Pisicile din viața mea

…sau „ce naște din pisică… te mănâncă cu fulgi cu tot”.

Azi e ziua pisicilor, după programarea făcută (cu puțin ajutor 😀 ) de Pisicimea Sa. Tot despre pisici au scris și Vero, Tiberiu, Redsky, Scorpio, Rokssana, Virusache, Valentina, BlueRiver, așa că nu puteam să ratez ocazia de a împărtăși din experiențele pisicești.

Totul a început într-o zi însorită de vară…

Desigur, mai văzusem pisici, că doar abia scăpau din mâinile noastre când hălăduiam pe la bunici. „Le îngrijeam”, le îmbrăcam, le înveleam și tot așa, pentru că ne erau dragi și țineau cu spor locul unor păpuși (nu că nu am fi avut și din alea). Regula numărul unu a fost mereu: nu cu animale în casă, regulă stabilită de capul familiei și general valabilă.

Atunci când a hotărât să plece din casa părintească pentru a fi pe cont propiu, sora personală a adoptat o pisică.

Toate bune și frumoase, doar că între timp a descoperit că locul de muncă era mult prea solicitant pentru a putea avea grijă de noul „copil”, așa că l-a adus la ai mei „pentru o noapte”. Nu a precizat, însă, că va fi o noapte polară! Pentru că noua achiziție nu avea drept de returnare (aveam să aflăm mai târziu). Am numit-o „Prințesa”, cred că se înțelege de ce 🙂 .

Prințesa a început foarte repede să devină stăpână în casa nouă și, ceea ce este ciudat, este faptul că tata, înverșunat până atunci de prezența animalelor în casă, a îndrăgit-o suficient cât să o accepte mai mult decât am fi bănuit.

Cum ai putea, totuși, să nu o iubești?

Tata i-a schimbat repede numele (nu arăta foarte serios să strige după ea prin casă „Prințesa” 😀 ), așa că noua titulatură o plasa în contextul nuvelei „La vulturi”. La drept vorbind, Agripina (Agri, pentru prieteni 😀 ) s-a dovedit o luptătoare după cum se va vedea mai departe.

S-a înțeles „bine” cu perușul familiei, despre care am mai vorbit la un moment dat:

La câteva luni, o experiență nefericită aproape a generat o tragedie. De la etajul patru unde locuiam, Agri și-a luat zborul, involuntar, și a aterizat exact pe partea betonată din spatele blocului. Ai mei erau atât de speriați și de mâhniți când au adus-o în casă, încât următoarele luni de zile, Agri a devenit centrul atenției tuturor. Piciorul era rupt din șold și nu arăta prea bine. Am fost infirmier, brancardier, medic, am alergat cu ea peste tot rugându-mă să mă ajute și pe mine cineva să o salvez. Fiind o oră târzie rău de tot, am găsit bunăvoință la un medic veterinar care nu m-a liniștit prea mult, dar a reușit să o stabilizeze. Am căutat să-i fac raze undeva, nu era decât la TBC unde, evident, nu puteam intra cu animale. A fost o cursă infernală, pisica urla în sacoșă, asistenta mă pitea să nu mă vadă nimeni … Anyway, Agri a fost operată și i s-a pus o tijă.

Chiar și așa (suferința a fost maximă! O a doua operație pentru a-i socate tija după câteva luni, anestezii care nu prindeau), era foarte vioaie și jucăușă.

Pentru că eu am fost cea care a umblat cu ea peste tot, cred că începuse să mă urască pentru durerea pe care i-o provocam. Dar și-a revenit după eforturi susținute, așa că am considerat că e momentul să o fericim cu o serie de pui, după care puteam să o asterilizăm liniștiți. (Perioada în care o apucau năbădăile mi se părea insuportabilă!).

I-am făcut cunoștință cu Pașa (ce num,e ar fi fost mai potrivit pentru o prințesă 😀 ), așa că au urmat „surprizele”. Cine să moșască bietul patruped? Nu a răspuns nimeni la această întrebare, așa că am presupus că tot eu. Și m-am apucat de numărat: unu, doi, trei…pauză…patru, cinci (aici ochii deja mi se bulbucau)…șase (am crezut că e gata, așa că mi-am permis să plec de lângă cutia de carton pe care am închis-o pentru că dumneaei începuse deja să-i care spre dulapuri). Când m-am întors, apăruse și numărul șapte. 🙄 Ne-am pus mâinile-n cap, erau mult peste numărul de adopții pregătite. Patru negri, doi maro și o amestecătură nedefinită.

Am făcut „fericită” întreaga familie, căci nu ne-am îndurat să îi dăm pe toți aiurea. Noi am luat-o pe Kitty pentru că ni s-a părut specială.

Pentru că nu se nțelegea cu „barza”, am dat-o în plasament la mama soacră, unde o duce și mai bine decât cu noi 🙂 .

În prezent, Agri stă tot la ai mei, dar însoțită de minunatul fiu, Bobi. Singura diferență e pata albă de pe spatele lui:

Soacră-mea s-a trezit cu doi „copii” după ce noi am stabilit prioritățile și i-am dus-o pe Kitty în vacanță permanentă, alături de fratele ei, Miki, aproape geamăn cu celălalt:

De precizat că toți cei trei pui au avut experiență zburătoare de la etajul 4 sau de la etajul 3, dar sunt teferi, fizic, cel puțin 🙂 . Nu știu ce le-o fi plăcând așa sporturile extreme.

37 de comentarii

  1. S-ar părea că toate pisicile zboară mai curând sau mai târziu de la etaj – presupun că se lansează după zburătoare autentice 😀 Însă motanul nostru n-a zburat niciodată (stăm la etajul 5) fiindcă am pus, preventiv, plase solide, anti-pisică, la toate geamurile pe care le deschidem de obicei 🙂

    • Păi noi nu ne-am dat seama decât când era prea târziu. Iar la ăla mic, era prea devreme :-))) Cred că a căzut ca o pană, că era mic de tot. Nu l-am mai găsit deodată prin casă. Și se ascunsese după mașină.
      ceilalți doi au căzut de la soacră-mea, care stă la 3.

  2. chiar mă gândeam că nu scrii, după ce mă momisei cu tema şi când colo, iaca, ditamai clanul felinos. 🙂
    frumoase feline, dar cea tărcată e… adorabilă! poate pentru că seamănă cu mine? 😆

    săritul de la etaj nu este o pasiune pentru pisici, ele sunt atrase de mişcare, de păsări, instinctul de vânător este mult mai puternic şi de aceea, pentru a evita evenimente neplăcute există o singură soluţie: plase zdravăn prinse la geam. 😉

  3. animalutele devin membrii ai familiei cu drepturi depline…iar accidentele lor dor mai tare 🙂
    mi-amintesc cum am umblat la veterinar cu Kim sa-i rezolv o indigestie (n-am putut sa-l refuz si l-am lasat sa pape capsuni cu frisca) .Mi-era atat de frica de animalele care asteptau la veterinar ,dar pentru Kim am stat cu inima cat un purice intre toate animalele alea mari si fioroase…..veterinarul a vrut sa ma trateze intai pe mine , asa de tare tremuram… 🙂

    • și noi sperăm la fel. 🙂
      Nu știu cât e de admirat…pur și simplu ne-au fost dragi. Și cum duceam dorul animalelor care ne-au bucrat copilăria…cred că s-au…lipit repede 🙂

  4. Seamănă bine cu mâțu’ meu roșcat, pe lângă care mai stau un mâț negru și o tigrișoară gri, care a rămas micuță, cred că e bolnăvioară de ceva, dar e foarte agilă… Între roșcat și cățel se întâmplă jocuri foarte hazlii. Deh, mai am și doi viței și pui de găină, ca să întregim grădinița. 😉

      • Mda… Numa’ soră-mea ce mă mai întrece, n-are numa’ vreo șaisprezece mâțe și o cățelușă brack german, care s-ar putea s-o cadorisească cu nește pui toamna asta. Lângă SM au o mică grădină cu o căbănuță și altele, iar cum șoriceii nu-s puțini, da’ nici cuminți… 😀

  5. pisi-pisi, deci! si 1, 2,….7? etajul 4? curaj indescriptibil! sau necunoasterea zonei, cred ca asta e mai degraba. si eu am miauri,una bucata mama pentru copiii ei (2) si pt blonduta care pui fiind a ramas orfana! sa vezi ce dedicare, commitement in toata cresterea asta! 🙂

    • :-))) A-Zetule, ce să zic…Norocul lor cu toată dedicațiunea, că pe drumuri tare e rău, zău.
      Fii miu are una în fața blocului la bunică-sa. Cică o cheamă Ciufulita sau „Ușuita” că așa o alintă el :-)))

  6. […] Sunt invitaţi să constate: Vania, Rokssana, Androxa, MirelaPete, Shayna, Teo, Caius, Carmen, Stropi de Suflet, Theodora, Gabriela Elena, Zamfir Pop, Filumenie, Clipe de Cluj, Zina, TU1074′sBlog, Dispecer, Ilarie,  Blogul cu atitudine, paporniţa cu vorbe, Ulise al II.lea, Tiberiu, psipsina, scorpio, redsky, virusverbalis, dictaturajustiţiei, dagatha, Valentina […]

      • Pe prima lista de vise a lui Tudor, facuta pe cand stia sa scrie doar cu litere de tipar, figura: „Vreau o pisica gri, pe care s-o cheme Ovidiu” (la o scara a unui bloc vecin, in drumul de la scoala spre casa, era un pisoi chior, gri, pe care el il mangaia zilnic)
        Si azi il vrea pe Ovidiu asta… 🙂 Iar eu, nu si nu! 😦

      • cred că tot cenzurăm dorințele lor pentru că suntem părinți care vor să facă lucrurile bine pentru copiii lor. De aceea uneori ignorăm lucruri importante pentru ei, părându-ni-se că nu ar fi cea mai înțeleaptă alegere. De fapt, judecăm după mintea nostră și nu a lor. Încercăm să-i dezvățăm de a spune NU, dar asta facem noi, refuzându-le lucruri care i-a rface fericiți.
        Poate tu ai un motiv mai solid, nu vreau să generalizez 🙂

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s