M-am senilizat! (Leapșă adaptată de nevoie)

Deși încă sunt în faza de negare și mă agâț cu mare disperare de o mică și firavă speranță că nu este adevărat, iată că nu te poți opune evidenței. Iar evidența urlă din toți rărunchii: DA, TE-AI SENILIZAT!

Mi-a mai trecut puțin gândindu-mă că și alții au pățit-o și încă recent. De aceea am să fac o trimitere maaaare către Meștereasa Ana lu’ Manole care a dat startul la confesiuni, iar grupul suport a făcut ce trebuie să facă un grup suport: a suportat-o! Pardon, susținut-o 😀 Să vedem dacă am și eu norocul ăsta.

Și pentru că Sufletista se plimbă prin țară și mai aruncă din când în când câte o leapșă, zic hai să o onorăm și pe asta.

Sursa foto

Cică dacă pot trăi fără telefon. Acum câteva ore aș fi râs așa într-un colț de gură: „normal că pot; nu m-a făcut pe mine un telefon”. Dar, iată că destinul vrea neapărat să-mi dea peste nas, așa că-mi mai servește pe tavă câte o pățanie de tot…râsu’.

Plină de elan muncitoresc, dau afară băieții ca să ia o gură de aer și mă apuc de treburi casnice. Prima oprire, camera Pințului. După toată gâlceava, a reieșit că EU trebuie să strâng maldărul de jucării. Dau ultimele indicații prețioase prin telefon, că doar abia ieșiseră din casă 🙄 ( dar mereu găsești ceva de vorbit, nu-i așa? ) și mă așez pe covorul infantului ca să număr cuburi, lego-uri, mașini (ei, aici e de stat puțin)… Termin acolo și deschid geamul pentru o aerisire binevenită, închid bine ușa camerei să nu se facă vreun curent și fug spre bucătărie. S-au scurs câteva ore chiar, timp în care mi-am văzut liniștită de treabă. Până când m-am gândit să verific dacă Pințul a ajuns cu bine la bunica lui. Revoltată că nu mă sună nimeni să-mi dea raportul despre situație (știut fiind faptul că Pințul are accese de isterie când pleacă de lângă mama lui sau de lângă tatăl personal), mă întorc spre masă ca să pun mâna pe instrumentul cancerigen. Ia-l de unde nu-i. Fără a intra în panică, l-am căutat liniștită cam … peste tot. Tot fără rezultat. Panica a început să se instaleze ușor: unde l-oi fi lăsat? Refac traseul prin noua noastră locuință (că dacă rămâneam în garsonieră, iată! era mult mai simplu 😀 ). Cu această ocazie intru din nou în camera copilului, calc pe covor, scotocesc prin sacul de jucării, poate l-oi fi aruncat pe acolo (din experiența cu telecomanda), ies din camera copilului, călcând pe același covor și o iau de la capăt. Intru și ies de câteva ori prin toate camerele, prin baie, prin bucătărie, caut inclusiv în coșul de gunoi. Și mă enervez cumplit: de ce nu sună, domnule nimeni de atâta timp? Auzeam și eu măgăoaia. Apoi mă lovește: Ptiu! Să vezi că l-am lăsat pe pervaz și mi l-au luat de acolo. Mă uit pe geam, muncitorii nestingheriți își vedeau de ale lor. Mie toți mi se păreau suspecți, așa că ideea furtului încolțea fără nicio opreliște: „Mama voastră de hoți! Nu vă mai satură necuratul!”. Nu telefonul era problema, căci aparatul și-a dat obștescul duh a patra oară, așa că am apelat la soluția de rezervă: telefoanele vechi la care am renunțat ca la o haină ciuruită de molii și la care m-am întors acum cu rușine ca la prima dragoste. Problema era, însă, cartela cu toate datele esențiale.

După ce înjur din nou sistemul, ies din aceeași cameră a copilului de unde mă zgâisem pe geam la lucrători, călcând pe același covor și aruncâd vorbe grele de ocară asupra cunoscuților care nu mă sunau tocmai acum când aveam mai mare nevoie!

Mi-aduc aminte câ am niște cartele vechi din diferite alte rețele. Zic hai să le încerc pe un alt telefon, tot vechi și bine umezit pe toate fețele de pe vremea când Pințul băga în gură tot ce prindea. N-am noroc și pace!

Aha! Intru pe net! trebuie să găsesc pe cineva on line să mă rog să-mi dea un bip. Hehehe, dar când destinul vrea cu tot dinadinsul să-ți joace feste îi alungă pe toți de pe net.

Îmi intrase în cap ideea că mi l-au furat, altă explicație nu găseam. Așa că acum mă gândeam cum să fac să nu se panicheze ai mei când vor vedea că nu dau niciun semn de viață.

Dar iată! Cineva își face apariția pe messenger. Nu e chiar persoana la care aș fi vrut să apelez pentru că mai speram să nu afle toată lumea că sunt senilă și nu reușesc să-mi găsesc telefonul în propria casă, dar disperarea ce mă cuprinse era mult mai mare ca rușinea. Omul sună. Ciudat, suna și telefonul pe undeva! Hmmmm… deci nu mi l-a furat nimeni? Deja îmi displăcea ideea că nu alții mi-au făcut-o, idee pe care o păstrasem calduță la sufletul meu. Mă reped în direcția din care se auzea cu urechile ciulite mai ceva ca Dumbo, rugându-mă ca persoana să nu se plictisească de sunat între timp. Deschid ușa de la camera copilului: ‘mnealui telefonul zăcea…PE COVOR!!! În plus, cinci apeluri arătau cu disperare că fusesem totuși căutată, dar cu ușa bine închisă și muzica la maxim…cine să audă? Și surdă și senilă!

E oficial:  sunt dependentă și de telefon ȘI de internet! Na-ți-o frântă că ți-am dres-o!