To the a-ir-port!

Din gama „What goes around, comes around”, o călătorie care începe cu aventuri, nu se poate termina decât cu aventuri, eventual mai strașnice decât primele. Sunt sigură că uneori viața mea își extrage seva (a se citi esența) din romanele interbelice ale lui Rebreanu, în care principiul de bază este circularitatea.

Pentru început, savurați, vă rog, următorul video, care sintetizează sentimentele de încredere și siguranță pe care le-am trăit în ultima zi în țara minunată, Italia:

Dis-de-dimineață ne-am aflat în hotel, secțiunea „mic-dejun”, pentru o ultimă masă împreună cu grupul vesel de ucenici într-ale învățării prin cooperare. Mai entuziasmați decât noi erau chelnerii care sperau să nu ne mai vadă curând, având în vedere că pretențiile noastre fură cam mari: adicătelea unii au dorit două cafele dimineața în loc de una, iar la cină am mai vrut și altceva decât celebrele paste, omniprezente în meniu. După o masă reușită, fără incidente, ne-am luat rămas bun de la cel care trebuia să plece primul la gară. Gândul meu era însă la valijoara care devenise neîncăpătoare, având în vedere  tona de lucruri cumpărate pentru cei de acasă. Am încercat recompartimentarea, apoi varianta „închis valiza în poziția șezând pe dânsa”, dar cum se încăpățâna să rămână un colț care nu voia nicicum să colaboreze cu fermoarul, a trebuit să fiu perseverentă. Evident că, în acest ritm, am întârziat (ca în prima zi). Răbdători, colegii m-au așteptat, mai ales pentru că timp era destul. Strângătoare ca o furmică, am considerat că nu e necesar să irosesc euroii pe taxi, nu făcea deranjul până la gară și nici nu am fi încăput toți patru. Viteza prea mare, blestemele chelerilor din hotel sau poate revolta trolerului ticsit de lucrușoare au dus la primul incident: o rotiță a decis că vrea să rămână în Italia, așa că s-a desprins de restul genții, lucru care a adus cu sine imposibilitatea deplasării. With a little help from my friends, am recuperat handicapul și am ajuns la timp la gară. Cumpărăm bilete, căutăm cu atenție linia și plăcuța pe care maaaaare: Bologna Centrale, ora 8.47. Verificăm ceasul, verificăm linia, așteptăm confortabil. Trenul nu întârzie să apară, ne urcăm toti patru grăbiți, găsim locuri și ne relaxăm.

Prima problemă a apărut după vreo 10 minute de călătorie sprâncenată, timp în care nu am recunoscut nicio gară dintre cele pe care le văzusem la dus. Știindu-mă suferindă de Alzhaimer incipient, nu am ridicat problema decât când am ajuns la Parma. Cu siguranță nu trecusem pe acolo, mi-aș fi amintit. Ceilalți aprobau, dar afișau un soi de nedumerire amestecată cu liniște. Doar toți citiserăm cu atenție plăcuțele cu ora și destinația. Alte câteva zeci de minute s-au scurs și tot nu regăseam gările cunoascute. La Fidenza, cu trenul oprit în gară, ne facem curaj și întrebăm un localnic. Stupoare! Trenul nu merge la Bologna, ci la Milano! Culoarea fețelor noastre a devenit deodată alta, am înșfăcat bagajele și am coborât aproape din mers. Colegii din Norvegia și din Danemarca aveau acum o nouă problemă spinoasă: cu acest ocol, nu mai ajungeau la timp la aeroport. Au decis, prin urmare să ia un taxi din Fidenza, lucru care sper din inimă că le-a ieșit. Încă mai aștept un semn de la ei.

Rămase în gară, ale nimănui, două românce dezorientate, am încercat să identificăm un birou de informații ca să aflăm cum putem să revenim măcar la locul de unde plecasem. Din nou 50% inglese, 50% italiano, 50% dat din mâini, am rezolvat și acest impediment. Am ajuns cu bine la Bologna, iar de acolo, la stația de autobuz. Întreb șoferul pe autobuzul căruia scria mare „AEROPORTO”, dacă într-adevăr acolo merge (de acum suflam și în iaurt, normal) și mă liniștește, arătându-mi banca pe care se presupunea că trebuie să aștept. Era prea devreme. O privire aruncată aiurea de către subsemnată, și autobuzul gone with the wind. Ceilalți doi pasageri care așteptau ca și mine, alergau disperați după el. Nenea o fi vrut să facă o glumă în stil italan. Oricum, eu nu am înțeles-o. Îi fac semn disperat să mă ia și pe mine, totuși, a deschis mormăind ceva pre limba lui.

Cu aceste experiențe, mi-a fost destul de greu să mă liniștesc odată ce m-am văzut în avion. Se pare că încă mai am pile acolo Sus, că am ajuns acasă teafără. Cred că am să șed cuminte o perioadă bună de timp.

🙂

18 comentarii

  1. da bine ca ai revenit acasa!!! 🙂
    uf da ce emotii mi-ai mai dat!
    maine ma duc la sc pe la 9, am putina trebusoara cu July, daca ai chef ne gasesti la mansarda…
    eu abia astept sa te vad cu ochii mei, sa ma asigur ca esti ok 🙂 🙂 🙂

  2. De şezut îi şede mata pă funduleţu’ din dotarea proprie, da’ io pui pariu că minte’ a lua-o şi pă coclauri olecuţă, spre propriu-i exerciţiu, nu de alta! :))

      • Păi… Până trăim tot sperăm 😛 😉
        Off- topic, teeeeeee rrrrrrrrrrooog frrrrrrrrrruuuuuumoooooooos! Îmi spui şi mie cum faci emoticonu’ ăla de râde mişcându-şi „gura”? Spaţiază între caractere, să pot vedea toate simbolurile. Muuuuuuuulţuuuuuuuumeeeeeeeeesc! 🙂

      • sssssssssssssssst! e secret de stat :-))) Dar pentru că m-ai rugat așa frumos, nu pot să nu cedez: „: lol :” fără spații și, evident, fără ghilimele 😀
        mai sunt o mulțime. Le-am furat și eu de ici-colea, dar am memoria scurtă, doar mă știi 🙂

  3. 1. fac eu oare parte dintre cei ai fameliei mari ce/o posezi matale, ca sa astept cadoul minunat? 🙂 (impertinenta, cum ma stii, deja!)
    2. cine oare a fost cu aratatul mainii / acesta e trenul nostru? cum o cheama, bre?
    3. ce va fi (nu cu iubirea mea, cum canta loredana groza) ci cu tine daca te mai intalnesti cu strainezii care nu se stie daca si/au prins avaionul (vorba copiilor)
    4. daca nu ai mers pe tren si nici nu l/ai aruncat in aer, carabinierii nu te vor opri pe strada data aviatoare (sa vorbim in termeni specifici) cand vei ajunge la ei / dar poate te vor pune sa spui ca esti vinovata si de altele pe care nu le/ai facut, de dragul mutritei matale, atat de inofensiva, dar tocmai aici sta sri/smul din tine…
    5. vezi, daca nu m/ai luat cu tine? eram eu gps, mai ales ca ma pierd singura, in mai multi m/as pierde mai cu folos.
    pusi/cat.

  4. deci:
    1. evident! doar că este exclusiv simbolic, deoarece nu se iegzistă suveniruri în orașul cu pricina.
    2. nu știu despre cine vorbim aici 😆
    3. nu eu am inițiat urcatul în trenul cu pricina. Cursul s-a numit „Cooperative learning”, deci am cooperat dimpreună și am ajuns la concluzia că e trenul bun. Well, nu era 😆 Am aflat că s-au urcat în avion din mers 😆
    4 și 5 doar :-))))))

  5. as rade daca as fi mai breaza ca tine, asa tac sa nu mi se intample si mie. inca nu m-am aventurat asa curajoasa ca tine, dar tare m-ar tenta sa stiu ca vizitez atatea lucruri frumoase merg si pe jos 😉

    • poți să râzi că de acum…fuse și se duse. Și eu m-am gândit să merg pe jos sau cu căruța. Da nu mai apucam să văz nimic din cauza de timp scurt 😀
      Mă bucur să te regăsesc pe la mine. dacă eu nu fui mai curajoasă și te-am citit din umbră…
      (emoticon rușinat)

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s