Ce am fost și ce am ajuns

Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii – Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată. (Mihai Eminescu)

Am redescoperit un blog pe care nu l-am mai ”călcat” de multișor. Tiberiu a atins acolo un subiect sensibil ce reflectă preocupare, revoltă, neputință. Poate a tremurat în glasul mai multora, poate a trezit și alte simțuri, poate mulți au avut aceeași pornire a de a ridica ochii spre cer întrebători.

N-am crezut s-apuc aceste zile de restrişte. Altceva am sperat în decembrie 1989…

Nu credeam că noi, cei care speram într-o schimbare benefică, vom deveni inutili, aproape senili şi imbecili.

Uităm cuvinte şi concepte simple şi nu mai ştim ce vrem.

Nu mai avem nici-un şleau.

E datul neamului nostru, să trăiască sub nefericirea de a ne fi născut?

Of of of şi iară of, domnule Cioran… Eu cred că, NU!

Degeaba mă (mai) revolt.

Trăiesc în ţara în care oamenii, atît cît a rămas din ei, votează plagiatori, repetenţi şi delatori.

Şi totuşi, eu, spun NU!

Știi cum văd eu lucrurile, dragă Tibi? Empiric, pentru că sunt un om simplu și nu pot formula mai bine, mai corect și mai coerent de atât. De foarte multe ori am încercat să-mi explic ce se întâmplă în jurul meu, pentru că lucrurile par să fi scăpat de sub control de tot, fără a putea întrezări măcar o șansă minimă de reabilitare. Am ajuns la concluzia că ASTA, adică atitudinea, mentalitatea gloatei, e ca un soi de cancer. Da. E ca boala asta nenorocită pe care nu o simți când se instalează în corp sau în minte cu perversitatea șarpelui care se furișează aproape de tine când dormi și îți aplică mușcătura de grație exact în momentul în care ai deschis ochii. Nu mai prea poți face nimic. Veninul îți umple venele și circulă cu repeziciune în tot corpul făcându-te să simți o dulce moleșeală căreia nu i te poți împotrivi.

Boala asta e mai rea decât orice altă molimă pe care o știm. Unu – pentru că nu are leac, decât dacă e vorba despre ceva radical. Odată ”mușcat”, devii un fel de zombie fără a avea nicio legătură cu acela care ai fost sau care ai fi putut să fii dacă ai fi avut un context favorabil. Doi – pentru că e extrem de molipsitoare. Se răspândește cu repeziciune și-i atinge, mai ales, pe cei slabi, vulnerabili, tineri. Te uiți în jur și constați cu stupoare nu numai că nu mai e nimeni care să nu fi fost atins de boală, dar nu se întrevede posibilitatea unui antidot. Nu poți decât să te duci cu valul sau să încerci – zadarnic, se pare – să te împotrivești.

Atât cu metaforele. Ceea ce ne caracterizează ca nație nu mai seamănă cu nimic din ceea ce învățaserăm noi din manualele de istorie despre români, despre strămoși, despre epitetele care-ți făceau pielea să se încrețească. Coșbuc, Goga, Eminescu par acum ridicoli. Poate Caragiale ar mai avea putere să zâmbească ironic: a știut că asta e esența umană, așa cum a scris el despre ea ”pe vremea lui”.

Am devenit răi (sau poate ceva ne-a înrăit), insensibili (sau poate nu a mai avut cine să ne înnvețe sensibilitatea), delăsători (sau poate am pierdut lucrurile pentru care merita să ne zbatem). Ce am fost, știm. Sau măcar îi credem pe cuvânt pe cei care ai scris asta despre noi. Ce am ajuns? Poate fi definit? Poate fi remediat? Unii nu și-au pierdut speranța.