Despre suflete sau Cum mi-am făcut o prietenă

Vorbeam acum ceva timp despre coincidențe, despre lucruri care se întâmplă fără să ai nici cea mai vagă idee.

Cam târziu, ce e drept, revin asupra subiectului cu o întâmplare fericită. Să vedem dacă înainte de a vă da răspunsul la ghicitoare, știți despre cine e vorba în această postare.

Acum câteva luni, îmi începeam odiseea pe wordpress.com după câteva amânări din comoditate. Motivul pentru care „mi-am tras blog”, vorba rumânului, a fost unul pe care acum îl consider total idiot și care nu mai este de mult valabil. Încă un motiv să votez pentru înțelepciunea populară românească „socoteala din târg, nu se potrivește cu cea de acasă”. Nu m-am gândit că voi ajunge aici, nu m-am gândit că voi da peste oameni deosebiți, cu stilurile lor diferite, câte unul pentru fiecare stare pe care o inventez zilnic.

Am fost „agățată” la un moment dat cu primul comentariu pe aceste minunate pagini. A fost un moment de bucurie maximă (MAXIMĂ, am zis!!!) pentru că până la acest comentariu îmi făceam socoteala cum să obțin un credit la provident, că la cămătari nu mai merge,  și să plătesc niscai cunoscuți,  care musai să zică de bine despre sublimele sujeturi postate de subsemnata.

Și apoi, sistematic, am citit-o, m-a citit, mi-a pasat lepșe, m-a încurajat fără să știe cine sunt și ce hram port. Am găsit, dincolo de pronumele declinate din „nume”, cu adevărat un OM, care nu a scris numai „despre sufletul ei”, ci despre toate sufletele cu care a avut la un moment dat o atingere cât de mică. Așa se explică de ce are atâția prieteni și cum a reușit să treacă peste atâtea în viață.

Și pentru că a fost ziua mea de curând, nu s-a putut abține. M-a amenințat, ce e drept, din timp că va trimite un cadou. Eu sunt precum Goofy din celebrele desene, când am de primit ceva, așa că am așteptat cumințică, am comentat regulat, numai de bine (Absolut! Mai absolut ca vodca!!) și am învățat o rugăciune nouă, ca nu care cumva să se răzgăndească. Punctul culminant a fost în ziua când am primit e-mailul care mă anunța că vine cadoul. Cu trenul. Ce șanse erau să găsească pe cineva care să aibă drum taman acu’ în provinție? De fapt numai ea putea să găsească. Din două una: ori lucrează la SRI și deci știe pe toată lumea și are …conexiuni, ori e supranaturală. Hm…parcă totuși la SRI nu era…

En fin. Primesc anexat mailului, un număr de telefon. „E prietena mea”, zice. Ok. Ca să nu sperii femeia cu vocea mea cristalină, dau semeseu ca să ne introducem, cum s-ar zice. Îi spun cine  mi-s și ce vreau de la ea, fără să uit să o ameninț: „Să nu care cumva să fugi cu punga mea de cadou, că mă așez în mijlocul gării și plâng”. Probabil că a fost impresionată biata femeie că m-a sunat să mă liniștească. Eu aveam semnalmentele ei, dar mă gândeam că gara va fi plină (ha-ha-ha!) și nu ne-om întâlni. Așa că îmbrac cupilu= singurul semn distinctiv care mi-a trecut prin capul vidat la acea oră, și mă prezint la datorie la ora stabelită. Făcut schimb de impresii, mulțumit purtătoarei, urat drum bun mai departe, fugit cu pachetul la mașina personală unde nu îmi dădeam seama cine e mai curios: eu, matură și responsabilă, sau fii’miu care întreba „ce-a adus doamna?”. Scotocind în punguță, iaca peste ce dădui:

am pus birouaşul irlandez în caz că vrei să scrii vreo felicitare pentru o amintire care-ţi place mai mult din experienţa fiului tău – şi să o păstrezi acolo, sigilată cu un abţibild. sau poate vrei să le dai recompensă unor elevi care mai şi învaţă, să-i stimulezi să fie mereu aşa şi pe alţii să fie ca ei. iar semnul de carte… tot îţi plac atât de mult cărţile”.

I-am mulțumit imediat într-un mail pe care nu l-a primit- și acum pot fi auzită bombănind sistemul electronic din zona rezidențială unde locuiește amabila sufletistă. De aceea, am vrut să știe tot poporul care intră și cetește de ce a fost în stare Anuța 🙂

Mă gândesc dacă nu ar merge postată treaba asta și în Marea Carte, la luna Mai 🙂

27 de comentarii

  1. framos dom’le ce sa zic 🙂
    🙂 🙂 dara zau asa…copchilu’? adeca matale o esarfa rosie,o palarie,un palton roz,o bluza trecotata,o brosa mare,doua perechi de pantofi sa iei stangu de la aia negrii si dreptu’de la aia maro,o manusa de dantela si una de piele n-ai?:) au nu puteai a spune: sunt aia de langa al treilea stalp de la covrigarie spre iesire,aia de la taraba de ziare cu „Libertatea”-n mana,sunt aia care tipa pe peron „CADOUUUUUU,DA CADOUUUUUUU!”…zau bre…scosasi copchilu din ale lui ca sa il ie ca sem de reconoastere?:)

    • deci da, copchilu!
      Eșarfă roșie nu am, în caz că vrei să ții minte asta până la anu’ de 9 februarie. Pălărie nu port că la cum bate vântu’ pe aici e total inutilă, palton roz, nope, că eram andărcavăr să nu cumva să mai știe cineva unde merg și mai ales DE CE. Două perechi de pantofi- ce spui tu, străine, Ștefan e departe! (a, asta era din altă poezie, m-am lpsat purtată de val). eu nu am decât una singură și aia e pentru sărbători. Cum afară e mocirlă, era musai să îi duc în mână ca să nu-i stric, deci la ce bun să-i mai car și pe ăia? Mănușă de dantelă- m-am lăsat de croșetat că dădeam în miopie, iar de piele nu mai am că am avut pisică o vreme și i s-a părut gustoasă. O păstrasem pentru vremuri grele, da acu…s-a dus (mănușa, nu pisica).Nu puteam spune nici de covrigărie din două motive obiective: 1. covrigării sunt peste tot numa la gară nu și 2. nu știu să număr până la al treilea rând. Lângă taraba de ziare nu stau că mi-e frică să nu mă vază vreun elev lângă vreo duamnă dizbracatî. De țipat nu puteam, deoarece îmi conserv vocea. Nu se știe ce îmi rezervă viitorul.
      Pfui, da multe fură.

  2. ce-mi place de tipa asta – adică de tipa asta care are blog pe-aici… nu de alta, dar mi-a produs o mare bucurie – am putut să simt că trăiesc. aventură, telefoane, adrenalină – ajunge trenul, ajunge prietena, ajunge destinatara, ajungeeeeeeeeee!
    nu, nu ajunge niciodată distracţia de felul acesta. cred că am gena drăgălitului de oameni deosebiţi, care mă bagă în seamă. 🙂 (ps. şi da, e genetică – mama citire şi da, e molipsitoare, via prieteni)
    ps. plec 3 zile la munte. să ne auzim cu bine dupăăăăăă…

    • dacă zici că te-ai distrat…„Who’s ready for round two???” :-)))
      Aoleeeeu! La munte? 3 zile??? hm….sentimentele mele capătă brusc un alt contur 😀
      Have fun, draga mea și revino cu desaga plină cu povești.

    • Cand am citit articolul m-am gandit la tine si mai ales cand am citit de cadouri si de „ori lucrează la SRI și deci știe pe toată lumea și are…”
      Nici nu mai stiu ce cautam pe google si am ajuns aici 🙂
      Numai bine si multa sanatate 🙂

  3. Aici sunt doua bucati de doamne care te fac sa zambesti… ce credeai draga agatha, ca nu ne prindem cine-i expeditoarea? … eeee , m-am prins repejor. Dar aventura care a decurs din toata intamplarea mi-a facut deliciul acestei dimineti. Ce-mi place mie treaba asta cu blogul …cunosti oameni , nu gluma .
    Iar pentru cine pleaca la munte…. oxigen , ozon si relaxare la maxim !!!

    • păi, deh! am zis să păstrez suspansul 😀
      Oricum, cu ajutorul ei am ajuns să cunosc pe multi dintre cei cu care mă conversez pe aici. Ea e un fel de…matchmaker modern 🙂

    • exact cum am zis mai sus, mi-a făcut mai mult bine decât crede ea și cred că mai mult decât îmi dau eu seama acum. Și pe tine tot acolo te-am găsit, cu tabakeră cu tot.Semnul timid l-am lăsat abia la … „treisprezece” 🙂

      • Imi pare rau ca eu inca n-am reusit sa raspund comentariilor, Agatha. Am ramas in urma cu multe. Paris, seminar de trei zile, gripa, cam asta ar fi rezumatul. Imi revin eu!… 😉
        Zile frumoase si multi prieteni de calitate!

  4. Prietenia e un lucru atat de frumos si pe cat e de frumos pe atat de rar il gasesti. Insa orice prietenie trebuie sa treaca printr-o proba de foc. Altfel, cam greu sa credem in chestia asta. Netrecuta prin incercari reale, se rezuma la o amicitie. Uneori nici nu dorim sa facem proba…de frica rezultatului.

  5. Fiecare avem o poveste asemănătoare. Doar că tu ai spus-o tare frumos! 🙂 Aş spune-o şi eu pe-a mea, doar că între paranteze mai e şi niscai tragedie şi faptul că nu mi-am văzut prietenul de 10 ani, de la absolvirea facultăţii…

      • Nu tocmai! Era ceva care n-a depins de mine, dar a rămas la fel de trist. Hai, că nu-i un secret:
        Io mi-am ajutat un coleg de an cu ceva iar el mi-a întors ajutorul. „Liantul” sau mai bine zis „îngerul” a fost tatăl său bolnav de cancer, care în acea perioadă s-a prăpădit… Asta e tragedia, dar n-am dat de colegul meu nici acum… Mi-e dor de el! Şi totuşi, poate vine la întâlnirea de 10 ani, care sper să se ţină!!!

  6. și eu ar trebui să merg la întâlnirea de 10 ani anul acesta…Mă îndoiesc că o va organiza cineva. Eu sunt la capătul celălalt de țară, așa că mă îndoiesc că aș fi putut să fac ceva…
    Toți avem o poveste…mai frumoasă, mai tristă…
    🙂

  7. sunt consternată… cât de timidă poţi fi… sper că-ţi revii după fiecare şoc, dat de faptul că tre să vorbeşti în faţa copiilor.

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s