dagatha

Shit happens…

Ei bine, da! Life’s not fair! And sometimes it gets really shitty!

Nu-mi place să fiu judecată, de aceea mă feresc să judec, la rându-mi, deciziile unora. Dacă de data aceasta nu-mi iese încercarea, fiți îngăduitori.

Uite o altfel de Geneză:

Dumnezeu (care DA, există!!!) a rupt bucățele din El, le-a modelat puțin și le-a făcut suflete. Pentru că sunt atât de sensibile, le-a îmbrăcat frumos în trupuri. Apoi le-a aruncat pe pământ precum aruncă agricultorul semințele. Ca să crească frumos. Din motive neștiute, unele semințe devin fruct și pe măsură ce cresc, devin și mai bune; altele se strică, se înnegresc și își târăsc existența mutilând și altele din preajmă, iar o parte … se ofilesc și mor. Asemeni lor sunt și sufletele….

De ce ar fi viața ușoară? Cum am ști să ne bucurăm de momentele frumoase, dacă nu am avea termen de comparație cu celelalte care ne amărăsc? Nu e mai dulce împăcarea de fiecare dată când a existat o ceartă? Nu apreciezi mai mult ce ai când asta e tot ce ți-a mai rămas pe lume?

Am mai spus: viața este o luptă! Iar cine o pierde înseamnă că nu a fost suficient de puternic pentru a o duce până la capăt. Dumnezeu ne-a dat-o. Nu o poate face și frumoasă pentru noi.

Vorbeam astăzi cu prietena mea dragă (care a tratat aceeaşi temă) despre felul în care unii râd de faptul că noi, ceilalți credem cu tărie în existența unui Dumnezeu care ne va salva. Mă gândesc că au dreptate să râdă: cum să te salveze Dumnezeu, dacă nici măcar tu nu vrei asta? Dacă ai vrea, ai cere ajutor. Oricui.  I-ai cere Lui să te întărească, să te ridice, să te lumineze. Sau celor de lângă tine să te sprijine.

Simt nevoia să precizez că nu am devenit vreo pocăită odată cu duhul sărbătorilor (de parcă numai atunci ar trebui să fii mai bun, mai tolerant, mai curat etc.!!!) Pentru mine, Dumnezeu este gândul de care să mă agăț atunci când mă cuprinde deznădejdea. Și, deși mă ajută să știu că El este aici, nu am lăsat niciodată doar în seama Lui rezolvarea problemelor mele. Prin Dumnezeu înțeleg, în mare, toată energia pozitivă din lumea asta.

Shit happens! All the time!

Cu toate acestea, nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă sinucid!

Mă gândesc așa: dacă eu aș face asta pentru că am fost suficient de idioată cât să o fac lată eu însămi sau pentru că mi se par insuportabile problemele pe care cred că le am, atunci ce le mai rămânde de făcut celor care:

  • Au descoperit că au o boală incurabilă?
  • Au pierdut un copil nenăscut sau unul pe care au apucat prea puțin să-l țină în brațe?
  • Au rămas fără nimic pe lumea asta ?
  • Zac în închisori cu dreptatea în mână ?
  • Nu-și pot ajuta un copil sau un părinte bolnav ?

Și mai adăugați voi motive pentru care viața pare să nu mai aibă sens.

Ciudat este că aceștia enumerați mai sus, găsesc, de cele mai multe ori, puterea să meargă mai departe. O am în minte pe Anca Parghel care a luptat cu boala aia nenorocită până când aceasta a răpus-o. Și a fost cel mai vesel om bolnav pe care l-am văzut vreodată! Mă mai gândesc la milioanele de mămici de îngeri care nu-și pot strânge puiul în brațe pentru că dintr-un motiv neînțeles de ele, el nu mai este. Mă mai gândesc la oameni care au îndurat nedreptăți și asupriri și care au trecut peste ele cu demnitate.

Dați-mi un motiv bun să te sinucizi!

Nu, nu cred că înseamnă lașitate! Ba dimpotrivă, aș spune că este un act de curaj. Nu ai fost în stare să faci nimic cu viața ta și acum e momentul să arăți că poți lua o decizie. Și că, de data asta, o duci până la capăt.

Să te sinucizi din dragoste? Oricât de sublim este sentimentul, el moare odată cu tine, se stinge pentru că tu singur ai suflat în lumânare.

Să te sinucizi din cauza unei boli? Oricum finalul este același. De ce să nu te bucuri că mai poți vedea, auzi, simți, plânge sau râde ca un pământean. De ce să forțezi ceasul când el ticăie în ritmul care trebuie.

Mă opresc aici. Am judecat destul motivele altora. Doar că eu înțeleg viața altfel. Cu suișurile și coborâșurile ei.

Am devenit imună la evenimente de acest gen. Deja devine un clișeu. Artist neînțeles, prieteni care au presimțit (!?) că așa se va întâmpla, dar nu au făcut nimic, însă acum culeg roadele publicității prin tăria cu care-și plâng „prietenul” pierdut. Telenovele interminabile cu scenarii posibile și aberații maxime, oameni care-și dau cu presupusul, deși nu au niciun rol în toată ecuația. Încă se mai dezbat circumstanțe ale ultimei sinucideri.

Cred că până la urmă…lucrurile se întâmplă. Cine nu ține pasul, abandonează maratonul.

În fond, trebuie să existe o selecție naturală.

59 de comentarii

  1. Nu exista nici un motiv pentru care singura solutie este sa te sinucizi, oricate argumente ai avea.
    Fiecare din noi intampinam greutati mai mici sau mai mari, pe care le consideram fara rezolvare, sau fara o rezolvare cum ne-am dori-o noi sa fie, dar astea nu sunt motive sa-ti iei viata, care nici macar nu-ti apartine. Datoria omului este doar s-o traiasca.
    Pentru fiecare problema care apare in viata noastra, Dumnezeu ne pregateste cel putin trei solutii si oricine poate confirma asta. Noua nu ne ramane decat sa facem minimum de efort sa le decoperim si sa le dam curs, chiar daca nu sunt solutiile dorite de noi, dar ele exista. Insa, avem nevoie de vointa pentru asta.
    Doar lasii fug de greutatile vietii.

    O zi frumoasa iti doresc Agatha! 🙂

    Răspunde

    • E drept că fiecare are motivele lui. Eu nu le înţeleg. Poate pentru că nu am abilităţile necesare.
      Bine ai yis, voinţa este totul.
      O zi frumoasă şi şie, Ştef.

      Răspunde

  2. „Nu-mi place să fiu judecată, de aceea mă feresc să judec, la rându-mi, deciziile unora.”
    Mie nu-mi place sa-i „judec” pe altii (pt lucruri care nu ma privesc direct pe mine si nu-mi influenteaza viata), dar nu ma deranjeaza (prea tare) sa fiu „judecat” (de fapt „apreciat” – asta lasand deoparte conotatia strict pozitiva a termenului „apreciere” si referindu-ma doar la sensul sau strict, originar, de estimare) de catre altii, cu conditia sa fiu „judecat” eu personal, ca individ, si nu ca membru al cine-stie-carei colectivitati in ansamblul ei (spre exemplu, detest sa fiu apreciat – la modul serios, nu ca o simpla tachinare – prin clisee de genul „voi, barbatii”, sau „voi, cei in varsta” etc) si cu inca o conditie: sa-mi fie permis sa-mi argumentez opinia / decizia / atitudinea / etc.

    SUPERBA „Geneza” dumitale!!!

    „Nu apreciezi mai mult ce ai când asta e tot ce ți-a mai rămas pe lume?”
    In general cel mai mult apreciezi ceea ce ai avut dupa ce nu mai ai acel „ceva” (si afirmatia este in mod deosebit adevarata atunci cand acel ceva este sanatatea personala, sau afectiunea cuiva).
    Iar aprecierea a tot ceea ce ti-a mai ramas… depinde de caracterul acelui „ceva” care ti-a ramas: daca-i vorba despre „ceva” negativ… (FEREASCA SFANTUL sa nu-ti mai ramana in viata decat dureri – fie ele fizice sau psihice!…)

    „…felul în care unii râd de faptul că noi, ceilalți credem cu tărie în existența unui Dumnezeu care ne va salva.”
    Pentru acelasi lucru eu personal va invidiez cordial.

    „…cum să te salveze Dumnezeu, dacă tu nu vrei asta?”
    Cum – si de ce – sa te salveze cineva (oricine) daca tu (constient fiind, nu neputincios – spre ex lesinat sau in coma) – chiar daca nu te opui – nu faci nici un efort pt a contribui la salvarea ta?

    „Pentru mine, Dumnezeu este gândul de care să mă agăț atunci când mă cuprinde deznădejdea.”
    Daca-i numai atat… nu-i bine (chiar daca numa’ ce afirmasesi ca nu-ti place sa fii judecata). Asta ar cam aduce a fariseism. (Atentie – eu comentez ceea ce ne comunici, nu ceea ce gandesti; eu personal cred ca in acest caz este vorba doar despre o deficienta de comunicare, de o exprimare improprie…)

    „…nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă sinucid!”
    Chiar niciodata? Fericito! (Din nou atentie: ma refer strict la „trecut prin cap”, nu la intentia de concretizare a ideii.)

    „Ciudat este că aceștia […] găsesc, de cele mai multe ori, puterea să meargă mai departe.”
    Individul nu este responsabil pt firea pe care o are, decat in masura in care a facut – sau nu – eforturi pt a si-o corecta. Efectele acestor eforturi pot fi (nu neaparat) reale, dar in mod inerent sunt limitate; principalii determinanti pt firea individului sunt dotarea genetica si educatia imprimata in subconstient in pruncie (in copilaria mica).
    Cei in discutie nu prea au mai mult merit pt puterea (psihica) de care dau (sau nu) dovada decat au altii pt puterea lor fizica. Ambele sunt educabile, augmentabile, dar cu limite individuale diferite.

    „Dați-mi un motiv bun să te sinucizi!”
    Odata ce ideea ti-a venit – ca la orisicare decizie: atunci cand argumentele „pro” precumpanesc asupra celor „contra”. (Uneori – pt unii – este suficienta lipsa motivelor pt a trai.)

    „Nu, nu cred că înseamnă lașitate! Ba dimpotrivă, aș spune că este un act de curaj.”
    In opinia mea, gestul are un caracter dual: este concomitent atat un act de curaj cat si unul de lasitate.

    „Să te sinucizi din dragoste? Oricât de sublim este sentimentul, el moare odată cu tine…”
    Tocmai acesta poate sa fie scopul gestului: moartea unui sentiment de care vrei sa scapi, dar care altfel nu pare a vrea sa piara.

    „Să te sinucizi din cauza unei boli? Oricum finalul este același. De ce să nu te bucuri că mai poți…”
    Finalul ESTE acelasi, dar nu neaparat cu aceleasi dureri. (Nu neaparat intotdeauna „cand mai poti” este o bucurie – ceea ce mai poti simti poate fi un argument IN FAVOAREA gestului.)
    Si – pe de alta parte – presupun ca suntem constienti cu totii de faptul ca FINALUL este acelasi orice-ar fi, chiar daca esti perfect sanatos si fericit; da’ asta mie imi pare a fi mai mult un argument logic impotriva combaterii sinuciderii: de fapt, nu schimbi finalul, ci doar itinerariul pana la acesta.

    „Doar că eu înțeleg viața altfel.”
    Cel mai corect argument – si reversibil: SI EI inteleg viata „altfel”.

    „…prieteni care au presimțit (!?) că așa se va întâmpla, dar nu au făcut nimic…”
    Poate ca au facut, dar ceea ce au facut n-a fost eficace?
    Si – pe de alta parte – daca N-AU facut, poate ca nu-i inexplicabil: CUM sa deschizi discutia in care sa argumentezi impotriva sinuciderii cu cineva care nu si-a declarat acea intentie? Esti caraghios – si replica e la indemana: „Da’ CE-ti veni, sa discuti despre sinucidere? CE te face sa crezi ca ASTA as avea in minte?” Si-apoi… chiar daca il vezi abatut, poate ca nu vrei sa-i „sadesti” tu ideea in minte…

    „http://www.youtube.com/watch?v=aovhzj2cEGI”
    Poate ca n-ar fi fost rau daca i-ai fi atasat si un link…

    Răspunde

    • Trebuie să recunosc că mă bucură citirea în detaliu a lucrurilor pe care le scriu, iar despicarea firului în patru mă face să mă simt măgulită.
      Așadar…
      1. extrem de bine argumentată ideea de a fi „judecat”/„apreciat” 🙂
      2.„Pentru acelasi lucru eu personal va invidiez cordial” – nu știu dacă e de invidiat sau nu. E foarte clar că ideea de Dumnezeu este diferită, la fel și raportarea la această Idee este diferită.
      3.
      Nu m-am gândit la asta :-)) Dar, după cum am precizat, pentru mine Dumnezeu înseamnă altceva decât obișnuitele „cutume” bisericești. Poate un subiect aparte pe această temă, cândva, va fi mai…lămuritor. 🙂

      4. „Chiar niciodata? Fericito!” – supărări și situații disperate am avut. dar cred că nu îmi este prea simpatică moartea. Eu și Ivan Turbincă 😆
      5. „Uneori – pt unii – este suficienta lipsa motivelor pt a trai” – da, foarte adevărat!
      6. „Tocmai acesta poate sa fie scopul gestului: moartea unui sentiment de care vrei sa scapi, dar care altfel nu pare a vrea sa piara” – Uite că la aspectul ăsta nu m-am gândit. Poate pentru că, în general, sinuciderea din dragoste se referă la faptul că nu a fost împătășit sentimentul. Moartea ca evadare dintr-o situație, oricare ar fi ea…tot nu mă convinge…
      7.„Finalul ESTE acelasi, dar nu neaparat cu aceleasi dureri”. – da, cred că dintre toate situațiile despre care am adus vorba aici, asta ar fi cea mai apropiată ca motivație. Durerile insuportabile înytr-adevăr te pot face să-ți dorești moartea în schimb. Totuși, cred că este foarte clară ideea generală pe care am vrut să o ilustrez.
      8. „SI EI inteleg viata “altfel” – Just!
      9. despre prieteni…nu mă mai pronunț. Am judecat suficient în articolul de mai sus.
      10.„Poate ca n-ar fi fost rau daca i-ai fi atasat si un link” – m-a sabotat WordPress-ul! am rezolvat ulterior.

      Răspunde

  3. O zic aici ca sa o zic si eu undeva. La fel ca si tine simt ca am devenit imuna la astfel de stiri. Ieri nu am simitit decat revolta, nu stiu impotriva cui sau a ce, dar revolta. nici n am vrut sa stiu mai multe, n am deschis decat Magic FM care acum canta la mine intr-o veselie. Mi a fost de ajuns stirea in sine, nu vreau amanunte. Pentru ca ma revolta indiferent de circumstante. Pentru ca stateam si meditam cate femei sunt in tara asta, femei destepte, cu super pregatire, carora li s au inchis usi in nas, care nu si gasesc de munca pentru ca au un copil pe care l cresc singure. cate femei nu o duc de azi pe maine de la un amarat de salariu al ei sau al sotului si zambesc si merg inainte si vor sa isi vada copiii mari. Cred ca sunt mii. Dar nimeni nu vine sa isi dea cu parerea despre ele, nu fac gesturi extreme … asa ca simt revolta….

    Răspunde

  5. În fond, trebuie să existe o selecție naturală.
    De acord 100%.
    Oamenilor le e frică de orice fel de schimbare. Și e o iluzie că „șuturile date-n dos” te dărâmă… 🙂

    Răspunde

      • Mi-a venit în minte, acum, o definiție. Mi-e lene să caut sursa… tot ce pot să spun e că aparține altcuiva.
        Optimistul este un pesimist bine informat
        E o iluzie că moartea fizică rezolvă totul. Ți-ai irosit o șansă! E șansa de a te învăța să te iubești, pe tine, așa cum ești.

        Răspunde

      • monicas10: Daca nu ma insel, definitia prezentata de dumneata eu o intalnisem, dar „inversata”: „Pesimistul este un optimist bine informat.” Si cred ca tot acolo (nici eu nu mai tin minte unde anume) intalnisem si butada conform careia pesimistul are un mare avantaj asupra optimistului: intrucat se asteapta mereu la tot ce poate fi mai rau, orice surpriza nu poate fi decat placuta.

        Răspunde

      • da, asta gândesc cei care nu au avut asemenea gânduri. Nu e o soluție.
        Mă gândesc că nu suntem atât de departe de celelalte viețuitoare cum ne pretindem. Până la urmă legea este aceeași: cine nu reușește să se adapteze, cine nu pare să…„fit in”, pierde bătălia. Diferența în ceea ce ne privește este aceea că putem să ne „retragem” …benevol.

        Răspunde

  7. Nu-mi vine în minte acum decât „Sinucigaşul” lui Erdman, unde personajul principal, Podsekalnikov , dorind să se sinucidă şi „aflându-se” despre intenţia sa, apar, pe rând grupuri de interese, pe de-o parte intelectualii, pe cealaltă parte, partidul, care mai de care cerându-i cu vehemenţă sinucigaşului s-o facă, dar s-o facă în numele unui ideal; piesa e de fapt un război care ţese o comedie amară în care o persoană îşi cere dreptul de-a şopti, dar societatea îi transformă şoapta în urlet. Ca o ironie, Erdman, fiind contemporan cu Stalin, este deportat şi moare în anonimat, căci nu mai scrie piese de teatru după deportare; prin personajul său ceruse dreptul la şoaptă, dar i se reduce definitiv şi cel de a vorbi, până înspre tăcere. Textul a fost interzis şi la noi, până înainte de ’89.
    Altceva n-am a mai adăuga…

    Răspunde

    • nu știam piesa. Mi-a adus aminte în schimb de o serie de piese de teatru de la gala tânărului actor de la Mangalia, în 2006. Și mă face să simt și mai acut absurdul existenței umane.
      Mulțumesc pentru împărtășire 🙂
      P.S. Am rămas blocată pe „fondul scârțâitor al unei uși neunse” 🙂

      Răspunde

  8. E alegerea fiecăruia. Nu trebuie judecat nimeni. Nu poţi spune că nu există niciun motiv, pentru că se pare că există. Aaa, că nu vrem să le înţelegem noi, asta e altă poveste.
    În altă ordine de idei, eu mă sinucid în fiecare zi, cu ţigări, alcool şi fleici. Cu femei nu mă sinucid chiar zilnic.

    Răspunde

    • da, e alegerea fiecăruia, nu trebuie judecat nimeni și, pe cuvânt că am încercat. Totuși, acesta fiind in „jurnal de bord”, mi-am lăsat gândurile libere. În fond, asta este ce cred eu, greșit sau nu. Evident că nu aș arăta cu degetul și nu aș urla în gura mare pentru că nu am niciun drept să fac asta. dar nici sentimente de compătimire nu pot să am.
      Până la urmă, exact așa cum zici și tu, tot suicid e și ăsta (țigări, băutură, droguri etc) atâta vreme cât în mod conștient ne lăsăm viciile să distrugă părți din noi, fie ele fizice sau nu. Nu sunt de acord cu ele, asta nu înseamnă că îi condamn pe cei care fumează sau beau. Asta dacă nu mă afectează direct, bineînțeles. Știi cum e: fă ce vrei cu tine, dar nu te atinge de mine. 😆 (despre femei…nu am cum să mă pronunț 😆 )

      Răspunde

  9. e interesant ca noi apelam la ratiune incercand sa intelegem lucruri care se intampla cu totul in afara ei. e inutil! nu cred ca e posibil ca cineva, oricine, sa se sinucida in deplinatatea facultatilor mintale.

    legat de sinuciderea zilei, inteleg ca tatal malinei olinescu s-a sinucis cand ea avea doar 7 ani. cam astia au fost primii 7 ani de acasa ai copilei. si zic sa n-o privim la nivel de „educatie”, ci de trauma – o trauma peste care ea care si-a construit ulterior, strambe si sangeroase, valori, dezlegari si raspunsuri. cu o baza emotionala distructiva la nivel inalt, poate fi cumplit de greu sa pasesti in viata de zi cu zi fara sa te-mpleticesti si fara sa cazi in santuri aidoma unui betiv. si eventual sa mai si mori sau sa omori intr-una din aceste prabusiri.
    dar poate fac doar supozitii indepartate de realitatea ei, insa ideea ramane ca ea chiar avea una. o realitate imposibil de masurat in „buna” sau „rea”, ci probabil violent distorsionata.

    Răspunde

    • Grațioaso, ai mare dreptate. Ca psiholog, așa se văd lucrurile. Și există o parte rațională în mine (incredibil, ar spune unii! 😆 ) care conștientizează ce spui tu. Rațiunea este întunecată de nori grei când se întâmplă asta. Spun doar că, în afara unor probleme de sănătate fizică sau mintală, care nu pot fi controlate, la asta s-a ajuns ȘI datprită unor alegeri nu tocmai bune făcute la un moment dat.
      Dacă în locul subiectului despre sinucidere ar fi fost unul despre crimă? Ar fi mai liniștitor același argument pe care l-ai invocat? Mă gândesc acum, de exemplu, și la crimele pentru cauze nobile, urmate de suicid (că tot se întâmplă DIN NOU). Nu poți să nu încerci RAȚUINAL să-ți explici ce poate determina un om să ucidă alți oameni nevinovați. Nu înseamnă că și găseși un răspuns care să te mulțumească. Ceea ce vreau să apun este că uneori, deși știi că gestul nu are a fac cu rațiunea, acest argument nu îți este suficient.
      repet, sunt păreri umile de om simplu.

      Răspunde

      • „…în afara unor probleme de sănătate fizică sau mintală…”
        In optica mea, poti LINISTITA sa adaugi la motive SI sanatatea spirituala si pe cea sociala. (Cate-un pensionar – crezi ca ar fi mai „scuzabil” daca in loc sa se sinucida pt a scapa de chinurile foamei ar mai „trage-o” cateva saptamani – sau luni, sau ani – pana cand ar muri – la propriu – de inanitie?)

        Răspunde

  10. eu m-am ferit să abprdez subiectul pentru că aş fi atins cu siguranţă zone prea personale. dar îmi vine în minte că atunci când mădălina manole a ales aceeaşi cale (şi nu judec gestul) o prietenă m-a întrebat, citind un editorial în care se spunea aproximativ că fiecare s-a gândit măcar o dată la un astfel de gest, dacă eu… iar prietena mea era de-a dreptul mirată când i-am spus că nu, niciodată nu mi-a trecut prin cap aşa ceva. nici atunci când… nu, nici atunci când viaţa m-a dat de toţi pereţii ei cei tari.
    totuşi, nu am de gând să judec. unde au fost prietenii? uneori depresiile sunt ascuse sub falduri mari de zâmbet, uneori răni grele şi mari nu se văd, pentru că… nu se văd. este trist… întotdeauna este trist.

    Răspunde

    • că este trist, nu e niciun dubiu. mai ales când oameni capabili și despre care ai crezut că sunt stăpâniți de rațiune apelează la astfle de gesturi …iraționale.
      viața ne dă de toți pereții tot timpul. Și așa cum am zis, am avut și eu momentele mele când lumea s-a prăbușit, când m-am îndoit chiar de mine. Dar oricât de supărată aș fi, nu aș fi capabilă de un astfel de gest.
      prietenii…Eu „acuzam” prieteni care ȘTIAU de situație și după eveniment aproape se laudă că au fost la curent. Cred că este la fel ca atunci când vezi un om prăbușindu-se pe stradă. Puțini se aruncă să vadă dacă e ok și încearcă să-l ajute. Mulți doar se adună ca să se uite, iar unii chiar încearcă să profite.

      Răspunde

    • da… 😦
      Cu toate acestea, cred că mulți simt asta și nu recurg la astfel de gesturi. Cred că depinde de oameni și de felul în care știu (sau nu) să-și gestioneze (oricât de tehnic ar suna) viața. Și de abilitățile lor de a se adapta (sau nu)…

      Răspunde

  16. Cred ca e greu sa faci ceva care sa schimbe mersul lucrurilor in cazul cuiva care si-a pus in cap sa-si ia viata. Oamenii cred ce vor sa creada. Doamne fereste de atata nefericire (reala sau imaginata) care sa duca mintea in punctul ala!

    Răspunde

  43. […] Nu e ușor deloc să fii om. Cu toate suferințele și lacrimile sau chiar cu toate bucuriile. Nu poți să le duci singur nici pe unele, nici pe celelalte. Sunt cruci atât de grele, încât cel care le poartă îngenunchează înainte de a ajunge în vârful Golgotei. Iar asta se întâmplă sub privirile flămânde ale spectatorilor de pe margine, care fie se detașează, sperând că lor nu li se va întâmpla, fie se tem că vor ajunge inevitabil aici. Unii doar vor arăta cu degetul, făcând presupuneri despre cauze, motive, explicații. […]

    Răspunde

Lasă un răspuns către Alt joc cu poze – 21.12.11 « Florina Lupa Curaru Anulează răspunsul