Martian Child

Răsfoind de zor pentru surse noi de inspirațiune pentru concurs, am dat, în revista Meki, peste un film nou pentru mine. Trailerul m-a convins că „Martian Child” este un film de văzut.

Eu aș fi zis că părinții sunt de pe Marte, cel puțin la început, când nu înțeleg prea bine ce li se întâmplă, odată cu venirea noului membru al familiei. Evident, unii sunt părinți de profesie și au știut întotdeauna ce să facă. Cei mai…modești așa ca mine, s-au adaptat pe parcurs. De fapt, noi încă ne mai adaptăm 🙂

Copiilor, în schimb, le place să fie …de pe altă planetă. Este senzația aceea de libertate, de puterea de a fi ce vrei, când vrei, cum vrei. În același timp au un dar minunat: puterea imaginației. Cu ea pot ajunge orice erou vor sau își pot aduce aproape cele mai începărtate sau neobișnuite destinații.

Sunt fascinată de felul în care își pot face jucării din ORICE. Nu se plictisesc niciodată, nu au astâmpăr, nu au limite. Când era foarte mic ( 🙂 ), i-am cumpărat și noi lui Andrei, ca părinți responsabili, tot felul de jucării de care nu s-a atins multă vreme pentru că erau mai interesante următoarele: bidoanele de plastic. lingurile de lemn, cratițele de inox, telefonul și telecomanda. Ieri mă uitam cu drag la el cum se juca de-a bucătăria și cum aducea iarbă și alte minuni culese cine știe de pe unde, pe post de…clătite! Apoi a schimbat-o pe cartofi cu „ca’ne si pui”. Nu au nevoie de multe pentru a fi fericiț. Iar contrastul cu noi, adulții, serioși, calculați, mereu rezervați, este imens.

Filmul este despre cum înveți să fii părinte. despre cum te adaptezi noilor situații, despre cum reușești să intri în lumea copilului tău pentru a-l înțelege, fără a i-o distruge și fără a-l forța să fie ca tine.

De asemenea, filmul este despre oameni care pun etichete și resping pe motiv că unul nu este „normal”, adică nu seamănă cu ei, nu gândește ca ei. Nu e de mirare că bietul copil vrea să se creadă de pe Marte. Pentru el, ceilalți sunt la fel de ciudați cum este și el pentru ei. Căldură, încredere, dragoste, asta îi oferă noul său părinte, adică exact ceea ce are nevoie.

Mi-a plăcut extrem de mult episodul în care tatăl alege să spargă farfurii și alte obiecte din casă pentru a-l face să treacă peste un moment dificil din punct de vedere emoțional. Supraveghetorul care se ocupă de cazul lor, nu înțelege intenția tatălui, pe care nu-l crede potrivit pentru a crește un copil „cu probleme” cum este Denis. Supraveghetorul este de fapt oricare dintre noi cei preocupați să nu se spargă bibeloul moștenire de la mama sau să nu se păteze covorul persan sau să nu se zgârie mobila nouă. Adică să stea copilul ca legat în casă.

Filmul pe care îl promovează și revista Meki are în vedere, mai presus de orice, felul în care se stabilește o relație între copil și părinte, felul în care cei doi găsesc un cod comun care să ducă la armonie și echilibru.

2 comentarii

  1. Copiii fabulează, călătoresc mental în Universuri create de ei înşişi. De parcă noi adulţii n-o facem? 😆 Nu ştiu dacă avem o scuză pentru asta, fiindcă e lumea noastră aşa cu este, cum o lăsăm să fie!

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s