Ce înseamnă să fii bun?

„Omul cu adevărat bun este doar cel care ar fi putut fi rău și n-a fost”.

Nicolae Iorga

Citatul de astăzi din revista Meki mi-a adus aminte despre o serie de experiențe pe care le-am trăit la un moment dat. Dar nu despre ele voi scrie aici, ar fi prea banal și fără nicio valoare estetică sau morală.

Pentru că mi-a amintit de finalul basmelor ce mi-au încântat copilăria, am să transform ideea principală a citatului într-o… poveste. Ce altceva ar putea sugera mai bine vorbele unui mare înțelept? În plus, ar fi mai potrivită o poveste pentru ceea ce promovează revista Meki.

A fost odată, ca niciodată…

Ei nu chiar atât de demult, totuși în vremuri care nu seamănă deloc cu cele în care trăim, a fost un cătun de oameni simpli și fericiți. Oameni preocupați de munca pământului lor și bucuroși de fiecare rază de soare pe care o considerau binecuvântarea divină a fiecărei dimineți. Oameni care slujeau lor înșiși și Celui de Sus, oameni care nu-și doreau altceva decât liniștea colibei și buna înțelegere.

Într-una din zile, în sat a apărut un tânăr. S-a oferit să-i ajute cu treburile câmpului, iar ei, fără nici cea mai mică îndoială a bunelor intenții ale tânărului, l-au primit bucuroși, l-au omenit, i-au oferit un pat pentru noapte și haine noi în schimbul celor zdrențuite. A doua zi, însă, tânărul nu era de găsit, și nici o parte din recoltele cele bogate ale oamenilor. Nu a durat mult și s-au trezit atacați de o hoardă de barbari, iar în stânga căpeteniei, era însuși tânărul omenit de ei.

Nu aveau arme sătenii. Ei nu știau să lupte, le era necunoscut un lucru care nu numai că nu aducea nimic bun, ba, după cum aveau să afle, atrage după sine moarte și durere. S-au stins mulți săteni atunci, deși au încercat să se apere cu uneltele cu care munceau pământul. Iar barbarii au plecat cu toată recolta rămasă, cu animalele, cu toate bunurile pe care au putut pune mâna.

Printre trupuri inerte, femeile căutau supraviețuitori pentru ca vraciul să-i poată vindeca. Sub corpul contorsionat al soțului ei, o săteacă l-a găsit pe tânăr. Abia respira. Cu siguranță primul gând al oricăruia dintre noi, ar fi fost să-l lase acolo, să moară în urma rănilor, așa cum mulți au murit din cauza lui. Dar femeia l-a cărat cu trupul ei firav până la vraci. Apoi i-a stat la cap zi și noapte până și-a revenit, în timp ce alții își îngrijeau răniții lor. Acum nu era un dușman, era un om care-și putea pierde cel mai de preț lucru, viața. Cu siguranță asta ar fi provocat durere cuiva pe lumea asta, durere pe care ea o cunoștea acum foarte bine.

Timpul a trecut, iar tânărul s-a vindecat. Un ochi îl pierduse în luptă, dar era zdravăn și putea de acum să-și poarte de grijă. Într-o zi a fost adus la mai marele satului, spre judecată. Cu capul plecat, tânărul aștepta o sentință. Dar înțeleptul i-a zis:

– Tu ne-ai luat liniștea. Noi ți-o redăm pe a ta.

Și l-au lăsat să plece.

Nu aveau arme. Doar puterea iertării.

Sursa foto

8 comentarii

  1. Foarte foarte inteleapta povestea… ufff, ce m-a emotionat… Ma intreb eu acum, oare cati pamanteni avem puterea iertarii?

    O Duminica minunata Agatha si o noua saptamana plina de bucurii iti doresc 🙂

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s