Drumurile noastre toate….

Mi-am făcut din nou bagajele. Mă gândesc dacă nu ar fi fost mai bine să le fi lăsat împachetate de când m-am întors din Grecia, că tot mi-am făcut de cap anul ăsta cu plecările. Oricum, faptul e consumat, dar e bine de ţinut minte pentru data viitoare. Deşi cred că escapadele mele educaţionale s-au cam terminat odată cu această călătorie spre nord.

„Încotro mergeţi?”

„Spre Otopeni”, răspund civilizat şoferului, în timp ce acesta îmi tăia tacticos biletul.

Am mai fost cu autocarul spre Otopeni, dar cu o altă firmă şi am călătorit pe timp de noapte. Era varianta cea mai bună pentru a scuti alergătura prin staţiile de metrou cu valiza după mine sau nebunia cu taximetriştii „binevoitori” care cunosc ruta cea mai scurtă, dar mai scumpă până la aeroport. Direct în fața domnului Henri Coandă, confortabil și eficient.

Altă firmă, alt popas, alt cronometru.

„Stăm 45 de minute aici”, spune şoferul înfometat, ajuns la Tâmboieşti. Am coborât cuminţi cu toţii şi fiecare călător şi-a văzut de ale lui. Unii şi-au mâncat sendvişurile preparate cu grijă de acasă, alţii au servit o ciorbă de burtă la botul calului, care o îngheţată, care un snacks sănătos şi, la final, un spectacol gratuit dat de peştişorii din lacul aferent. Doar că unii au fost vrăjiţi de vreo sirenă din lăcuşor şi au uitat că 45 de minute sunt relative şi că, de fapt, timpul şi-a cam pierdut din proprietăţi în ultimii ani, astfel că, după ce claxoanele insistente ale şoferului ironic au eşuat, am coborât să-i adun. Nu de alta, dar riscam să pierd avionul.

„Pentru Otopeni, aici.” Mă uit în dreapta, mă uit în stânga, nimic nu aducea a aeroport.

„Sunteţi sigur?”, întreb ca neiniţiata, privind încă o dată, insistent, în speranţa că voi zări măcar vreo urmă de elice pe undeva.

„Desigur! Urcaţi pasarela, traversaţi, coborîţi pasarela, traversați din nou şi mai mergeţi puţin.” (De fapt nici nu a folosit atâtea cuvinte, dacă stau să mă gândesc bine.)

Mă uit la ceilalţi pasageri care aveau aceeaşi destinaţie. Erau la fel de nedumeriţi ca şi mine, dar, neavând încotro, am luat-o cătinel spre destinaţie. Pasarela a fost un deliciu! Cele 18,5 kilograme ale valizei mi-au zâmbit sarcastic odată ce s-au simţit purtate în braţe pe scările infinite, aşa că odată ajunsă pe partea celalaltă, m-am făcut că o scap involuntar, doar ca să mă răzbun pentru atitudinea răutăcioasă. M-a îmbunat Păntuşa care a venit cu toată echipa să mă petreacă şi mi-a adus şi nişte fructe drept bonus.

Escală la Frankfurt. Un aeroport cât un oraş. Am alergat prin terminalul 1 până la poarta de la care avionul al doilea pleca într-o oră şi 35 de minute. Am urcat, am alergat, am coborât, am alergat şi iar am urcat până la poarta A03. Aici ne aştepta o cafea caldă gratuită, pentru că aşa e în ţările civilizate şi cu …posibilităţi.

Bergen! Ora 23:15. Afară lumină ca miezul zilei. Până ne-am revenit din şoc a durat ceva vreme, dar cum lumina nu poate decât să mă bucure, am simţit că energia îmi inundă tot corpul, mai ales că am trăit să văd Norvegia. Să luam un taxi. Pentru că ne-am întâlnit trei cursante în Otopeni cu aceeaşi rută, am împărţit costurile, ceea ce făcea să fie mai suportabil preţul transportului. M-am repezit spre un taxi cu numărul indicat de organizatorul cursului, pentru a evita micii profitori. (Da, se pare că până şi în Norvegia există!). Dar un altul gesticula nervos pe partea cealaltă: nu respectasem ordinea. Trebuia luat cel care era la rând.

„We need to get to Montana Hostel”.

„Yes!”, ne-a răspuns zâmbind, deşi am putut înţelege că nu avea nici cea mai vagă idee unde vrem să ajungem. Ca să fiu clară de la început, i-am spus că ştim cam cât costă şi nu avem mai mult decât suma respectivă. Nu a înţeles nimic, dar dădea din cap cum că totul este în regulă. Am urcat cu uşoară teamă şi am privit cum aparatul păpa bănuții noștri, iar coroanele ajungeau la o sumă maximă cu o viteză uimitoare.

„Here”, zice nenea victorios.

„Are you sure?”, întreb ca rumânul necredincios. Nu era nicio plăcuţă, niciun indicator…

„Teachers?”, întreabă el fericit.

„…Yes…”

„Ok. Here.”

Îl plătim – deşi suma depăşise puţin aşteptările – şi căutăm intrarea. Sau plăcuţa. Sau pe cineva. E foarte ciudat să fie zi şi să nu vezi ţipenie de om, într-o ţară complet străină. Am înconjurat de câteva ori zona, dar nimic nu părea să indice că acesta era locul pe care îl căutam. Şi asta pentru că nici nu era! „Mangafaua” ne induse în eroare! Aflăm de la o cetăţeancă întârziată pe străzile urbei că locul pe care îl căutam era mai sus, la vreo 5 minute de mers … pe jos. Ei bine, unul dintre primele lucruri pe care le-am învăţat despre norvegieni este acela că nu pot estima timpul. Am urcat jumătate de oră un deal, cu toate cele 18.5 kilograme după mine, şi deja îmi pierdusem speranţa că la ora aceea, 00.30 (adică 1:30 AM la noi) mai putem găsi ceea ce căutam. Doi tineri plimbăreţi ne-au oferit indicaţii preţioase, aşa că am ajuns. Visam la patul moale şi primitor, deşi era lumină afară încă. Momentul a fost amânat, însă, de răspunsul recepţionerei:

„You can only pay in NOK” (n.a. coroane norvegiene). Evident, nu mai aveam! Îi dădusem pe toți taximetristului. La aeroport nu era nimic deschis ca să schimbăm, iar ora târzie la care am ajuns nu ne-a oferit nicio opţiune în acest sens. Una dintre colegele mele şi-a amintit că are cardul de salariu şi am spus toate trei o rugăciune puternică să fie valid! Era!!!

După ore bune de călătorie, aveam şansa de a ne bucura de câteva ore de somn într-un amurg etern, pentru că soarele nu a apus niciodată cu adevărat.

Şi aventura de abia a început…

11 comentarii

  1. trec lejer peste faptul că n-ai anunțat venirea triumfătoare către Otopeni – deși nu mă pot abține: puteam trimite bagajul cu omu meu, în microbuzul lui, iar noi puteam veni cu autobuzul, dacă voiai neapărat, că așa ai tu vreo idilă cu pasarelele…
    trec lejer peste urcatul tău imprudent într-o mașină cu șofer care nu știe engleză… păi te urci la orice emigrant care-ți poate da cu formol pe la nas? acesta e criteriu: nu stai de vorbă cu nimeni dacă nu știe engleză, pentru că înseamnă că nu e norvegian!
    bun, lecțiile lejere au trecut, acum marea aventură… eu țin minte toate amenințările trimise pe mail sau pe mess și le pun în practică dacă nu rezolvi treaba încredințată. 1 și cu 1 fac 2… rezolvi treaba sau te jupoi! (am niște instincte de otoman dacă nu-mi ies ploile!)
    azi am dreptul încă să te ameninț, de mâine am zis că te iau cu frumosul, ca pe Bubico…
    ps. a ieșit tare urât mesajul ăsta. l-am scris prima dată așa de bine și mi l-a resetat deșteptu de computer… așa că împănează-l tu cu mii de cuvinte pe care știi că le folosesc de obicei în discuțiile directe și înțelege din el că te iubesc și mai jos mă iscălesc… (ps la ps – să nu îndrăznești să fii melancolică după ceva din România, că vin pe jos până la tine și te articulez cu bătaia hotărâtă *să-ți vină mintea la cap* (este enclitică pentru că se dă la posterior! 🙂 )

  2. Foarte dragut… Imi aminteste de intoarcerea mea din Roma. Interesant e ca atunci cand m-am DUS acolo, totul parea OK. Adica, am tooooooooot mers prin aeroport, „drept inainte” si in vreo 10 minute am gasit gara! Yupiiii! Eram atat de fericita ca sunt acolo, si atat de prinsa cu admiratul prin jur, ca nu am bagat in seama nici bagajul meu (un troler imens, dar cu rotile in functiune), nici aeroportul mare. Dar a venit si vremea INTOARCERII. Acelasi troler (undeva la vreo 30 de kg, ca mai mult nu ma lasau astia de la Wizz), plus cele 10kg de la geanta de umar. Doar ca pana la intoarcere i s-au stricat trolerului meu si manerul si o rotita. 😦 Asa ca eram absolut disperata, tragand dupa mine „magaoaia” de bagaj pe coridoare interminabile, si fara picior de om prin ele. Pana ma sa ma prind cum functioneaza indicatoarele (care indicau bine, daca as fi avut de la inceput ochi pentru ele), deja facusem 10 minute pe un coridor gresit. Si nu, nu functionau benzile rulante pentru bagaje! Mi-au trebuit 30 de minute pe cea de carat bagaje prin aeroport, pana sa ajung unde trebuie. Cred ca nu m-am simtit veci mai deprimata ca atunci. Dar asta nu a facut decat sa ma invete sa-mi iau un troler bun, si sa ma bucur de intoarcerea casa! Te asteptam si pe tine! Bafta acolo!

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s