7 neștiute dar…„lepșuite”

Jocul ăsta, așa reloaded, mi se pare interesant. 🙂

Și pentru că nu mă uită niciodată, musai trebuie citată sursa care îmi pasează sarcini de lucru cu atâta bunăvoință!

Trebuie menționat și faptul că mai citisem despre leapșa cu pricina, fără să știu că mă pândea pe la colțuri. Așa am descoperit un om pe care nu îl cunosc, dar îl admir numai din cele citite până acum. Maria∗ și-a prezentat „viața ca o leapșă„ în cel mai original mod. Apoi am citit-o pe Mihaelași am aflat cele șapte lucruri care i-au făcut ei viața frumoasă. Am poposit și pe la Mâzgălica∗ și m-am binedispus cu stilul ei și cu o altă tonalitate.

Și dacă mi-a venit rândul… ce să fac dacă tot la prima dragoste rămân? Poveștile Anei mi-au zgândărit centrii nervoși responsabili cu memoria (și așa praf când am nevoie de ea) și m-am setat pe câteva întâmplări stârnite de ale ei. E drept că „cele 7 neștiute” sunt prea puține având în vedere că nu prea știți multe despre mine. Mă gândeam să mă laud 😀 (nu știu dacă am renunțat încă la idee), apoi mi-am stors neuronul să găsesc ceva interesant sau măcar distractiv. Nope, nu a vrut și pace. Dacă primul gând a fost ăla, apoi nu prea îl mai pot întoarce.

Prin urmare, jur că cele 7 sunt reale, nu a zis nimeni că trebuie să fie și originale 😀

1. Undeva prin gimnaziu (nu mai știu exact pe la ce vârstă și dacă aș ști nu aș spune, pentru că pe la vârsta asta nu se mai joacă nimeni acum cum ne jucam noi, ci doar de-a mama și de-a tata, de-a cine se machiază mai frumos, cine fuge de acasă primul/prima etc și prin urmare aș fi de râsul nobilei generații actuale- iertare pentru cele câteva excepții ). Cam pe atunci, ziceam, hălăduiam prin grădina bunicilor fără griji. Într-o zi am vrut să ne răzbunăm pe un văr care nu ne băga în seamă, fiind mai mare și mai înțelept, și care prefera o plimbare cu bicicleta decât să ne asculte „copilăriile”. Am decis să facem o barieră umană ( 😀 a se observa cum străluceam de inteligență încă de pe atunci) ca să îl oprim și să îl obligăm să ne plimbe și pe noi cu bicicleta proprietate personală. Noi am crezut că se oprește, el a crezut că ne dăm la o parte. Cum ambele raționamente au dat greș, catastrofa era inevitabilă: una bucată bicicletă dedublată, câte o roată pentru fiecare parte a drumului, una bucată verișoară julită iremediabil, mai multe bucăți de pre-adolescente speriate rău și  una bucată văr lovit și cu flăcări ieșindu-i pe gură, sursă comună și pentru bogatul bagaj de înjurături, prea multe pentru urechile ingenue ale subsemnatei.

2. Când am luat eu prima notă de 8 în clasa I, a fost mare tragedie. Multiple campioane amândouă (eu și ilustra soră) la completarea carnetului cu note peste 10 (dacă se putea), eu am debutat rușinos la un moment dat cu acest minunat 8. Mama, care nu ne bătea, nu ne zdruncina decât extrem de rar dacă Doamne ferește! era vreun eveniment „meteoritic”, acu tocmai ce-și găsise să devină dură. Și pentru că fredonam foarte degajată melodia lui Stevie Wonder „I just called to say I love you”, s-a considerat un mare afront la momentul de doliu pe care ar fi trebuit să îl port pentru nota inexplicabilă. Așa că am încasat-o scurt și la obiect, iar ca bonus, replica celebră pe acele vremuri: „bine că ai în cap numai ai lăv iu în loc să pui mâna să înveți”.

3. Prin clasa a doua un antrenor a venit să aleagă fete pentru echipa de baschet (dacă ați ști cine e antrenorul acum în viața mea…ați crede și mai mult în coincidențele despre care tot zic eu 🙂 ). Una din colegele mele, a fost selectată. Pentru că era slăbuță la învățătură, pe atunci se obișnuia într-ajutorarea sufletelor rătăcite, prin găsirea unui coleg de bancă potrivit care să asigure îmbunătățirea rezultatelor școlare ale rătăcitului. Pe acest principiu, toar’șa ‘țătoare a sărit imediat: „a, luați-o și pe X (adică EU!), e o fată foarte serioasă și îi place sportul”. Neavând încotro, profu mormăie printre dinți și aruncă un „mdea”. Uite așa am prestat vreo doi ani de baschet numai bine cât să îmi formez automatismele și să intre microbul. Și acum mai joc dacă am cu cine.

4. Urăsc frigul!

Nu pot să mă laud că sunt un martir al României socialiste sau comuniste, dar am prins din perioada aceea, exact cât trebuie ca să îmi rămână și mie niscai amintiri. De exemplu, frigul!!! Țin minte cum arăta camera frigorifică în care ne duceam existența. Caloriferele acelea „fer-oase” care emanau atâta frig de aveai senzația că trebuie să le scoți din casă, că sperie căldura. Aveam o ținută demnă de cele mai îndepărtate colțuri ale Laponiei, iar noaptea mă așezam în pat prin rostogolire de câte aveam pe mine. Când le prindeam calde (caloriferele, desigur), mă lipeam de ele și așa stăteam, de ziceai că sunt re-chargeable.

5. Cel mai stânjenitor moment din viața mea a fost prin clasa a 6a, cred. Aveam de pregătit un spectacol, iar eu trebuia să spun niște glume în duet cu un coleg. Am fost atât de stresată încât pe ultima am uitat-o. Pentru că nu știam cum să salvez momentul, am repetat o glumă anterioară. Colegul- nici acum nu știu cum de mi-a cântat în strună- s-a luat și el după mine, probabil nedumerit. Nici nu mă puteam uita în sală, de rușine. M-a urmărit câțiva ani toată imaginea asta.

6. Îmi place dansul. Enorm. Ca spectator, evident, pentru că a cam trecut de multișor vârsta pentru inițiere în acest domeniu. Mi se pare una dintre cele mai expresive modalități de a spune ceva despre tine, fie că e vorba despre balet sau despre hip-hop, despre rock sau dansuri de societate.

7. „Când am să fiu mare”, am să-mi fac școala visurilor mele. După o rețetă personală, inspirată din ceea ce am văzut în cei 16 ani de șters bănci cu coatele și în cei 9 de stresat elevi. Bazată pe ceea ce lipsește în educație și pe ceea ce ar trebui să reprezinte școala în adevăratul sens al cuvântului. Cu profesori selectați după criterii amestecate, care șă știe să fie oameni, educatori, colegi și pentru care să primeze valoarea și profesionalismul.

Bine…cine știe când am să fiu mare…
Cam asta cu neștiutele. S-a terminat repede și nedureros, vorba Mâzgălicăi. Așa că dau și eu mai departe cui dorește să ne încânte. M-ar bucura enorm dacă ar încerca și „coana Nahe” (cum a numit-o genial colegul de blogăială) și colegul însuși, cu sau  Fără nume 😀 Nu de alta, dar știu că ambii vor avea ce spune într-un fel total opus și original.

………………………………………………………………….

LATER EDIT: ∗ Între timp blogurile citate au dispărut de pe paginile lor… Ceea ce mă face să înțeleg ce „veche” sunt! 🙂

19 comentarii

  1. as! puteai sa te abtii?:) nu! trebi sa ma „infiletezi” si pe mine 🙂
    cand ai sa fii mare….nu-i un proiect irealizabil totusi….poate dezvoltam asa….ca o idee vreodata….

    • să știi că am încercat! jur! Am șters tastele ca să nu nimenresc literele, am închis bookmarks-urile ca să nu găsesc linkul, dar deștu’ arătător nu mă mai ascultă lately. Ce să fac dacă asta a cerut? Eu cred că găsești tu ceva să ne duci cu preșu’.

  2. Agatha, iti multumesc din tot sufletul pentru frumoasele tale cuvinte, admiratia e reciproca, numai ca eu m-am incapatanat sa tin secret, deh! scorpion incapatanat!!… acum imi fac „mea culpa”;
    …zic asa: publica tu o categorie cu posturi gen „scoala mea, o utopie” (scuza-mi lipsa inspiratiei) si s-ar putea sa ramai uimita cate idei despre scoala, asa cum ti-o doresti tu, ar putea fi notate cu peste 10 de noi, cititorii tai fideli, ca deh! pe blog putem da ce note vrem noi, nu?! Promiti sa te gandesti? Te imbratisez!

    • mea culpa? da’ pen’ce, pacatili meli?
      La tine am văzut un fel de echilibru în toate. Asta m-a impresionat.
      Mi-am dat ideei cu o postare despre utopie…să vedem daă mă țin nervii să mă amăgesc frumos. Mulțumesc pentru sprijun și gândul bun.
      :-*

  3. Subscriu la ce a spus Maria si despre admiratia pentru tine (ca doar suntem colege de blog si de mamiceala) si cu scoala… Ne dam si noi mari acum ca avem copii ca vrem sa schimbam lumea si mentalitatile, dar daca noi mamele nu o facem, atunci cine. Imi pun din ce in ce mai des problema la ce as vrea si cat de mult as vrea sa schimb din sistemul de invatamant de la noi si de aiurea. Eu cred ca nu ne racim gura (pardon tastele) degeaba.

    • apoi dacă ne-am răci tastele de pomană, chiar că e pierdut cazul! Măcar tastele să le…tocim 🙂
      Cel mai greu este într-adevăr când te lovești direct de problemă, când copilul tău e afectat de un sistem defect de tot. Iaca motiv de depresie.

  4. Îmi pare rău că nu am timp îndeajuns încât să citesc toate blogurile care îmi plac. Unul din ele este şi acesta.Mă simt tare bine când te citesc şi am impresia că deschid o carte pe care am citit-o demult, în copilărie, poate şi datorită temei blogului 🙂

  5. Crezi că se ştie vreunul dintre noi pe de-a-ntregul? Suntem călătorii ale sufletului pe drumul spre noi înşine.

    PS
    Nici mie nu îmi place frigul…Dar iubesc iarna; nu mi s-a întâmplat însă să mă şi îndrăgostesc în vreuna…dar nu se ştie…poate la iarna viitoare.

    • Sunt unii care se laudă că se știu pe de-a-ntregul. Alții afișează o siguranță de sine pe care o invidiez uneori (desigur nu în sensul în care mi-aș dori eu ceva ce e al lor). Eu…sunt într-o continuă descoperire în ceea ce mă privește.
      PS la PS: îmi place vara.Aceea tradițională, nu ce au devenit acum anotimpurile…
      De îndrăgostit… cred că atunci când apare, nu mai contează prea mult ce e în jur. Oricum suntem surzi și muți.

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s