Leapsă – Vremea elogiilor

De primit am tot primit, de dat mai departe, evident că nu m-am putut abține, dar una a mea, personală, n-am avut. Așa că am creat-o acum. O leapșă pentru suflet. Inițial fusese un alt proiect, dar din diverse … lipsuri, a trebuit să-l abandonez. Cum ideea nu-mi dădea pace, mi-am zis că nu ar strica să aflu ce vreau să aflu, așa.

Știm că profesorii sunt o categorie socială mult blamată, controversată, acuzată etc. Știm că nu fac mai nimic la școli și că iau note mici la examene. Știm că din cauza lor toate merg prost în țara asta. Știm că au bani prea mulți și că de aceea a sărăcit vistieria țării. Știm și că multe dintre poveștile pe care le auzim sau vedem pe la televizor sunt adevărate. Nu despre asta vreau să scriu. Nici nu mă obosesc să mai spun ceva în apărarea lor.

Dar…

Vreau să cred că au existat și poate mai există profesori care să merite stima, respectul, aprecierea celolalți și, poate, o vorbă bună aruncată pe un blog la ceas de seară.

Pe profesoara mea de română am cunoscut-o în clasa a VI-a. După ce făcusem cu vestitul domn Ion Creangă (am aflat mai târziu că numele ascundea o oarecare relație de rudenie cu scriitorul), doamna Arvinte mi s-a părut … rece, dură și de neclintit. Mult mai în vârstă (cred că noi am scos-o și la pensie, dacă nu mă înșel 😀 ) părea că nu ne va înțelege niciodată. Primul contact a fost de fapt un conflict. Eram șefa clasei și tocmai făcusem o listă provizorie cu toți elevii, în creion, până aveau să apară cataloagele. Scrisesem extrem de urât și deja se șterseseră unele litere la cât fusese de … foită lista respectivă. Indignarea ei m-a speriat inițial.

Și totuși…

A fost omul care și-a făcut datoria cum scrie la carte. Care ne-a învățat gramatica de o visam nopțile, astfel încât am reușit să intru la facultate mai târziu pe baza informațiilor asimilate atunci. Nu-mi amintesc deloc să fi fost vreodată stresată de „prea mult de învățat”. A fost primul om care a crezut în mine și m-a trimis la Olimpiadă. A fost omul care m-a sprijinit oridecâteori i-am cerut ajutorul fără nicio pretenție sau aluzie măcar la vreo recompensă de vreun fel. E omul care mi-a rămas în minte întruchipând imaginea profesorului în adevăratul sens al cuvântului. De câte ori o întâlnesc, are un zâmbet larg și-mi rostește numele cu aceeași tonalitate blândă ca atunci. Nu l-a încurcat niciodată, deși a cunoscut atâtea generații, iar prima noastră întâlnire a fost acum … 21 de ani.

Îi mulțumesc pentru că a știut să fie mai întâi om, apoi un profesor desăvârșit de la care am învățat mai mult decât definiții, clasificări și analize.

Sursa foto

Aș vrea să cred că ați avut experiențe care v-au marcat pozitiv și că merită să vorbim cu drag despre profesorii adevărați. Povești negative se pare că vor mai tot fi din moment ce alte criterii stau acum la baza alegerii acestei meserii.

Poate au ceva de spus în acest sens și: Sufletista, Nahemah, DianaEmma, Fluturaș, Camelia, Lonely Tree, Moi, Ștefania, Shayna, Pruncu, Papornița cu vorbe. Și dacă se mai prinde cineva în joc, bucuria mea este cu atât mai mare. Bloggeri sau non-bloggeri.

43 de comentarii

  1. este un subiect delicat ăsta cu profesorii, nişte fitecine care sînt plătiţi pe oră mai bine decît primul bişniţar al ţării. dar cum nu am nici un chef să scriu despre el, voi trece la altceva. eu am avut norocul să am parte de mulţi dascăli care aveau vocaţie pentru ceea ce făceau. de la învăţătoarea care ne ţinea de mîini, arătîndu-ne cum să scriem, la profesori de matematică, română şi geografie în gimnaziu, la alţi profesori de română, chimie, fizică sau matematică în liceu şi chiar şi în facultate am avut cîţiva de acest gen. nu ştiu despre care aş putea vorbi, ca să nu-i nedreptăţesc pe ceilalţi, aşa că probabil nu am să vorbesc despre nici unul din ei. şi totuşi, ceva trebuie să spun, ceva ce mi s-a întipărit în memorie, chiar dacă aveam numai vreo 7 ani pe atunci. la una dintre orele din clasa întîi învăţătoarea, doamna Cecilia Bundoiu, ne-a vorbit despre costumul popular românesc; dînsa era de loc din Cîmpulung Muscel, iar pentru acea lecţie de o oră şi-a adus mama tocmai din Cîmpulung pînă în Cluj, doar pentru a ne arăta nouă un port popular autentic din acea zonă.
    tuturor celor care mi-au îndrumat paşii în viaţă, că sunt sau nu mai sunt printre noi, nu pot decît să le mulţumesc.

    • da, ai dreptate, sunt oameni care nu merită ceea ce se întâmplă acum în sistem. Și nu mă refer acum la partea materială. Când ajungi să ai drept colegi elevi care abia au trecut clasa, te întrebi dacă merită cu adevărat să rămâi.

  2. dagatha, trebuie sa ai putina rabdare cu mine… numa 2-3 zile, apoi ma apuc de scris, pentru ca, si eu ca si papornitacuvorbe, am avut profesori care si-au facut meseria asa cum trebuie… o sa scriu despre doua dintre cele mai importante cadre didactice, care mi-au indrumat pasii si m-au ajutat sa fiu ceea ce sunt acum 🙂

  3. și pe mine tot o mare doamnă, dascăl deosebit, m-a așezat în fața colii albe și mi-a spus să scriu. nu am urmat filologia, dar i-am urmat sfatul: acela de a scrie pentru mine. și pentru ca, așa cum spunea și iorga, să nu mi se risipească gândurile, duse de vânt.
    frumos omagiu.

    • uneori oameni pe care nu-i credem de la început capabili a ni se lipi de suflet, își lasă adând amprenta asupra noastră.
      Și ce bine ai făcut că i-ai urmat sfatul, într-adevăr…
      începusem să cirtesc un „gând pe bordură”, dar…a dispărut de pe pagina ta … 🙂

  4. A fost odată de parcă ar fi fost ieri, deşi a cam trecut ceva vreme, o fiinţă despre care mulţi studenţi credeau că este părăsită de suflet; profesoara mea de lingvistică…fiinţa-bestie care devora amfiteatre întregi de înspăimântaţi în timpul sesiunilor, examenele ei fiind o dramă pentru unii..numeroşi, dealtfel. Era întruchiparea sarcasmului…auzisem poveşti care mai de care mai înspăimântătoare despre ea încă din timpul examenului de admitere…eram îngrozită…din vreme, înainte de soroc…
    A fost şi a rămas femeia cea mai captivantă pe care am cunoscut-o vreodată..trăise nişte vremuri despre care îmi povestea, atunci când îşi permitea „luxul nostalgiei”…am pus ghilimele pentru că este expresia pe care a folosit-o atunci…nu am uitat-o…după ce m-a lăsat să o cunosc mai bine, poate pentru că am merita-o, am înţeles ce a vrut să spună prin asta. Am întrebat-o de ce nu simte să scrie…mi-a răspuns că sunt amintirile ei şi aşa vrea să şi rămână…doar ale ei.
    Îmi povestea despre oamenii pe care îi trăise; era o apropiată a Ilenei Vulpescu, printre altele…atunci când începeam să discutăm, fapt întâmplat de multe ori pe coridoarele facultăţii unde fumam împreună cu ea, sub privirile nedumerite ale altor studenţi, eram parcă prinsă într-un vârtej al existenţei – al ei – şi al limbajului – al amândurora…pentru că m-am deschis foarte mult în faţa ei…m-am dezvăluit ca fiinţă-rostire…mi-am dezvelit cuvintele de mine…mi-am lăsat gândurile libere, în slobozenie…simţeam că pot să îi spun orice cu acel firesc de care nu m-aş fi crezut în stare.
    Mi-a spus odată că sunt o fiinţă lirică… Nu am uitat-o; nu o voi uita vreodată.
    Am îndrăznit ceea ce nimeni nu cred, dintre studenţi, să fi cutezat cândva să întrebe…de ce nu se căsătorise…mi-a răspuns că a iubit nişte bărbaţi, nu mulţi, dar despre niciunul nu a putut spune că ar fi vrut să îmbătrânească alături de el…şi nu a vrut să-i fie cuiva nici amăgire şi nici dezamăgire…
    Era o fiinţă care trecuse cu graţie prin viaţă, care avea o capacitate de observaţie a naturii umane pe care şi-o exersase intens…vedea şi gândea limpede toate lucrurile în forme concrete…îmi vorbea cu tristeţe despre vremurile de acum, (acel de atunci), despre vanitatea ignoranţilor…despre multe…era uimitoare…a rămas în sufletul meu…şi îţi mulţumesc pentru că m-ai făcut să mi-o aduc din amintiri…acele amintiri care nu vin nechemate, singure, atunci când memoria cheamă, fiind acelea după care trebuie să te duci tu.

  5. Interesant subiect. Păcat că nu prea mai ţin minte profesorii de treabă. În schimb vrea să-i transmit ăluia de m-a lăsat de vreo două ori pe toamnă, doar din cauză că m-a prins fumând, toate cele bune şi să ştie şi pe această cale că mi-a stricat vreo doo vacanţe. Din cauza lui….dar mai bine mă opresc. Oricum, sunt unii care nu au ce căuta în meseria asta, dacă-l întâlnesc prin parc pe boşorogul ăla afurisit o să-i dau una peste baston ca să-şi aducă aminte că există şi legea compensaţiei, nu doar aiureala lui de materie.

    • Păi ce faci, frate? Îmi strici leapșa? Cum ne fu înțelegerea?
      Sunt multe cazuri așa cum le descrii…Ideea era să ne amintim și dee unele mai frumoase. Să-mi mai crească și mie inima olecuță. 😀

      • Da, scuze, deci: acei oameni minunaţi ce ne-au călăuzit primii paşi în viaţă merită tot respectul nostru. Modele de urmat, sculptori de caractere, şlefuitori de destine, ooo, dragii noştri părinţi nebiologici, care v-aţi sacrificat bunătate de potenţial pentru a scoate din întunericul necunoaşterii nişte plozi needucaţi şi ignoranţi şi a-i aduce în lumina ştiinţei! Doamna, e bine aşa?
        Nu ştiu alţii, dar eu nu m-am simţit în niciun fel de comuniune cu vreun profesor sau învăţător. Mi s-au părut prea aroganţi, falşi. Am trecut prin şcoală fără mare drag, doar pentru că nu se putea altfel, eram ameninţat că o să ajung pe şantier. Pe unu singur cred că l-aş fi apreciat, era un suplinitor de desen, doamna de desen era în medical (blestemele, deh, mare viperă) şi au adus un pictor local ca să ţină orele. Tipu ne povestea de taberele de creaţie, de artişti, de tot felul de lucruri de care nu auzisem, nu vă gândiţi la vulgarităţi, vă rog, şi era foarte fericit când descoperea vreun sens în mâzgălelile noastre. Avea carismă tipul. Păcat că stat doar 3-4 săptămâni, pentru că fiara aia de desen şi-a revenit repede.

      • Apoi dacă nu e de unde, nu e și pace! Nu trebuie să spui ca mine 😆
        Deși…se pare că până la urmă ai găsit o umbă de apreciere, fie ea și vagă. Ce să zic…eu am găsit și „șlefuitori de caractere” și oameni printre bestii 😀 : Ai dreptate, în schimb, când spui că aceia pasageri prin școală au fost mai apreciați decât cei stabilizați acolo de o mie de ani lumină. Nu am prea înțeles niciodată de ce. (Rațional, am înțeles, firește. dar mă refer la faptul că locul călduț de la catedră, de cele mai multe ori a generat indiferență și încetarea „datoriei”).

  6. Sunt prea multe persoane cărora ar trebui să le mulțumesc, dar tot atât de adevărat e că pe TOATE, FĂRĂ EXCEPȚIE le-am dezamăgit, măcar odată… 😦

    • sincer…eu te-am cunoscut ca…nedezamăgitor 🙂
      În afară de cazul în care ți-au spus-o și pentru tine contează părerea lor, nu cred că este chiar așa. 🙂

      • Nu! Eu chiar le-am înșelat așteptările, iar ei nu trebuie s-o spună, căci o spun eu… Una dintre calitățile mele, transformate în zilele noastre în defecte, este sinceritatea… 😐

      • Știi că eu nu te contrazic de la o vreme 🙂
        dacă tu așa simți…înseamnă că este un bob de adevăr acolo.
        dar…care on este perfect? cine nu greșeste măcar o dată? Cine reușește să confirme așteptările TUTUROR? Poate trebuie să ne gândim mai întâi dacă noi ne-am împlinit așteptările, cred că este mai important așa.
        Off topic- sort of: Am o prietenă din copilărie. Adoră să cânte! fată deșteaptă, a teminat psihologia, dar tot muzica a chemat-o. Certuri cu mama care consideră că e pierdere d evreme și anu aduce bani. Simte că o dezamăgește, dar chemarea e mai puternică! Așa că a plecat la București. mama ei nici acum nu cred că știe că a renunțat la job pentru muzică…Și da, cântă divin!

  7. Frumoasă idee.
    Toţi profesorii mei de română au fost buni.
    L-am avut ca profesor pe domnul Manoli Constantin, care este şi unul din cei mai mari artişti populari din ţară, în domeniul sculpturii (acum sculptează furci). Corectitudine, iubirea meseriei, dorinţa de a face ceva din noi, descoperitor de talente. I-am rămas datoare cu scrisul, căci am câştigat un bilet într-o tabără de creaţie (erau trei pe judeţ) şi nu m-am dus. Prostie mai mare nu cred că există.
    Proful din treapta I (Mihai Gheorghe) se uita la noi peste ochelari şi ne dădea câteun verdict:,, da, tu o să ajungi…”
    Toţi profii mei de română apreciau originalitatea şi nu ne cereau să învăţăm pe de rost.
    Profa mea de franceză de la generală, pe care o iubesc cam ca pe o mamă, ne făcea nişte lecţii deosebite: ne desena harta Parisului şi ne plimbam pe-acolo, ne învăţa multe cântece, ne implica în spectacolele de la serbări.
    Profa de franceză de la liceu ne ţinea frumoase lecţii de filosofie de câte ori avea ocazia, ne cerea puţin dar ne învăţa mult. De la ea am învăţat să apreciez ,,Micul prinţ”.
    Profa mea de engleză de la liceu l-a adus pe Corneliu M. Popescu în atenţia noastră, cu traducerile poeziei lui Eminescu. Tot ea ne-a pus muzică simfonică, compusă de Beatles.
    Şi… profa mea de fizică (tot de la liceu), avea nişte ochi albaştri şi mari că nu puteai să faci vreo prostie. Vorbea foarte, foarte încet, ne învăţa multă fizică într-o linişte desăvârşită. Atât de adâncă, liniştea, că odată,la o oră, simţeam cum îmi alunecă stiloul printre degete… ochii mi se închideau… şi… l-am prins la timp!
    Profesoara mea de geografie de la generală, ne făcea ,,Păcălici”, ,,maimuţe” etc. Mie îmi plăcea tare mult. Ne dădea rezumate simple, lucram la hartă şi învăţam de plăcere.
    Cam asta, pe scurt.

    • Păi ai o adevărată listă de oameni care au însemnat ceva în formarea ta de-a lungul timpului. Nu pot decât să mp bucur. Intenția mea se dovedește una justificată: există!
      🙂

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s