Ziua a treia…

Azi a trecut un nor prin mine…

Eram atât de neatentă, încât nu l-am văzut. L-am simțit doar ieșind ușor tremurând din cauza experienței neașteptate. S-a scuturat și a gonit mai departe cam …dezechilibrat.

Apoi m-am simțit…goală. Cum a trecut el așa, prin mine, fără să se agațe de nimic? Înseamnă că nu a avut de ce să se agațe. Înseamnă că sunt atât de goală pe dinăuntru, încât nu și-a încâlcit nicio pală de vânt printre vertebrele șubrede.

Ai luat TOT când ai plecat? Mie nu mi-a rămas nimic? Nici măcar un ciot de speranță de care să se țină un biet nor în trecere prin mine? Nici măcar o fărâmă  din tine din care să mă hrănesc din cand în când? Nici măcar o picătură din ceea ce ești să-mi astâmpăr setea de tine?

Dacă aș avea o floare de nu-mă-uita, mi-aș pune câte o dorință pentru fiecare petală pe care doar m-aș preface că o rup, sa fiu sigură că îmi ajung pentru toate dorințele. Aș uda-o cu soare și aș crește-o cu gând de tine.

Și mi-aș dori să nu uiți nimic din noi. Să nu uiți îmbrățișări, săruturi, miros, gust, dorință, vis…

Mi-aș mai dori să nu iubești, să nu dorești, să nu atingi… Să-ți fiu altar și lumină și rugă la ceas de seară. Să-ți fiu dor, să-ți fiu vis, să-ți fiu mâna dusă la tâmplă. Să să te dor, să mă cânți, să m-adulmeci. Să-ți fiu zbor…

Mi-aș dori ca acolo să devină aici. Iar atunci să rămână acum!

Oricum florile astea de nu-mă-uita sunt extrem de rare…