Xenușca- prințesa belicoasă

That would be me!

Da, dânșilor și dânselor, am mai recunoscut asta în alte câteva postări nevrozate, am o mie patru sute de ani vechime (adică 1400), că de aia îmi place mie de Surorile demente Marx – par din același contingent (nu transcendent, nu ascendent și nici măcar descendent). Sunt la fel de senilă, gheboasă, grasă și cu un neg păros în barbă. (Mă rog, partea cu negul e original blend, just mine, să nu se supere stimabilele cucoane!). Stau la partier și am o condică de prezență pe care o țin pe un pervaz pitit după draperiile groase de Pașcani. Scriu în ea cine intră în bloc, cine iese, de ce, cum, când și ce am eu de spus în legătură cu asta, la fel cum mai mulți de categoria mea numără mașinile care trec prin fața casei, pe culori. Nu am veață socială (ca să mă iesprim elegant), sunt asocială, sociopată și socialisto-comunistă. Pe principiul ”Nicio zi fără ceartă”, i-am luat la rând pe toți vecinii ca să știe că exist și deci cuget (sau era invers?) și, mai ales, cine iaste ză bos in town, pardon, în sat.

Acum că v-ați făcut o idee cam cu cine stați de vorbă (fie și formal) să purcedem la noua întâmplare.

Un an de zile am boierit-o! Niciun vecin de-a stânga, de-a dreapta, de-a susul și mai ales de-a josul, nu mi-a tulburat liniștea, somnul, integrarea în absolutul spiralat și meditația Zen. Uneori, vecinii de la 3 au mai dat câte un party ad-hoc, dar fiind mai cald, am ieșit în fața blocului că nu se aude așa tare ca din casă cum duduie basul. Între timp am descoprit că pot fi și simpatici, așa că i-am mai iertat de părticele puse la sfânta biserică, spre purificarea sufletului lor amorțit.

Dar…

De vreo două săptămâni, poate și mai bine, se mută vecinii de la 1. Adicătelea de deasupra. Am observat, tot de după draperie, mașina care le-a cărat mobilierul, sacii imenși cu obiecte, țoale, bebelouri etc. Am răbdat până s-au decis exact în care colț să monteze fotoliul moștenire prin trântirea obiectului cu putere de parchetul tip ”trafic intens”. Apoi și-au montat mobila de bucătărie și au împușcat toți pereții disponibili ca să o pironească. Au urmat tablourile foarte prețioase înfățișând „Carul cu boi răsturnat” și „Țărani de la câmp la bloc”. Restul acțiunilor nu le-am mai identificat pentru că eram pre(a)ocupată să-mi fac programare la psihiatru. Altul, că primul s-a internat după câteva ședințe.

Bun, ați zice. Și care e …baiul? Omul se mută, trebuie să-și amenajeze culcușul în care va locui restul vieții.

Baiul e, oameni buni, că TOATE aceste amenajări interioare se petrec începând  cu ora 13.30. Taman ora când Pințul își face somnul de frumusețe, spre fericirea mea, care reușesc (eu adică) să mai trag aer în piept și să stau tolănită pe balansoar sau în hamac fără să trebuiască să sar pentru diverse acțiuni neprevăzute sau activități cultural-artistice.

M-am înfățoșat, civilizat, la femeie, nu din prima zi, că nu dădea bine, dar după ce am considerat că suntem de suficient timp vecine ca să tragem prima ceartă. I-am explicat elegant care e situațiunea, ținând strâns la spate cuțitul de bucătărie în cazul în care m-ar fi contrazis. Se uita tâmp la mine în timp ce îngăima: „Păi acum au venit meseriașii… ” Zic: „Nu știu ce faceți, dar faceți după vreo oră jumătate”. S-au oprit. Moamăăă, ce rău mi-a părut! Zic, na! Femeia nu și-o fi dat seama. M-am dus cu crucea peste ea să o pun eu la punct.

Norocul meu că nu m-a ținut părerea de rău. Zilele următoare, aceleași zgomote, aceeași oră, aceeași nervi ai capului zburliți la maxim. Am tăcut, am sperat că e ultima zi, cât mai pot să împuște???

Azi, dau să culc Pințul, printre alergăturile între felurile de mâncare bibilite prin bucătărie. „Eu nu dorm!”. Ei, aș! Conving cupilu, care se duce cuminte în camera lui și…la 13.30 trecute fix, rotopercutorul!!! Mama lui, zic! Consortul, care are o relație mai bună cu Zen-ul, se duce tacticos. Madama nu deschide ușa. Nu-i nimic, Mă dai afară pe ușă, intrăm pe geam! Scot capul cu tot cu baticul de bucătărie exact când aud vorbind la telefon. Deasupra, cocalarul! Cum recunoști un cocalar când ești cu gâtul sucit înspre în sus, plină de draci? După tatuajul dezgustător  de pe umăr, pieptul dezgolit, brățara de un kil și, bineînțeles ghiulul. (Acum mă gândesc că a fost mai bine că nu m-am dus la ușă!). Vorbea la telefon în timp ce eu vorbeam cu el. Dreg vocea, chem înapoi calmul care se cam dusese pe coclauri, îi explic stimabilului că fii-miu are 4 ani și musai să doarmă la prânz, adică taman acu! și aștept un răspuns. El îmi face o concesie și îi spune persoanei de la mobilular să stea ”un pic oleacă” și cască urechile mari la mine. Și ochii. „A, tăiam blatul pentru bucătărie”. Nedumerită, reiau povestea, concluzionând clar că doarme cupilu!!!! Nu am mai scos nimic de la el, dădea doar din cap ca și cum nu despre el era vorba, ci despre vreun vecin căruia m-am plâns așa…într-o doară. Și mă privea fix. De sus în jos cred că decolteul era mai apetisant, că omul nu mai avea cuvintele la el. Am intrat în casă bombănind. A mai tras de două ori cu blatul și s-au calmat.

Eu încă nu! Stau în hamac și ascut paloșul lui Harap-Alb.

26 de comentarii

  1. 😀 Auzi, cand rezolvi, zi-mi. Am o vecina care asculta emisiuni dintr-asea de show pe la 23h00, de aud eu exact toate glumele proaste si haulelile studiolui. Fix cand tre sa dorm eu. Need I say more? Ca dupa 2 descinderi la usa ei din partea lu’ babatu’, ramane sa ma duc eu cu tot cu bu(r)toi, poate raspunde la un snataj emotional.

    Consortul (ca sa te citez) e gata sa ii cumpere un aparat auditiv hipersensibil, doar-doar o sa putem dormi. Doar ca dupa ce am citit articolul tau, mi-am dat seama ca nu toti pishuie ochii cand aud de un cupil care…sumfera din cauza LOR!!

    Deshi, cand ziceai ca vii pe la mine :D?

    • apoi…nu viu dacă și tu tot din aceștia mirobolanți ai! dar răzbunarea ta va fi cruntă! Căci nepoții mei, sânge din sângele meu, vor recupera decalajul decibelic soon! :-)))

  2. Ai si un umor deosebit in a descrie situatia 🙂 Chiar daca nu este prea ok…ma gandesc ca poate nu or gauri toti peretii, taia tot prin apartament si poate se asterne linistea in vreo saptamana. Dar daca sunt certati cu educatia, bunul simt, o sa gaseasca altceva de facut si tot va vor deranja. Genul acesta de vecini nu si-l doreste nimeni!

  3. 🙂 Succesul primei infatisari…
    „Nu știu ce faceți, dar faceți după vreo oră jumătate”…
    O analiza atenta „pe text” demostreaza clar futilitatea cutitului ascuns la spate.

    Gandindu-ma la tatuaj, laghiul si la bratara, nu vad de ce nu ti-ai dat seama ca doua oara ar fi mers mai bine cu cutitul.

    • 😆
      Futilitate sau nu, cuțitul ”ierea” Decât că nu mă pun io cu matahala. Nu de alta, da nu mă salva nimeni, Că toți așteaptă să scape de mine de la etajul 1 în sus :-)))

  4. a, io parcă nici nu mai am vecini de ceva vreme, doamne-ajută!(doamne-doamne al vecinilor)…unu’ singur a avut anu’ ăsta bani de şi-a renovat apartamentu’, da’ lucrează în cadrul armatei, acolo nu e criză. 🙂

    • nu știu dacă e mai simplu, că tipi de ăștia de i-am descris aici, nu de sfiesc să scoată muzica manelească în curte în timp ce sfârâie grătarul și, având contract cu vântul, aduce și miros și sunet taman în curtea ta.
      mai bine în creierii munților! Cu oile!
      😆

  5. Lumea bunului simţ ar trebui recâştigată; din păcate, între ea şi semenii tăi cu pricina şi mulţi alţii aidoma parazitaţi cu nesimţire s-au creat nişte distanţe care se adâncesc şi se tot adâncesc…unde nu mai pui că se poartă de parcă nu ar avea voie să se „atingă” de creier…
    Ai grijă cu paloşul ăla, că ţi se aude gândul precum pregătiri întru festin canibalistic, cu sfârtecatul a ceea ce ai putea găsi prin preajmă, cu un etaj mai sus, deşi acum când ţi-am citit cuvintele, cred că se va fi potolit dezlănţuiala şantieristică…dar să ştii că păţaniile astea bălăngănindu-se zgomotos sunt trăite de oricare, contemporane aşadar.

  6. O întrebare, Agatha; ţie ceva lăuntric nu îţi spune că îndărătul „surorilor demenţiale Marx” se ascund de fapt doi adami madamizaţi, dacă nu chiar unul singur?

    • draga mea, blogurile sunt apanajul perfect al măştilor 🙂 Putem fi cine vrem şi spune ce vrem. Am cunoscut cândva un caz ca acesta pe care-l menţionezi. Mărturisesc că mi s-a părut mult mai interesant aşa 😀
      Cât despre „surorile demente”….doar „ele” ştiu ce e pe acolo 😀

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s