Coșmarul

Scriam mai demult despre motivul pentru care nu mai am încredere în ei. Și iată că a venit din nou confirmarea, nu că mă bucură acest lucru. Aș fi vrut tare mult să mă înșel.

Dacă ar fi să mă întrebe cineva de ce îmi este cel mai teamă pe lumea asta, aș răspunde că, în afară de moarte (teamă stupidă, de altfel, și fără temei, dar, deh! om sunt, cu slăbiciunile mele), aș spune de de boală. Și asta nu pentru că nu m-aș simți în stare să lupt cu ea, ci pentru că, pe lângă că e atât de mârșavă, mai are și aliați de încredere: UNII medici. Țin să se vadă clar sublinierea „UNII”, având în vedere că eu însămi urăsc generalizările. Se întâmplă să dai peste câte unul care îți dă tot sistemul de valori peste cap, ca să nu mai vorbim de starea de sănătatea sau de buzunare. (La fel de bine cum se întâmplă să dai pentru un înger de doctor care să-ți readucă sănătatea și liniștea)

Partea cea mai grea nu este neapărat când ești tu însuți într-o asemenea situație, ci atunci când este afectat micul prinț care oricum nu prea înțelege cu ce a greșit de este supus unor chinuri groaznice. Fără să vreau a exagera (desigur sunt cazuri mult mai grave și mai serioase decât o răceală complicată), trebuie să recunoaștem că pentru cei mici totul apare la dimensiuni …macro.

Primul an de grădi știam că va fi unul dificil din punctul de vedere al virozelor și complicațiilor generate de intrarea în colectivitate. Nu poți fi pregătit, indiferent câte cărți citești, câte medicamente ai în depozitul personal sau cât aspacardin ți-ai procurat pe sub mână ca să te ții tare. De altfel, „pințu” a debutat fulminant cu o răceală banală exact din prima zi. Nu m-am îngrijorat. L-am tratat, a fost văzut și de medic, am încercat o imunizare. Starea a continuat cu urcușuri și stagnări, în funcție de perioada pe care o petrecea cu colegii. Nimic nou, nimic îngrijorător. De la o vreme, însă, tusea cam începuse să-și facă de cap, așa că am trecut pe lucruri „mai” serioase, alternate cu celebra miere cu propolis, minunat panaceu. A mers o vreme, apoi lucrurile au început să se înrăutățească. Din instinct, sau poate doar așa mă laud eu, am sunat luni la grădi să văd cum e. Nu era bine, așa că am decis să fug să-l iau. Deși tușea destul de urât și avea o febră care se juca de-a v-ați ascunselea cu noi, el a fost mai tot timpul vesel și vioi. După ce a dormit la prânz, însă, s-a trezit o legumă, roșu în obraji și respirând destul de ciudat.

De aici începe odiseea galactică.

Am sunat la medicul pediatru pe care l-am frecventat destul de rar, pentru că am avut un copil sănătos și în afară de vizitele impuse în primul an de viață (impuse zic pentru părinți fără experiență ca mine care se speriau și de o tuse improvizată de infant pentru atragerea atenției publicului către sine) nu am prea deranjat-o pe doctoresă. „Nu am timp astăzi”, zice. Am programări pentru toată ziua. „Veniți mâine.” Îi explic că l-am luat de la grădiniță și că nu reușesc să-i stabilizez temperatura decât pentru perioade prea mici. „Și cum? L-ați dus la grădiniță cu febră???”, mă ceartă ea la telefon. I-am spus că dimineață nu avea, așa că am îndrăznit să-l las. „Abia mâine la 12 am liber. Dacă apar complicații, mă sunați”. Închid. Pentru că nu-mi găseam locul în casă și un gând nu mă lăsa să stau liniștită, apelez la doctoresa numărul doi. Am fost și la ea de vreo două ori, dar fără diagnostice notabile. „Doamna doctor are programări până la 7. Veniți aici și așteptați”. Hmmm… Era 4. Și copilul meu nu dădea semne că s-ar simți mai bine cu toate antitermicele. Caut alte numere de telefon de la alți medici despre care am aflat că ar fi cotați bine în târgul de provinție în care sălășluim. Nimeni disponibil. Așa că îmi iau inima în dinți și copilul în brațe și fug la urgență cu el. (A, și acolo cu intervenții! ). Intru, analize, discuții, întrebări. „Da, nu-mi place cum respiră. Va trebui să vă internăm”. Whaaaaaaaaaaaaaaaaat??? Traumatizată de experiențele în spital din văzute, deși prea puțin, sau auzite, am spus aproape involuntar NU. Vorbă care a atras privirea șocată a doamnei doctor. Mi-am revenit și am continuat: doar dacă este unica alternativă! I-a administrat un tratament pe loc, ceea ce l-a revigorat instant și ne-a prescris antibiotice injectabile, pentru că era sigură că acelea pe cale orală nu și-ar fi făcut efectul. Cam speriată de decizia de a mă lăsa să plec acasă cu el, adaugă: „vă dau tratament mai puternic pentru ca nu cumva să coboare la plămâni”. Ok. Tati a luat rețeta și a alergat pe la farmacii. Rețeta a rămas acolo, firește, apoi îngrijorarea, goana după identificarea unei asistente care să-și sacrifice nopțile pentru  face injecții la 8 și la 12 ore tocmai la Cuca-Măcăii unde ne-am mutat, nu mi-au dat răgaz să văd ce scria la diagnostic.

După trei zile de tratament, trebuie să merg la control. Dar…la cine? Sun la doctoresa numărul 1: „A, îmi pare rău, mergeți la cine v-a dat tratamentul”. Păi de unde să o iau, domnule? Că nu am stat să fac schimb de numere de telefon în spital. Habar nu aveam unde să o caut. Și pentru că am înțeles că nimeni nu se bagă peste ce a prescris alt doctor, dau sfară-n țară că acela care mi-a face rost de numărul de telefon al doctoriței noi, va primi jumătate de împărăție. Sun la urgențe. Cer numărul doctoresei numărul trei. „A, dar nu putem să vi-l dăm”. Ok, și cum fac să dau totuși de ea? ”Vă dau numărul de la cabinet”. Fair enough – lumea trebuie să mai facă și bani, zic. Deși doamna nu a solicitat și nici nu a primit nimic la prima vizită. „Ah!”, zice asistenta, nu-l găsesc. Simțeam cum dracii se urcă ușor pe piciorul stâng îndreptându-se spre gură de unde aveau să înflorească în curând, vorbe din dulcele grai moldovinesc. „Când ați fost la urgență?”. Îi explic și mă identifică în registru (probabil voia să se asigure că nu-s vreun terorist care vrea să o linșeze pe doctoresă). „Da, cred că e nevoie să-l continuați (tratamentul n.n.), că la pneumonie sunt necesare mai multe zile”. PNEUMO- CE??? Dracii urcau și mai repede spre gât și-și cereau dreptul la a se exterioriza verbal. „Mai bine vă dau numărul personal și vorbiți direct cu ea”. Eu rămăsesem setată pe cuvântul ăla care m-a terorizat toată copilăria de simt și acum înțepăturile de la penicilina comunistă. Și mie de ce nu mi-a zis nimeni că fu pneumonie??? Oricum, cred că a fost pus diagnosticul pentru acoperirea urmelor în caz că apăreau complicații datorate refuzului meu de a mă interna.

Ca să scurtăm odiseea (pentru că am ilustrat foarte bine tema coșmarului propusă de Psi pentru lunea asta), am fost la doctoreasa numărul trei, a fost atât de drăguță că nici măcar nu a vrut să-mi ia bani pe consultație. Puiul e ok acum și sper să nu o luăm de la capăt prea devreme.

Fiecare cu coșmarul lui: abisuri, vero, tibi, sara, virusache, cristian gheorghe, dictatura justitiei, cita, redsky, scorpio

37 de comentarii

  1. am dat like pentru scriere, nu pentru conţinut. conţinutul este… hmm… este de nespus. 😦 bine că totuşi s-a terminat cu bine, ai grijă de tine şi de micul prinţ.
    încearcă un remediu „băbesc” pentru febră şi simptome de răceală: rădăcină de ghimbir rasă, amestecată cu miere şi cu zeama de la o lămâie. în frigiderul meu există întotdeauna un astfel de borcan pentru că, din păcate, şi eu am probleme de acest gen şi nu reacţionez la clasicele pastile. gustul nu e grozav, dar rezultatele da.

    • Păi naturiste am încercat și până nu s-a mai putut. În plus…dacă zici că nici gustul nu ajută prea mult…În general nu a făcut mofturi la pastile sau sirouri dar acum era atât de sătul de ele, că a început să le refuze. Om vedea…Bine că e ok acum.
      Mulțumim de sfaturi, dragă Psi 🙂

  2. Bine ca e bine micul print. Stiu cum e sa fugi cu copilul febril pe la doctori. Sanatate multa micutului, sper sa nu mai ia vreo raceala cel putin un an, daca nu pana la majorat

  3. Deci dacă mă slobod p-aci îți bagă wordpress-u’ bulină roșie cu 18+! 😦 Așa că, nu zic decât că mă bucur enorm pentru că Andrei e sănătos! 🙂

    • Nu mediul de familie. Pediatrul. Medicul de familie mi-a zis de când am venit prima dată cu Andrei la control că e mai bine să am și un pediatru pentru că e specializat și va ști mai bine care e tratamentul potrivit. Medicul de familie ne-a primit de câte ori am fost și ne-a prescris rețete, ne-a dat sfaturi. De data asta, însă, starea copilului ne-a dat de înțeles că nu e de competența medicului de familie, ci mai curând a unui pediatru.

  4. o buna bucata de timp eram ‘client permanent’ pe la ei… lehamite si iar lehamite… pana cand am incercat alta cale… remedii naturiste, dar nu numai banalele ceaiuri din plante ci o terapie mai complexa… acum merg rar pe la ei(medici) motiv pentru care medicul de familie a inceput sa se uite ‘urat’ la mine – devenisem ‘neprofiabila’… acum am alt medic de familie…
    sanatate micului print!

    • meștereaso, ai dreptate și tu! am explicat mai sus că nu medicul de familie a fost autorul moral al atentatului, ci pediatrul. Acuma dilemă: la carealt pediatru să merg? că tare e greu să dai pentru un „om” care să dubleze cu succes „medicul”.

  5. ..of, e greu cu puii mici de om…si iti inteleg foarte bine starile, cand vezi ca unii trateaza aceste lucruri din punc de vedere scriptic…
    Bine ca este pe drumul cel bun..nu sunt in masura sa dau sfaturi, dar iti spun doar ca eu am imbogatit alimentatia cu usturoi..un catel zilnic…taiat felii sau oricum..daca nu mestecat macar inghitit..mai ales acum dupa tratament injectabil…
    Sanatate multa tuturor !

    • am sperat și eu că îmi va semăna și că-i va plave usturooul „pe pâine”. Se pare că încă nu. „Mă pișcă de limbă”, cică 😀
      mulțumim, la fel 🙂

  6. Dureros. Uneori trebuie să fim foarte agresivi pentru a-i determina pe alţii să-şi facă treaba. Întrebarea e de ce trebuie o anumită atitudine pentru ca altcineva să îşi facă treaba. Nu mai pomenesc de faptul că suferinţa unui copil ar trebui să atragă aprioric o simpatie şi o dorinţă de a face bine. Concluzia mea: uităm unii dintre noi să fim în primul rând oameni dar nu uităm că suntem medici, profesori, avocaţi, motostivuitorişti, şoferi….etc. Soluţia? O să abordez problema într-un post pe tema asta. În esenţă: bunăstare plus poezie SAU bâtă. Plus poezie.

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s