The Boy in the Striped Pyjamas- Epilog

Într-un colț erau adunate niște butoaie. El s-a apropiat, cu aerul celui care știe ce face. A răsturnat ceva ce semăna cu un nisip negru. L-a împrăștiat ca un fir gros de sfoară și apoi a aprins un chibrit.

Ei i se părea fascinant cum flacăra urmărea cu încăpățânare firul acela de praf, cum îl transforma în cenușă și apoi dispărea. El i-a povestit ceva despre război, despre oameni, despre explozii, despre mina părăsită, dar Ea nu îl asculta. Oricum nu știa niciodată dacă să creadă ce spune, de multe ori a fost sigură că El doar se laudă.

A doua seară au venit din nou acolo. Era atât de liniște încât ei îi era teamă că i se aud pașii pe iarbă. De aceea, s-a descălțat ca să fie sigură că nu încalcă legământul tăcerii. Cântau licuricii atât de frumos, în cor. Se gândea distrată că poate or fi vrând să îi spună ceva, dar nu avea timp să asculte, aproape că alerga spre mina părăsită să vadă din nou strălucirea focului mâncând din praful de pușcă.

În a treia seară, luna nu voia să se arate. Parcă era supărată și și-a întors spatele. Așa că mergeau amândoi încet bâjbâind potecile. Ea s-a împiedicat. Pentru că se lovise la genunchi, s-a așezat puțin să-și astâmpere durerea, dar la plecare și-a uitat sandalele în iarbă. A intrat grăbită, ca de obicei, după El sub pământ. „Astăzi am să fac experimentul cel mare”, a zis el râzând mulțumit. „Am strâns suficient de mult praf cât să iasă un foc pe cinste!” Ea s-a așezat cuminte într-un colț, cum făcea de obicei. L-a privit – fără să îl deranjeze cu vreo întrebare- cum potrivea butoaiele, cum deșira praful până spre locul unde avea să se ascundă, cum și-a potrivit chibriturile și apoi…

liniște și întuneric…

♣                  ♣                       ♣                           ♣                       ♣                        ♣                     ♣

Nu își dădea seama de când stătea așa cu ochii închiși. Părea că abia acum se trezise dintr-un somn greu. Se simțea amorțită. La un moment dat a realizat că zgomotul infernal care îi răsuna în urechi, erau de fapt vorbe precipitate, nervoase și pline de revoltă. „Ce copil! Ce căuta, dragă aici singură noaptea? Ce i-a trebuit să se joace cu praful de pușcă? Ce părinți neglijenți! Ce copil neobrăzat!”. A deschis ochii, dar nu îl vedea pe El nicăieri. Nu avu timp să se sperie, că se topi din nou într-un soi de somn ciudat.
Epilog

Peste câteva zile, ieși din spital. Dorința ei a fost să meargă pe jos până acasă, destul stătuse amorțită în pat. O găsiseră pentru că își uitase sandalele în iarbă, altfel nimeni nu ar fi bănuit că era prizonieră în mină. Bucuroși că a scăpat teafără, părinții aveau de înfruntat acum nemulțumirea proprietarilor. Se aleseseră cu o gaură zdravănă, peste care căzuse pământul ca un balon dezumflat. Trebuiau să plătească „nechibzuința” ei. S-a oprit puțin când s-a apropiat de curtea vecină. L-a văzut. Se juca împreună cu prieteni de-ai lui. I-a căutat privirea, dar acesta a întors capul nepăsător.

Nu o cunoștea.

10 comentarii

  1. Frumos! Chiar dacă epilogul e unul crud, e frumos! Simplu şi realist, fără zorzoane, tocmai de aceea e şi profund!
    Şi asta se-ntâmplă şi-n lumea „celor mari”! Foarte des!
    Oricum: Felicitări! 🙂

    • Epilogul e cât se poate de…real, din păcate. Mulțumesc mult pentru apreciere, întotdeauna ești alături. De data asta… chiar nu am niciun merit. Da, asta e lumea „celor mari”…

  2. ohooooo….daca ai sti cate persoane nu mai cunosc eu….:):)
    foarte frumoasa…trista si foarte frumoas istorisit.
    noi, la maturitate avem tendinta de a face asta in moduri cu mult mai marsavesti….vezi tu? daca am intoarce capul „din prima”, cel caruia i l-am intors ar sti macar ce are de facut…nu!nu mai avem decenta de a fi „onorabil” marsavi.

    • da…e drept…Poți să crezi, însă, că eu găsesc circumstanțe atenuante și acelora? Din gama „pe El l-am iertat de mult…pe Ea, însă, nu reușesc să o iert”.

      • și apropo de film și mai ales de secvența redată, de la care a pornit, practic, involuntar, povestea asta. Cei mici păstrează totuși inocența chiar și când fac un rău. undeva, în conștiința lor (să o numim așa, convențional) simt că nu e ok. Pe parcurs, însă, o pierd și devin…adulți.

      • „pe El l-am iertat de mult…pe Ea, însă, nu reușesc să o iert”
        Ciudata optica!
        Daca bine inteleg eu, „Ea” este al treilea unghi al triunghiului conjugal, si – din tot triunghiul – este singura care nu-si asumase nici o responsabilitate pt perenitatea si viitorul cuplului constituit din dumneata si EL: voi doi (El si dumneata) erati responsabili (fiecare atat in fata celuilalt cat si in fata sa insusi/insasi, si impreuna atat in fata lumii cat si in fata voastra insiva) fata de cuplul pe care il constituiserati; din tot triunghiul, Ea era singura fara vreo responsabilitate in aceasta privinta…

      • e clar ceva în neregulă cu mine.:-)))))))))
        Ori poate recitim povestea. Nu sunt decât doi acolo. Nu e niciun triunghi în povestea asta. E doar o reiterare a vorbei, românești și aia (că tot am citit o poveste cu taximetriști): „nu e prost cine cere, ci ăla care dă”. Ea a intrat în poveste desconsiderând sfaturile părintești. De aceea nu se poate ierta pe sine. Na, că s-a dus naibii sensul ascuns :-)))

  3. asta e o scriere ca la carte. de trimis chiar si lui Spiru(stim noi cine e!):)
    stii,incercam sa-mi amintesc de cineva care sa-mi fi intors si mie capul nepasator,dar…n-am gasit.
    si,din pacate,pierdem infinit mai multe la maturitate,nu numai inocenta si calitatea de a ierta repede…

    (deci „douasprezece” si nu „doisprezece”?… si,si,come no!…)

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s