Muri-ț’-ar capra, vecine!

Viața la țară îți oferă tot felul de experiențe care mai de care mai interesante și ingenioase.

Sătenii nu sunt prea fericiți că ne-am retras noi, orășenii, la vatra strămoșească și că am venit să tulburăm liniștea rurală. Acest setiment extrem de…primitor se resimte de la prima privire aruncată cu dispreț de cei ce stau pe marginea drumului zilnic, să vază cine mai trece la deal sau la vale. Nu-i pot condamna, având în vedere multele dezavantaje pe care le are construirea unor blocuri la țară! Să nu mai spunem că strică și imaginea. Așa că ba au sabotat constrcția ultimului bloc inventând un proprietar fictiv care încurcă ițele dezvoltatorului, ba au blocat un drumeag (care ne scutea de un ocol cam de 800 de metri și mai bine) pe motiv că nu încap mașinile pe acolo, ba își lasă câinii liberi pe tarlaua principală unde ne chinuim să creștem un gazon minunat, pentru estetica locului etc. Cu tot tămbălăul, nu regret nicio clipă alegerea făcută.

Satul nostru e la vreo 10 kilometri de urbe, nu foarte departe de civilizație. Ajungi destul de repede cu mașina, iar dacă ai porniri „supermanice” o poți lua cătinel pe jos, până la prima. Ieri mi-am zis că dacă am reușit să ajung acasă teafără pe jos, iarna, de ce nu as putea face același lucru și vara. Și am pornit pe drumul inițiatic spre casă. Calculele-mi au fost ușor eronate, vestimentația nefiind tocmai adecvată temperaturilor tropicale de la miezul zilei. Mi-am luat bidonul de apă la purtător și am purces cu elan. Pe la jumătatea drumului, soarele mi-aranjase finuț circumvoluțiunile, făcându-le să sfârâie ușor, iar eu mă jucam de-a fata Morgana măsurând insistent pașii până la destinație. La un moment dat, satul se cocoață pe un minunat deal, coșmarul oamenilor atât iarna – pentru că e imposibil de urcat dacă ninge- cât și vara, din cauza faptului că e plin de praf . Toate mandatele primarilor s-au perindat pe talgerul promisiunilor că drumul va fi asfaltat „la anul”. Ei bine, nu e, lucru care generează în fiecare zi nori imenși de praf pe care ar fi invidios însuși norul de la Hiroshima.

Și urcând eu dealul ca o Sisifă care este, sunt întâmpinată de o groază de vehicule, care mai de care mai fițoase, perindându-se în viteză pe lângă mine. Din nefericire, m-au prins cu gura deschisă, așa că am luat gustarea de prânz fără voie. M-am oprit așteptând praful să poposească pe marginea drumului, pentru că riscam să mă rătăcesc. M-a salvat la timp un fost coleg care trecea tocmai atunci cu mașina spre casă.

E foarte simplu de recunoscut cine urcă sau coboară. Orășenii ruralizați conduc merțanele tunate sau fordurile asortate sau opelurile elegante cu cea mai mare viteză, deși calitatea drumului ar putea să le șifoneze serios. Sătenii ajunși (adică aceia care nu posedă doar atelaj cu tracțiune bălegoasă), aleargă cu aceeași viteză ca să demonstreze că pot și ei! Deh, orgolii pe patru roți. Rar apărea câte un șofer care să reducă viteza din respect pentru trecătorii de pe drum. În aceste condiții, marginea drumului, teoretic verde, este veșnic gri. Porțile par desprinse dintr-un episod de Cernobîl, iar geamurile bieților săteni sunt mate. Pe bună dreptate, oamenii s-au răsculat și s-au gândit să-și facă dreptate. Nu la primar, că acolo e mereu ușa închisă. Singuri. Pe principiul „nu zait, pagadi”, omul cu casa la răscruci, a ieșit în drum cu sapa și a „construit” niște minunate tranșee în care s-a împotmolit cu succes vecinul de la unu. Ăl de lângă, ca să nu fie mai prejos, a cărat câteva pietroaie și le-a plasat strategic pe mijlocul drumului. În concepția lor, cred, așa opreau mașinile să treacă pe acolo!

( Moment de pauză, ilustrativ: )

Pe seară, lumea revoltată de la toate cele trei blocuri, cer întrunire ad-hoc. Se sună la poliția rurală. Stupoare, poliția rurală are program doar până la ora 16.30. Doar până atunci e voie să se întâmple incidente de orice fel, iar cetățeanul poate să facă reclamații. Bun, încercăm la primar. Cu puțin noroc, ni se promite că va ajunge vicele să stea de vorbă cu noi. Între timp, sătenii vajnici și-au acoperit urmele, astfel că locatarii de la bloc au rămas fără dovada infracțiunii. Leul paraleu a ajuns într-un foarte târziu cu promisiuni electorale menite să liniștească hoardele înfierbântate: „Se va face, domnule, drumul. Aveți puțintică răbdare.” Oare de cine îmi amintește venerabilul???

Am plecat de acolo pentru că păreau trebi bărbătești și mi-am văzut de cele casnice. Sunt doar curioasă: mâine ce mai pun la cale vecinii iubitori? 😀