Pisicile din viața mea

…sau „ce naște din pisică… te mănâncă cu fulgi cu tot”.

Azi e ziua pisicilor, după programarea făcută (cu puțin ajutor 😀 ) de Pisicimea Sa. Tot despre pisici au scris și Vero, Tiberiu, Redsky, Scorpio, Rokssana, Virusache, Valentina, BlueRiver, așa că nu puteam să ratez ocazia de a împărtăși din experiențele pisicești.

Totul a început într-o zi însorită de vară…

Desigur, mai văzusem pisici, că doar abia scăpau din mâinile noastre când hălăduiam pe la bunici. „Le îngrijeam”, le îmbrăcam, le înveleam și tot așa, pentru că ne erau dragi și țineau cu spor locul unor păpuși (nu că nu am fi avut și din alea). Regula numărul unu a fost mereu: nu cu animale în casă, regulă stabilită de capul familiei și general valabilă.

Atunci când a hotărât să plece din casa părintească pentru a fi pe cont propiu, sora personală a adoptat o pisică.

Toate bune și frumoase, doar că între timp a descoperit că locul de muncă era mult prea solicitant pentru a putea avea grijă de noul „copil”, așa că l-a adus la ai mei „pentru o noapte”. Nu a precizat, însă, că va fi o noapte polară! Pentru că noua achiziție nu avea drept de returnare (aveam să aflăm mai târziu). Am numit-o „Prințesa”, cred că se înțelege de ce 🙂 .

Prințesa a început foarte repede să devină stăpână în casa nouă și, ceea ce este ciudat, este faptul că tata, înverșunat până atunci de prezența animalelor în casă, a îndrăgit-o suficient cât să o accepte mai mult decât am fi bănuit.

Cum ai putea, totuși, să nu o iubești?

Tata i-a schimbat repede numele (nu arăta foarte serios să strige după ea prin casă „Prințesa” 😀 ), așa că noua titulatură o plasa în contextul nuvelei „La vulturi”. La drept vorbind, Agripina (Agri, pentru prieteni 😀 ) s-a dovedit o luptătoare după cum se va vedea mai departe.

S-a înțeles „bine” cu perușul familiei, despre care am mai vorbit la un moment dat:

La câteva luni, o experiență nefericită aproape a generat o tragedie. De la etajul patru unde locuiam, Agri și-a luat zborul, involuntar, și a aterizat exact pe partea betonată din spatele blocului. Ai mei erau atât de speriați și de mâhniți când au adus-o în casă, încât următoarele luni de zile, Agri a devenit centrul atenției tuturor. Piciorul era rupt din șold și nu arăta prea bine. Am fost infirmier, brancardier, medic, am alergat cu ea peste tot rugându-mă să mă ajute și pe mine cineva să o salvez. Fiind o oră târzie rău de tot, am găsit bunăvoință la un medic veterinar care nu m-a liniștit prea mult, dar a reușit să o stabilizeze. Am căutat să-i fac raze undeva, nu era decât la TBC unde, evident, nu puteam intra cu animale. A fost o cursă infernală, pisica urla în sacoșă, asistenta mă pitea să nu mă vadă nimeni … Anyway, Agri a fost operată și i s-a pus o tijă.

Chiar și așa (suferința a fost maximă! O a doua operație pentru a-i socate tija după câteva luni, anestezii care nu prindeau), era foarte vioaie și jucăușă.

Pentru că eu am fost cea care a umblat cu ea peste tot, cred că începuse să mă urască pentru durerea pe care i-o provocam. Dar și-a revenit după eforturi susținute, așa că am considerat că e momentul să o fericim cu o serie de pui, după care puteam să o asterilizăm liniștiți. (Perioada în care o apucau năbădăile mi se părea insuportabilă!).

I-am făcut cunoștință cu Pașa (ce num,e ar fi fost mai potrivit pentru o prințesă 😀 ), așa că au urmat „surprizele”. Cine să moșască bietul patruped? Nu a răspuns nimeni la această întrebare, așa că am presupus că tot eu. Și m-am apucat de numărat: unu, doi, trei…pauză…patru, cinci (aici ochii deja mi se bulbucau)…șase (am crezut că e gata, așa că mi-am permis să plec de lângă cutia de carton pe care am închis-o pentru că dumneaei începuse deja să-i care spre dulapuri). Când m-am întors, apăruse și numărul șapte. 🙄 Ne-am pus mâinile-n cap, erau mult peste numărul de adopții pregătite. Patru negri, doi maro și o amestecătură nedefinită.

Am făcut „fericită” întreaga familie, căci nu ne-am îndurat să îi dăm pe toți aiurea. Noi am luat-o pe Kitty pentru că ni s-a părut specială.

Pentru că nu se nțelegea cu „barza”, am dat-o în plasament la mama soacră, unde o duce și mai bine decât cu noi 🙂 .

În prezent, Agri stă tot la ai mei, dar însoțită de minunatul fiu, Bobi. Singura diferență e pata albă de pe spatele lui:

Soacră-mea s-a trezit cu doi „copii” după ce noi am stabilit prioritățile și i-am dus-o pe Kitty în vacanță permanentă, alături de fratele ei, Miki, aproape geamăn cu celălalt:

De precizat că toți cei trei pui au avut experiență zburătoare de la etajul 4 sau de la etajul 3, dar sunt teferi, fizic, cel puțin 🙂 . Nu știu ce le-o fi plăcând așa sporturile extreme.