Cuvinte din trecut (3)

Am însoțit-o pe Pisicimea Sa în călătoria spre Hades. Și asta mi-a adus aminte de căderi luciferice și de meditații pe această temă. Iată ce am scos pentru astăzi de la naftalină 🙂 . Tot astfel s-au întors în trecut și Vero, Tiberiu, BlueRiver, Lotusull, Carmen.

Și pentru că se potrivește, am ales un alt citat din preferatul meu, Iona lui Marin Sorescu:

„Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, oamenii, înotăm printre ele atât de repede, încât părem gălăgioși. Visul nostru de aur este să înghițim una, bineînțeles pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranță, în sfârșit, ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm mirați că ni s-a terminat apa.”

Dulcea cădere adamică

Adesea te imaginezi plutind pe un nor de pe care lumea pare atât de mică şi de neînsemnată. Îl vezi cum trece prin tine şi te întrebi dacă nu cumva şi pe noi ne-a făcut Dumnezeu tot din nori. Ţi-e mai uşor să priveşti în sus pentru că te-ai săturat de cât ai văzut „josul”. Tinzi să te înalţi mereu. Şi, uşor, îţi regăseşti dimensiunea luciferică din veşnicul geamăn ascuns! Partea întunecată din tine pe care nu ai cunoscut-o niciodată, dar ai ştiut că este acolo. Cutezi să întrebi şi să te îndoieşti. Ceri socoteală plin de revoltă. Scotoceşti printre cele care ar trebui să rămână ascunse. Găseşti într-un colţ sfera destinului şi o înşfaci, bucuros că nu te vede nimeni, apoi te joci învârtind-o şi minunându-te de câte poţi cunoaşte despre tine. O forţezi să intre în gaura care este evident mult prea mică, privind hoţeşte în sus, să nu care cumva să te prindă. Şi te trezeşti cu şarpele strâns încolăcit de gâtul tău, îndesându-ţi mărul aprins cu satisfacţia unui vânător priceput.
Şi totuşi, de ce căutăm întotdeauna vinovatul în altă parte decât în noi înşine? Şarpele, bietul, a avut ghinionul să joace rolul vieţii sale în prima poveste a primului cuplu din prima etapă a omenirii (după el a mai păţit-o ţapul ispăşitor!). Negăm întotdeauna că am fi făcut ceva în timp ce ţinem ascunsă la spate sfera acum ciobită de cât ne-am străduit să-i dăm o altă formă ca să se potrivească dorinţelor noastre.
Să fie oare o urmă a celui rău? Partea din noi care îi aparţine doar pentru că a făcut un pact cu Dumnezeu prin care fiecare a dat omului câte ceva? Partea care îneacă stropul divin al sufletului omenesc…
În cele din urmă uităm ceva esenţial. Să cerem iertare. Poate ar fi bine să începem cu noi înşine…
M-am trezit cu o dorinţă teribilă să mă rog.

17 comentarii

  1. Nevoia de iertare srafulgera si giburile mele.Propun sa facem o ruga colectiva si sa cerem iertare fata de greselile noastre. Sa sciem despre o gresla personala,dupa care sa ne rugam de iertare.

  2. Superb demersul tau…
    Iar acel strop divin din fiecare suflet omenesc, se simte cel mai clar cand omul iubeste.
    Si nu ma refer la dragostea erotica sau nu doar la ea.
    Ci la iubire ca esenta.

    Iar sarpele…nu, chiar n-are nici o vina 🙂
    Atat doar ca uneori, e mai simplu sa arati cu degetul inspre soarta, divinitate, cer, altcineva. Gestul in sine te scuteste de o gramada de responsabilitati.

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s