Dreptul la iertare?!

Provocată de reacțiile la postarea anterioară, am mascat o altă întâmplare reală într-o altă poveste. Nu căutați valoarea artistică sau literară, căutați doar semnificațiile pe care am încercat să le păstrez intacte. Și apoi să ne jucăm de-a judecătorul. Nu, nu persoana o judecăm, ci fapta în sine. Sau poate și persoana? Așadar…

A fost odată ca niciodată…

Au fost doi prieteni.

Aveau casa unul lângă altul, își împărtășeau bucuriile și necazurile, petreceau timpul sporovăind în fiecare zi despre toate lucrurile pământului. Unul dintre ei avea un cal. Îl avea de mult timp și se cam săturase. Calul îmbătrânise și scârțăia din toate încheieturile, șchiopăta ușor de un picior, dar încă îi mai era de folos.

Într-o zi, se plânse prietenului: Mama lui de cal! Nu mai vrea să meargă și pace. Mă lipsesc de el! Mi-a mâncat zilele. Prietenul nu l-a crezut, dar a doua zi de dimineață a văzut calul vecinului la poartă, afară din curte. L-a luat, l-a studiat îndeaproape, l-a îngrijit, l-a tratat apoi i l-a dus proprietarului înapoi. Mulțumesc, i-a zis acesta. Adevărul e că nu mă prea descurc fără el. E bun și așa, bolnav și bătrân, decât deloc. Numai că uneori îmi pierd răbdarea.

Lucrurile au mers bine o perioadă, apoi prietenul a găsit iar calul în fața porții. E numai bun de aruncat în râu! Nu vrea să meargă și pace! M-a lăsat ieri în drum cu tot porumbul de l-am cules. Și-a pierdut o potcoavă  și nici acum nu reușesc să o găsesc.

Și din nou l-a vindecat, l-a potcovit, l-a îngrijit și din nou i l-a adus înapoi. Cu și mai multă înverșunare prietenul își blestema calul de fiecare dată când acesta se încăpățâna să se urnească din loc sau se răzvrătea aruncând totul din spinare. S-a întâmplat la fel mai mult timp.

Într-o zi, prietenul era supărat rău. Am să-mi cumpăr altul. Nu știu cum, nu știu cu ce, da’ știu că m-am săturat să tot arunc blesteme și să îmi fac păcate. Fie ce-o fi. Nu-l mai vreau. Și vecinul l-a luat din nou, l-a îngrijit, dar nu i l-a mai înapoiat. I se făcuse drag animalul ăsta pe care îl mângâia de fiecare dată cu mâinile lui. De fiecare dată când intra în hambar, îl țesăla, îi mai punea un braț de fân, îl examina de câte ori ceva nu părea a fi în ordine și îl privea cu atâta admirație de parcă ar fi fost propria creație. Prietenul nu știa lucrul acesta. Și i se plângea întruna cât de greu îi este fără cal, că nu are bani să își cumpere altul și ce i-o fi trebuit să-l arunce. Chiar așa, slab și bolnav, și-ar mai fi făcut treaba o vreme. Vecinul tăcea. Rărise vizitele pe la prietenul său, pentru că sentimentul de vinovăție era cumplit. Avea ceva ce îi era de mare trebuință unicului său prieten. Ceva ce era al lui și totuși nu putea să i-l dea înapoi. Se ducea în hambar, îl mângâia din nou și nu știa dacă să i-l ducă înapoi ca să fie batjocorit și blestemat sau să îl păstreze, iubindu-l cum știa mai bine.

Timpul a trecut, iar alegerea nu mai era a lui. Nu l-a dat înapoi când trebuia, așa că acum nu mai putea justifica gestul său. Își privea, slab și  neputincios, prietenul care era din ce în ce mai supărat și căruia începuse să i se facă dor de calul lui.

Într-o zi, prietenul l-a vizitat. Și cum stăteau așa de vorbă, auzi nechezatul unui cal. Dar tu…nu ai cal! Și după privirea vecinului, aplecată a vinovăție, prietenul a avut certitudinea unui lucru pe care îl bănuia de mult. Găsise hoțul! El îi luase nu numai calul, ci și speranțele de a-l mai fi găsit, și, mai ales, încrederea în oameni. Ești un nenorocit, i-a zis. Un om fără inimă, un păcătos. „Nu râvni la ceea ce nu este al tău!”. Ai uitat de porunca asta? Ai știut că e al meu și totuși l-ai luat! Ai știut că am nevoie de el și nu ai spus nimic, te-ai prefăcut că îmi ești prieten pentru a mă determina să renunț la el, ca să îl ai tu!

Și-a luat calul, și-a împins vecinul cu mâna și a plecat trântind poarta. Nu l-a iertat niciodată.

16 comentarii

  1. Foarte interesant. iata o poveste cu talc. Din start remarcam lipsa de corectitudine/verticalitate a proprietarului. O fi calul al tau, dar daca nu esti in stare sa-l ingrijestesti nu trebuie sa te miri ca ramai fara el. pe de alta parte, a renuntat la el foarte usor. Nu pentru ca il vorbea de rau pe cal ci pentru ca l-a scos in fata portii. adica, stimati telespectatori, a trecut de la vorbe la fapte. si nu o data, ci in mod repetat. eu daca las o pereche de pantofi pe scara (na ca m-am dat de gol ca nu stau la vila), indiferent de valoarea lor sentimentala, e clar ca mi-am luat adio de la ei. cat priveste prietenul, as putea remarca faptul ca duce o acuta lipsa de aptitudini de comunicare (asta omoara orice relatie poa’ sa fie si relatia dintre Romeo si Julieta – un alt exemplu de lipsa clara de comunicare intr-o relatie). Ar mai fi de adaugat si faptul ca, in definitiv, ambii umblau dupa potcoave de cal aproape mort.

  2. mai nenica…nu-mi prea pare un exemlu foarte elocvent,la drept vorbind. din punctul meu de vedere proprietarul initial al calului este cel ce trebuie iertat si nu cel ce l-a oblojit pe animal in nenumarate randuri si nu inteleg de ce cel din urma sa simte macar o tara vinovat … amu…cum spunea nea hzmate.. daca arunci ceva odata apai aruncat ramane…si iar nu-nteleg de ce ar mai avea nevoie de iertare cel din urma…prietenia asta….inca raman la parerea ca este numai un vis…fiti mai rai mai oameni buni…nu foarte rai insa nici nu-i cazul de a numi prieten orice mana ce-ti zgreabana urechea de doua trei ori cand esti in durere ca dupa aia te trage de ea pana ti-o rupe

      • pai bre cum sa spui io asa? sa fim…rai cat trebe. o oaresvce doza de rautate se cere orisicui deh! ca nici Stefan cel mare si bun cat eara el de bun daca nu era rau il mancau boierii de viu inainte de vreme si ramaneam fara j-de manastiri :). amu na…treaba cu manastirile o rezolva in zilele noastre Becali dara ce se faceau istoricii si istoria deopotriva? si ce dreacu ne faceam noi ca din 10 puncte la mandria nationala ramaneam cu 9..

  3. Si de la noi, mamici si copii, o primavara minunata si o zi de 1 martie cu flori si martisoare frumoase si colorate. Prin gandurile noastre iti trimitem si noi o floare si un martisor, virtual, daca nu putem altfel, asa ca trebuie sa ne crezi pe cuvant ca ne gandim la tine!

    PS: tot n-ai reusit sa prinzi cupilul la pozat? sau a papat si lucrarea si branza (cheese) cu care l-ai ademenit sa-i faci poza? Ca mi-am sucit gatul cautand mailul tau cu mare curiozitate 🙂

  4. Să vezi cum ar fi sunat povestea cu un BMW sau Ferarri 😛 În loc de nechezat, s-ar fi auzit Guţă de la sidipleiăru’ pornit de ăla micu’ de 5 ani! 😛
    Să nu crezi că iau în derâdere povestea, e chiar interesantă! Da’ să ştii că nici de păgubit nu-mi place! Păi era acelaşi prieten al său! Cu calu’ lui sau fără, era acelaşi om! De la ceva material se întâmplă să pierdem prietenii… Dar… e uman…

  5. Iertarea este ceva divin care inalta pe cel care iarta mai mult decat pe cel iertat – da’ trebuie sa vina din sufletul iertatorului (altfel sunt doar vorbe goale, fara continut si fara acoperire in realitate).
    In consecinta – „dreptul la iertare”? Pt cel care iarta, iertarea este un drept inalienabil: nimeni si nimic nu poate nicicum sa-l impiedice de a ierta. Iar pt cel iertat, iertarea respectiva este ca un cadou nemeritat „cazut din cer”, nicidecum un drept. DREPTUL la iertare? Hm!

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s