea o explicație și, mai ales, o soluție viabilă, nu să ne ducă cu preșul lui Alladin cu câte o jumătate de oră.

Când am hotărât toți, după cele 5 (cinci!) ore de stat cu ochii în geam după zepelin, că nu mai zburăm, ci așteptăm cursa de dimineață, iata și strigătul victorios! „Pasagerii zborului XXXXXX$#%* , sunt rugați să se prezinte la poarta 4”. Alături de mine, o doamnă și mai rău decât mine cu psihicul: „da sigur nu ne prăbușim?”

Tot drumul am repetat singura rugăciune de doamne-ajută pe care o știam, în timp ce măgăoaia scârțâia din toate șuruburile și piulițele la fiecare viraj.

Și iată-ne la ora  5 dimineața în aeroport în țărișoara mea, într-un frig de crăpau pietrele. Eram atât de fericită când îmi număram organele interne și externe și constatam că sunt întreagă la fizic, că nu mai contau cele 24 de ore de nesomn.

Îmi tot sunau în minte vorbele unui nene simpatic foc care se certa atât de elegant cu madama reprezentată de companie, de ziceai că îi pare rău că trebuie să o facă. I-a explicat foarte elegant ce anume înseamnă, tradus, numele companiei pe care o reprezintă: Try AnotheR One or  Miss it!