O problemă delicată de…gramatică

Un răufăcător, doi răufăcători. 

Pentru inițiați, explicația e simplă. Cuvântul este ”extrem de foarte” compus, „atât de” compus încât cele două foste cuvinte (”rău” și ”făcător”) s-au sudat de tot. Adicătelea, dânsul, e un nemernic, un ”făcător de rău”. Cuvântul primește, așadar, pluralul la finalul procesului de compunere și nu la finalul fiecărui element care îl compune. Deci, dacă sunt mai mulți nemernici, ei devin ”făcători de rău” și nu ”făcători de răi”. Logic, nu?

Problema e…cum îl conving eu pe Pinț că am dreptate? Evident, în fața lui, toată teoria de mai sus e praf în vânt: ”Nu e așa, mami! Îți spun eu: e ”răi-făcători, pentru că sunt mai mulți”. Încercările mele au fost nu numai stângace, ci cu totul zadarnice. Prin urmare, nu i-am mai stricat copilului bucuria taman de sărbători, adică nu am vrut sa creadă că mama lui e atât de nepregătită încât să nu înțeleagă logica lui de copil. ”Răifăcători” să fie, cel puțin până mergem la școală 😀

Ceea ce trebuie reținut de aici este faptul că, uneori, logica ălor mici nu e chiar lipsită de logică, ba chiar, aș putea spune, denotă că ei gândesc mai mult decât o facem noi care preferăm inerția: „așa se spune, dom’le; nu mai contează de ce!”

De aceea, m-am decis că problema e la mine dacă nu vreau să accept că trebuie să merg la tunzătorie și că ar trebui să dormez mai mult, ca să înțeleg ce nu înțeleg!

150 de comentarii

  1. Ca sa completez lista: dogul, black mocotiva. Adevarata provocare consta in maxima utilizare a lui ” fac” (fapt nu tocmai apreciat aici, la tara) in loc de desfac si, bineinteles, fac 🙂

  2. M-a amnuzat teribil folosirea atat a italicelor cat si a ghilimelelor pt sublinierea intentiei ironice la folosirea gradelor de comparatie pt „compus” (adjectiv de tipul „da – nu”).
    (Sa indraznesc sa banuiesc LA CINE te gandeai cand ai luat atatea „masuri de precautie”? =)) )

    „…cum îl conving eu pe Pinț că am dreptate?”
    Prima incercare – cea logica – incepe EXACT cu felul in care a inceput explicatia pe blog: „…dacă sunt mai mulți nemernici, ei devin ”făcători de rău” și nu ”făcători de răi”.” si se continua explicand ca fie unul, fie mai multi „fac rau”, adica „fac CEVA rau”, pe cand – TOT indiferent daca este unul sau mai multi – cine face rai (nu rau) este fie parinte de rai, fie cel care ii invata pe respectivii sa fie rai.
    N-am prea mari sperante ca l-ai putea convinge pe pint, astfel incat metoda optima ramane „explicatia” „fi’n’c’-asa zic eu” sau (mai putin egocentric) „d’-aia”, sau eventual „fi’n’c’-asa trebuie”.

    „…uneori, logica ălor mici nu e chiar lipsită de logică…”
    DE REGULA „aia mici” functioneaza dupa o logica, doar ca (uneori) logica lor este incorecta (la limita – din informatii corecte trage concluzii gresite), si alteori (in majoritatea cazurilor) se sprijina pe premise gresite (fie unele informatii lipsa, fie unele incorecte, fie unele gresit utilizate (ansamblate), fie unele care n-ar trebui sa stea ELE (ci altele) la baza rationamentului…)
    Acelasi tip de logica este folosit adesea (cu rezultate dezastruoase) si de multi adulti needucati, si corectarea acelui tip de logica face parte din procesul de educatie / maturizare corecta a individului.

  3. bine v am regasit si reauzit despre voi. in mari dileme ne pun pe noi copiii dar ai dreptate: logica lor e imbatabila si mai bine zicem ca ei. in final se dovedeste perfect adevarat
    hai sa aveti sarbatori cu bine, petrecere frumoasa de Revelion (nu asteapta si Pint ul petrecerea? ca Dante nu stiu de unde a prins ideea dar in fiecare zi ma intreaba cand este). La multi ani cu sanatate si voie buna !

  4. Draga mea, copilul din mine spune că în toată logica asta atît de elaborată şi discutată e o fisură esenţială: lipsa unui binefăcător care să prezinte argumente irefutabile în favoarea unor răufăcători cu şanse de reabilitare. 😉

    Salutări şi urări de bine, dragă Victor! La mulţi ani! 🙂

      • O, dar cu imaginaţia copiilor nu te pui! 🙂 Ea e motorul civilizaţiei, însă e foarte important să fie canalizată în scopuri pozitive.

        Mi-aduc aminte de o fază cînd eram pe undeva pe la vîrsta Pinţului – give or take a year or two – şi învăţam cuvinte noi laolaltă cu obiectele pe care le reprezentau. Mă cheamă ai mei în bucătărie la masă. Şi taică-meu mă întreabă unde-am fost de n-am auzit cînd m-au strigat.
        Eu, ca toţii copiii, mă jucasem, evident. Prin curte, cu ce găseam la îndemînă. Se întîmplase în acea zi să dau de nişte cuie îndoite, scoase de prin scînduri şi mi-am făcut de lucru cu ele.

        Dar auzind întrebarea şi formulînd eu în capul meu răspunsul, nu’ş ce mi-a venit dintr-o dată – ori că nu mi-a plăcut cum sună cuvîntul ori vreun drăcuşor mi-a întărîtat inspiraţia – că i-am răspuns, rotunjind cuvintele cu un accent aproape britanic: „Am fost în magazie, m-am jucat cu nişte cuaie”. 😀

        Văleu muică, să fi văzut ce mutră au făcut amîndoi, mai ales taică-meu care era al naibii de-al dracu’ de fel! Şi-am intrat la interogatoriu – terzo grado: ce cuvînt e ăla, unde l-ai auzit, ştii ce înseamnă şi aşa mai departe. Iar eu mă uitam cînd la unul cînd la altul şi nu înţelegeam de ce adulţii se strofoacă aşa pentru o simplă amestecătură de litere, că io nu făcusem decît să îndulcesc un pic pronunţia unui cuvînt urît (cuie). 😆

        Iată dileme şi conflicte de percepţie între generaţii. Tunzătorie, dormez? Floare la ureche! Eu şi acum spun moto-colivă în loc de locomotivă 😀

        • @Drugwash – 😆 Mai știu eu pe cineva care la vârsta senectuții a scos o stâlceală de toată frumusețea de genul enumerat mai sus.
          😆
          @ she – eu una nu am prea înțeles 😀

          • Oare inocenţa copilăriei şi senilitatea să fie acelaşi lucru? 😀

            Anyway, prefer o minte deschisă, inventivă, jucăuşă, decît una proaspăt spălată şi atîrnată pe sîrmă la uscat. 😉

                • Daca nu esti sigur pe dumneata mai bine sa nu bagi mana nicaieri, ca poate nimeresti s-o bagi in alta parte decat ai fi vrut, si – chiar daca acolo nu sunt dinti, conform unui articol relativ recent de pe diacritica – acolo pot pandi alte pericole (spre ex matrimoniale, sau olfactive…)

                    • Wakarimasu! Konichiwa! (Nu esti dumneata singurul care-ai citit (si re-citit) „Shogun”, si care-ai si retinut oarece japoneza de acolo – macar cat au uitat japonezii…)

                    • Nice try, însă vei fi surprins: n-am citit ‘Shogun’ – mi s-a părut cumva mult prea greu de digerat şi poate pe undeva m-am simţit inadaptabil atmosferei de acolo. Iar dacă nu poţi pătrunde în scenă, nu are sens să toceşti paginile.

                      Am avut însă oarece ambiţie acum cîţiva ani şi am ajuns să prind cîteva cuvinte, avînd cunoştinţe (din păcate, mult prea efemere) prin acea zonă. N-am urmat însă acea ambiţie, s-a pierdut obiectul principal. Am rămas doar cu urme (şi cîteva cicatrici, aş putea spune, fie ele şi pe plan psihic).

                    • La capitolul „miscari IN”, fereasca Sfantul sa bata din palme… 😛 😳 😆

                      Si da, mai degraba duet decat duel (nu numai ca nu suntem dusmani, da’ nici macar adversari nu suntem – doar ne tachinam putin prieteneste. Cate-un usor ghiont, un bobarnac, nu o scatoalca.)

                    • Corect – mai ales ca foca aia dresata de la circ isi mai SI baga botul in bateria aia de trompete ca sa cante acel mars.

                    • Mie – dimpotriva – tocmai atmosfera mi s-a potrivit (intelectual) „ca o manusa” (precum si cea din „Musashi” – ca sa raman la japonezi – sau din „Tai-Pan”, „Changi” etc – trecand in Asia continentala) (asta PE LANGA faptul ca eu am o fire romantica – nu (neaparat) in sensul de romantioasa, ci „cultul eroului”).
                      Ceea ce nu cred ca mi s-ar potrivi (eu sunt convins, dar m-a invatat viata sa nu fac afirmatii prea categorice ca sa n-am surprize – stii dumneata: „never say never” – asa ca imi iau masuri de siguranta) este spiritul in care traiesc ei (cam toti si cam mereu): eu ORICUM am o MARE problema cu obedienta neconditionata, spontana si (oarecum) dezinteresata (oricum, nu in mod direct si imediat interesata)…
                      (Si mai SI sunt – in lumea reala (prin contrast cu cea virtuala sau (in acest caz) cu cea imaginara) – adversar al rezolvarii „situatiilor” prin violenta, eu cred ca nu degeaba suntem dotati – de catre… cine vrei sa iei in considerare: de mama, de stat (!), de natura, de Dumnezeu – cu al treilea sistem de semnalizare – graiul articulat. Acesta ar trebui sa ne ajute sa rezolvam neintelegerile lamurindu-ne, nu luptandu-ne; eu sunt un MARE fan al unei replici pe care am memorat-o (desi nu mai stiu de unde): un arestat ii spune sefului de post (din vremea „ailalta”, cand inca nu se prea auzise de „drepturile omului”) care l-a arestat si-l „interoga”, varsandu-si pe el naduful si frustrarile: „De ce dai, dom’ majur, nu stii sa-‘njuri?”)

                      Eu – din lecturi – intelesesem ca redarea grafica potrivita pt cuvintele japoneze corespunzatoare ar fi „domo arigato gozaimashita” (sau – ca varianta (niciodata n-am inteles DE CE) – „domo arigato goziemashita”.
                      Iar „oyasuminasai” HABAR N-AM – CE anume ar vrea sa insemne, nu tin minte sa-l fi intalnit.

                    • O uriaşă problemă am şi eu cu obedienţa (ne)condiţionată. Prefer educaţia şi bunul-simţ, care rezolvă lucrurile mult mai elegant şi fără frustrări.

                      În ce priveşte violenţa sînt perfect de acord, e inutilă, în cele mai multe cazuri. Însă excepţiile se pare că sînt luate cu mare bucurie drept pilde (sau să le zic leit-motive?) pentru a introduce noi constrîngeri în legislaţia şi-aşa suprasaturată.

                      Replica aceea ar putea fi dintr-un vechi film românesc, dacă stau să-mi frec mintea ca pe lampa lui Aladin ar putea ieşi duhul cu numele „Pistruiatul”. Dar e foarte posibil să mă înşel, la ce memorie proastă am.

                      În japoneză, formula „shita” ca terminaţie e folosită ca semn de mare apreciere şi stimă atunci cînd cineva se adresează unei singure persoane, însă aceeaşi formulă e folosită pentru a se adresa unui grup de persoane. Un fel de „dumneavoastră”, persoana a doua-plural. Deja, „domo” e o formulă de respect, iar adăugarea lui „shita” creşte enorm acest respect într-un tête-á-tête.
                      Formularea „(domo) arigatou gozaimasu” se foloseşte între persoane de vîrstă şi rang apropiat sau suficient de familiare una cu cealaltă.

                      Cît despre „oyasuminasai”, e un simplu „noapte bună”, nimic mai mult. 🙂

                      Desigur, modalităţile de scriere pot diferi, fie pe bază regională/dialect, fie prin folosirea unor forme arhaice (sau nu), fie chiar datorită unor greşeli gramaticale ori typo. Acel ‘u’ pe care mulţi îl omit este de fapt o întărire a literei precedente, iar în anumit tip de scriere mai este înlocuit cu semnul Macron în litere compuse (ex. ā ē ī ō ū).

                      Cam atît. Mare lucru nu prea ştiu nici eu, decît ce-am apucat să prind din zbor. Atîta vreme cît nu am un partener de conversaţie care să-mi permită să învăţ atît vizual cît şi auditiv, nu vreau să risc să capăt deprinderi greşite în scriere sau pronunţie. Şi mai e şi lipsa de motivaţie la mijloc.

                    • Educatia si bunul-simt – asa cum le intelegem noi, reprezentantii civilizati si culti ai civilizatiei de tip occidental, ca altfel… orientalii SI EI – TOT prin educatie si bun-simt (asa cum le inteleg ei) au dezvoltat principiile lor violente.

                      Violenta – inutila? Crezi? Eu cred ca – dimpotriva – este cat se poate de eficace*. Doar nu sunt de acord cu aplicarea acestui tip de eficacitate.
                      * Daca nu crezi, intreaba pe oricare din locuitorii actuali (!) ai „marii metropole” Cartagina – si ma refer NU la vreuna dintre actualele Cartagena, ci la Cartagina antica, cea care in mod atat de eficient a fost redusa definitiv la un morman de ruine. Nici pana in zi de azi, doua milenii mai tarziu, acolo – din cate stiu eu – nu s-a mai reconstruit nici macar vreun sat amarat. Sau – mai aproape de zilele noastre – ai putea dezbate chestiunea cu vreunul dintre reprezentantii de frunte (!) ai vreuneia dintre marile civilizatii amerindiene – spre ex a celei mayase, ca TOT e la moda o „problema” ridicata de ei…

                      N-am vazut „Pistruiatul” (decat fragmentar, in diferite ocazii) deci nu pot sa pun mana in foc pt faptul ca acea replica n-o fi fost folosita SI in film, dar eu SIGUR am aflat-o CITIND-o prin vreuna dintre LECTURILE mele, nu AUZIND-o in vreun film.

                      Multumescpt lamuriri – eu doar retinusem papagaliceste cateva cuvinte / expresii, fara sa am habar de vreun principiu al limbii japoneze. Acum – cu sprijinul dumitale – sunt cu CEVA mai putin incult in acest domeniu…

                      In lipsa exercitiului nu numai ca este greu de invatat vreo limba straina, dar sunt mari sansele sa si uiti o limba pe care apucasesi deja s-o cunosti binisor (cum am patit eu cu rusa (deja uitata aproape complet) si sunt in curs de a pati – pt vocabularul activ, cel pasiv fiind inca acceptabil – cu franceza (in curs de diminuare accentuata si accelerata), desi pe ambele* le vorbisem fluent – cu cateva decenii in urma – chiar daca la nivel scolaresc, nu academic).
                      * La fel am patit si cu limba sarba (invatata de la televizor, din subtitrarile filmelor al caror text vorbit il intelegeam) – din care abia daca-mi mai amintesc vreun cuvant ici-colo – si cu germana (din care inca imi mai amintesc cate ceva, dar foarte putin), dar pe astea le vorbisem doar pt f scurt timp si numai la nivel rudimentar.
                      (In schimb „mi s-a imbunatatit” oarecum (relativ) italiana: de la execrabil la foarte slab! 😆 )

                    • Într-adevăr, lipsa de exerciţiu duce în timp la atrofierea cunoştinţelor, nu numai lingvistice dar şi de orice altă natură – mai puţin, poate, mersul pe bicicletă. 🙂

                      Violenţa poate fi eficace doar în directă relaţie cu fiinţe iraţionale sau conduse exclusiv de instinctul animal, în scop de auto-apărare sau cu alt scop mult mai nobil, care ar putea însă aluneca foarte uşor înspre extremism. Aş menţiona aici recenta propunere – chiar dacă ar trebui percepută mai mult la nivel filozofic – a unui profesor australian ce profesează în Austria, de a fi executaţi toţi cei ce neagă teoria încălzirii globale. Asemenea propunere ar putea fi percepută ca benefică, cu scopul nobil de a salva rasa umană de la extincţie, însă metoda propusă ar fi mult prea radicală din punct de vedere moral, chiar şi în cazul (absurd, consider eu) în care absolut toate persoanele acuzate ar fi într-adevăr iraţionale sau mînate de dorinţa făţişă de a pune capăt civilizaţiei umane.

                      Replica aceea s-a transmis pe cale orală, în diverse forme uşor alterate şi – aşa cum se întîmplă de obicei – foarte puţină lume mai cunoaşte originile unei expresii intrate deja în folclor. Istoria de felul ei e nedreaptă, favorizînd – probabil prin defectele naturii umane – persistenţa personajelor şi evenimentelor negative în detrimentul celor pozitive. Şi cu toate astea, paradoxal, omul nu reuşeşte să înveţe din greşelile trecutului şi insistă în a le repeta. Iar eu, în asta, văd o răutate voită, calculată, nicidecum pură prostie sau inocenţă. Ceea ce înclină ameninţător balanţa în favoarea folosirii violenţei, pentru îndreptarea stării de fapt, atunci cînd raţiunea îşi declină competenţa. And history keeps repeating itself…

                    • P.S. Rectificare: CEVA principii imi dau ACUM seama ca TOT stiam (deduse intuitiv): adaugarea dupa verb a particulei „ka” il transforma in interogare, iar inlocuirea terminatiei „-su” cu „-sen” il transforma intr-o negatie a actiunii. (Te rog sa ma corectezi daca gresesc: dialogul „Ai inteles?” (sau poate „Intelegi?) „Am / n-am inteles.” (sau poate respectiv „Inteleg / nu inteleg”) se traduce ca „Wakarimasu ka?” „Wakarimasu / wakarimasen.”)

                    • Pare a fi corect, însă nu am reuşit niciodată să intru suficient de adînc în gramatică încît să-mi formez principiile de bază. Sînt mult prea multe excepţii şi forme subtil diferite ale unui cuvînt sau expresii, în funcţie de context, încît m-au obosit la un moment dat şi coroborat cu alte elemente ale vieţii reale, am pus pauză procesului de învăţare a limbii japoneze. În special scrisul m-a tras înapoi, fiindcă oricît aş încerca, nu pot atribui acelor semne un caracter tehnico-lingvistic, ci mintea mea insistă să le atribuie valenţe artistice şi astfel să le îndepărteze complet de scopul real. De aceea ştiu că n-am să pot învăţat niciodată – chiar cu titlu de hobby şi din pură plăcere – scrisul arab, thai, ebraic, chinez, coreean şi toate celelalte care folosesc pictograme sau caractere non-latine. E o limitare a creierului meu şi trebuie s-o accept, cu părere de rău.

                    • P.S.
                      „În special scrisul m-a tras înapoi, fiindcă oricît aş încerca, nu pot atribui acelor semne un caracter tehnico-lingvistic, ci mintea mea insistă să le atribuie valenţe artistice şi astfel să le îndepărteze complet de scopul real.”
                      Eu sunt COMPLET necunoscator in privinta scrisului extrem-oriental (am inteles ca semnele alfabetului chinez si cele ale alfabetului japonez sunt aceleasi (intre ele) – atat ca forma cat si ca semnificatie – doar ca silaba reprezentata de ele este pronuntata diferit, in fiecare caz „pe limba sa”), dar – daca bine am inteles (si retinut) eu din cele aflate din diferite lecturi – acel scris este format din semne compuse: unui semn de baza (zice-se ca relativ usor recognoscibil), caruia ii sunt atribuite diferite valente traditionale (spre ex semnul pt casa se refera la camin si/sau casnicie, cel pt porc – la bogatie, avere, si prin extindere – la proprietate etc), semn caruia ii sunt atasate (in diferite moduri, nu stiu dupa CE principii stabilite / alese) semne-anexa (asa cum atasam noi prefixe / sufixe) care ii precizeaza mai exact sensul.
                      Daca scrisul extrem-oriental intereseaza cu adevarat, TARE nu-mi vine a crede ca nu s-ar putea gasi vreo lucrare a vreunui lingvist de seama de-al lor, care sa trateze taman semnele de baza, semnele anexe si modalitatile lor de compunere. Daca lucrarea in original este doar in limba chineza / japoneza, cred ca nu-i CHIAR o problema obtinerea (sau comandarea) unei traduceri MACAR in engleza…
                      Da’ daca lipseste motivatia, consider ca lipseste tocmai stimulentul principal care sa justifice alocarea unei atat de mari cantitati de resurse (pecuniare, de efort fizic, intelectual etc, de timp, de nervi etc)…

                    • „O uriaşă problemă am şi eu cu obedienţa (ne)condiţionată.”
                      la mine problema apare cu obedienta neconditionata, „fi’n’c’-asa zic eu”, altfel nu sunt (neaparat) refractar, recalcitrant – daca preopinentul reuseste sa ma convinga.

                      „Prefer educaţia şi bunul-simţ, care rezolvă lucrurile mult mai elegant şi fără frustrări.”
                      In opinia mea, nu fara frustrari (din cate stiu eu, de regula in absenta frustrarii – la cel putin UNUL dintre participanti – nu se manifesta situatia conflictuala), dar in orice caz mai aproape de conceptia mea despre eleganta, decenta si moralitate civilizata.
                      (Chestie de exprimare – nu cu ideea expusa nu sunt de acord, ci cu modalitatea de enuntare a ei.)

                      „În ce priveşte violenţa sînt perfect de acord, e inutilă, în cele mai multe cazuri.”
                      Nu, eu nu sunt de parere ca violenta ar fi inutila (dimpotriva, consider ca este un mijloc foarte eficace* – si radical – de „rezolvare” a situatiilor conflictuale, dupa cum scriam si in unul dintre comentariile care apar mai jos), ci doar ca – in conditiile societatii noastre umane civilizate** (in intelesul occidental al cuvantului) – ea nu este de dorit, ci sunt preferabile metodele mai pasnice (mai precis – fara violenta fizica, indiferent de nivelul de violenta al ideilor enuntate in mod civilizat, fara violenta de limbaj).
                      * Tocmai acea eficacitate (dovedita) face ca metoda sa fie adoptata inclusiv de multi indivizi altfel destul de civilizati si de culti.
                      ** Prin contrast, nu recomand nimanui (spre ex) sa incerce sa convinga un tigru, un sarpe, un cimpanzeu sau un rechin – ba nici macar o bruta quasi-umana careia individul in cauza ii sta la indemana (spre ex intr-o celula comuna de inchisoare). In aceste cazuri (daca in mod fortuit s-a ajuns la ele) consider ca ar fi MULT mai recomandabila aplicarea uneia dintre alternativele „fight or flight” – SAU incercarea de submitere neconditionata in speranta neobservarii („trecerii cu vederea”) (sau a… indulgentei – daca nu prezinti interes si nu stanjenesti).

                    • Intr-adevar cei mai rai sunt rechinii umani. Ceilalti – cei „autentici” – (la fel ca si majoritatea „fiarelor”) macar nu omoara decat pt ca sa manance, ca sa se apere (pe ei si progeniturile lor) si (eventual) ca sa aiba acces la reproducere, nu din placere sau din alte interese meschine…

                      Teoretic noi comentam aici pt ca sa ne simtim bine, nu din obligatie – si IN ORICE CAZ (in optica mea) NU sub presiunea „expirarii timpului”. Acelasi raspuns (sau altul mai amplu) este binevenit si ulterior. (Credeam ca eu mi-am expus (practic) – inclusiv pe acest blog – destul de elocvent aceasta opinie procedand in acest fel pana acum).

                    • Aşa este, însă n-aş vrea să par neserios. Întîmplarea a făcut să am zile „ocupate” în care n-am avut timp să-mi adun gîndurile şi culmea e că nici n-am reuşit să lucrez, ci a fost doar timp „mort”. Sigur, o discuţie prelungită de cîteva ore cu o rudă apropiată sau cu un prieten vechi e ceva de suflet, însă văzută dinafară nu prezintă interes sau avantaje. Totuşi, era nevoie.

                      Scurt, pot spune că din ceea ce ştiu, alfabetul Kanji japonez este o versiune simplificată a celui chinez, iar celelalte două derivaţii – Katakana şi Hiragana – sînt versiuni şi mai simplicate ale acestuia. Katakana este scrisul „masculin”, cu linii ferme, sobre, pe cînd Hiragana are linii curbe, delicate şi este dedicat – cel puţin la originile sale – scrierilor feminine. Cele două sînt asemănătoare. În general, Katakana este folosit în scrierea numelor proprii, a denumirilor de localităţi, ţări, etc.

                      Din păcate, de cele mai multe ori se foloseşte o combinaţie a celor trei stiluri – Hiragana, Katakana şi Kanji – ceea ce prezintă o foarte mare dificultate pentru culturile vestice neobişnuite cu asemenea stiluri de scriere complexe. În special alfabetul Kanji, cu cele peste patru mii de semne ale sale, reprezintă o provocare chiar şi pentru tinerii japonezi, care nu reuşesc decît destul de tîrziu să-l înveţe în totalitatea sa.

                      Ştiu că asemenea informaţii generice ar putea fi găsite uşor pe alte site-uri, însă le-am scris aici şi pentru a-mi revizui foarte puţinele cunoştinţe în domeniu. Şi ca să nu rămîn dator prea mult, avînd în vedere că am de lucru cu alt fel de limbaje pe care nu le cunosc deloc şi pe care încerc să le folosesc „din mers”.

                    • „…o discuţie prelungită de cîteva ore cu o rudă apropiată sau cu un prieten vechi […] văzută dinafară nu prezintă interes sau avantaje.”
                      Ba chiar si vazuta dinafara prezinta atat interes cat si avantaje, intrucat reprezinta o pauza de „reincarcarea bateriilor” emotional-psihice ale „impricinatului”, ceea ce face ca ulterior acesta sa fie un coleg / sef / subordonat / colaborator / interlocutor cu care este mai placut de interactionat, cu care te poti intelege mai usor si care este mai eficient in activitatea prestata (concreta sau doar ideatica).

                      Civilizatia si cultura chineza fiind mai „batrane” cu milenii decat cele echivalente japoneze, nu-mi pare a fi nefiresc ca – mai ales intrucat ei au nascocit alfabetul* lor – ei sa fi apucat sa dezvolte un limbaj / vocabular / alfabet* mai complex (si deci mai complicat) decat cel pe care japonezii (daca bine stiu eu) DE LA CHINEZI l-au adoptat, bineinteles intai intr-o forma mult simplificata si folosind un numar mult mai redus de semne care probabil mai SI erau alcatuite simplificat.
                      Daca informatiile (citite de mine nu-mai-stiu-pe-UNDE) sunt adevarate, si daca am si retinut bine „ordinele de marime”, alfabetul* chinezesc contine cu totul peste 12.000 de semne (parca spre 15.000), dar numai marii carturari lingvisti specializati in studiul scrierii (si probabil nici aceia toti) le stiu pe toate (sau aproape pe toate, unele avand un uz atat de specializat (si deci de limitat) incat sunt virtual (practic) necunoscute). In general un reprezentant cult al societatii (echivalentul in societatea noastra vestica fiind cineva care in mod frecvent foloseste corect – intelegandu-le – cuvinte polisilabice, nu se limiteaza la cuvinte scurte de 1-2-3 silabe) cunoaste cam 4-6-8.000 de semne, chinezul „de rand” („stiutor de carte”) cunoaste cam 2.000 (cam atatea fiind cele folosite in limbajul cotidian curent – spre ex cam atatea caractere pot fi gasite intr-un ziar nespecializat, de larga audienta); poti sa incepi sa spui ca stii sa citesti in chineza daca stii cam 800 semne (care permit intelegerea unei parti din text suficient de… ample pt a permite deducerea intelesului celorlalte semne din ziar); iar cam de la 200 de semne cunoscute nu mai esti considerat a fi analfabet**, poti sa-ti faci (in linii mari) o idee DESPRE CE este vorba in text – similar (din experienta noastra) cuiva care „are” un vocabular foarte sarac intr-o limba straina. (Cred ca ar fi fost mai bine ca insiruirea sa fi decurs in ordine inversa.)
                      * Poate ca termenul „alfabet” – desi este foarte sugestiv pt noi – nu este corect, intrucat aceasta denumire defineste o lista cuprinzand totalitatea semnelor scrierii care reprezinta foneme (litere) din care va fi alcatuit cuvantul (ulterior despartibil in silabe), pe cand „alfabetul” extrem-oriental este constituit din semne care reprezinta silabe*** din care se compun cuvintele, acestea putand fi descompuse in reprezentari grafice NU ale sunetelor pronuntate ci ale ideilor sugerate; da’ CUM sa-i spui? „Silabet”? „Ideabet”?
                      ** Ai cumva idee despre o apreciere similara pt limba japoneza? Din cele 4.000 de semne, cam de la CATE semne cunoscute este un japonez considerat alfabetizat, de la cate este deja considerat cititor cursiv, de la cate cult si de la cate expert in limba? Ca – bagsama – folosind cam acelasi vocabular, principiul ar cam trebui sa se respecte: in viata de-zi-cu-zi cred poti sa intelegi si poti sa te faci inteles folosind MULT mai putine semne decat cele 4.000 (despre care afirmi ca atatea sunt de toate).
                      *** Cu titlu de curiozitate, am inteles ca si scrierea cuneiforma mesopotamiana TOT silabe reprezenta (sau chiar si cuvinte intregi) – iar pictogramele egiptene reprezinta fiecare cel putin cate un cuvant, daca nu chiar cate o idee intreaga.
                      TOT cu titlu de curiozitate, am inteles ca fenicienii au fost cei care – in cultura noastra vestica – au „inventat” alfabetul (denumirea acestuia provenind de la prima si cea mai importanta litera a lor – „alef”, de unde dealtfel ulterior au derivat si litera greceasca alfa si cea araba omonima „alef”) – si ma refer aici la importanta NU a alcatuirii vreunui alfabet anume, ci la ideea de baza a alfabetului, cea de reprezentare grafica a sunetelor simple, renuntandu-se astfel la reprezentarea grafica directa a ideilor. Nascocirea a fost de acelasi ordin de magnitudine (la fel de importanta) ca inventarea metodei arabe de scriere a numerelor (cu semne alaturate, fiecare indicand pt fiecare ordin de marime CATE „parti” de acel rang sunt luate in considerare), metoda care n-ar fi putut sa fie realizata, aplicata, fara o a treia „descoperire” la fel de importanta – „inventarea” (de catre indieni – si ma refer aici la indienii din India, nu la amerindieni cu care se luptau cow-boy-ii si sheriff-ii) a cifrei „zero”. GENIALA a fost mintea care a nascocit existenta unui semn anume (intentionat destinat) pt „ceva ce nu exista”!

                      Sa inteleg ca intr-un fel Katakana* ar fi echivalentul extrem-oriental al scrierii cu caractere tip Franklin sau Impact (sau eventual al scrierii gotice), pe cand Hiragana ar fi un fel de scriere cu caractere tip Georgia sau Comic sans?
                      * Oare sa fie vreo legatura, vreo similitudine intre numele „Katakana” dat acelui tip de alfabet si denumirea japoneza („Katana”) a sabiei lungi a samurailor?

                      Oare o fi existand vreo noima, vreun rost, in combinarea celor trei stiluri de scriere intr-un acelasi text? Ar FI ceva daca unul dintre stiluri ar fi folosit de regula (in principiu) pt reprezentarea (spre ex) de realitati evidente si de porunci (echivalenta tonului nostru sententios), altul pt (spre ex) idei abstracte si arta si al treilea pt (poate) vise si visuri, nazuinte, tendinte, planuri, idei… (adica pt lucruri care – cel putin deocamdata – nu apartin realitatii obiective).

                      Or fi lucrurile astea „usor de gasit pe alte saituri” – pt cine stie cum sa le caute (si stie si CĂ ar fi si asa ceva de cautat). Eu insa stiu numai CA ar trebui cautat, deocamdata habar n-am CUM sa caut, si in consecinta sunt nevoit sa ma bazez doar pe memorie, pe amintirea celor citite CANDVA, UNDEVA… (si memoria cam incepe „sa ma lase”.)

                    • Una dintre multele locaţii de unde se poate cel puţin începe învăţarea scrierii japoneze este Linguanaut. La o simplă căutare (nu pe guglă, niciodată, ci pe duckduckgo.com) cu fraza-cheie „learn japanese”, a fost unul dintre primele rezultate şi mi-am amintit vag că-l folosisem în trecut, pe vremea cînd devenisem interesat de limba japoneză. Cred că are suficiente informaţii, pentru început.

                      Legătura lui Katakana cu Katana… te ţii de şotii, nene Victore! 😎 Cît despre memorie… probabil ai uitat mai mult decît alţii – ca mine, spre exemplu – vor şti vreodată în viaţa lor. 🙂

                    • Multumesc, voi incerca. (Cred ca – daca voi reusi – voi gasi mai multe informatii decat imi sunt necesare, avand in vedere faptul ca eu caut informatii pt cultura mea generala, nu mi-am propus sa invat limba.)

                      Asa sunt eu, am mai-mereu poznele la mine, imi place sa şuguiesc! (cand si cu cine este cazul)
                      (Si TOTUSI gluma avea – asa-a… mai pe departe – si un substrat serios: intelesesem ca maestrii culti ai artelor martiale extrem-orientale – in principal ai kendo si omologii lor continentali – ar considera ca exista o mare similitudine – habar n-am in CE fel – intre caligrafie (in stilul lor) si manuirea (tot in stilul lor) a sabiei, precum si intre forma sabiei si forma caligrafiata – in conformitate cu un anumit stil, nu mai stiu (daca oi fi stiut vreodata) CUM se numeste acesta – a cuvintelor.)

                      De uitat, am uitat deja FOARTE multe lucruri – unele (putine) le-am uitat complet (poate pana la a nici nu-mi mai aminti ca am stiut vreodata), altora (mult mai multe) le-am uitat detalii (sau nu le mai tin minte DECAT anumite detalii), si majoritatea nu mai au (in mintea mea) claritatea pe care o aveau candva si nici nu mai sunt atat de usor de accesat din memorie, ba au mai aparut si lapsusuri (tot mai frecvente) (spre ex de vreo juma’ de ora nu reusesc sa-mi amintesc CARE anume este termenul care denumeste un practicant al kendo, ca parca nu-i kendoka). Am totusi noroc (in optica mea) de a fi posesorul unei firi curioase, scormonitoare, si al unei ratiuni pe care pana de curand o apreciam a nu fi tocmai rea, astfel incat – scotand cat mai mult din multul pe care l-am citit / vazut / auzit – ajunsesem sa am o cultura generala de foarte mare intindere, chiar daca acesteia – intrucat fusese dobandita alandala, fara vreo indrumare si fara a respecta vreo metoda – ii cam prea lipsea profunzimea si constanta, avand (din pacate) „suficiente” (si prea multe) „gauri” (domenii intregi neacoperite) in informare si mai SI suferind de pacatul unei lipse cronice de ordonare si de creare de legaturi intre diferitele cunostinte, astfel incat aceste cunostinte nu s-au prea inchegat intr-un sistem unitar.
                      In privinta dumitale nu-mi fac probleme si griji – chiar daca (poate) nu esti atat de… „enciclopedist” (de ne-selectiv in alegerea domeniilor in care te informezi) ca mine, este EVIDENT ca si dumneata dispui de o cultura generala solida, ceea ce ma face sa banuiesc faptul ca si dumneata ai o fire scotocitoare si curioasa si ca STII sa-ti extragi (uneori) cunostinte chiar si din surse improbabile. Si in plus, fiind dumneata ORICUM – MULT mai tanar decat mine, mai ai suficient timp sa acumulezi inca MULTE cunostinte noi – si sa completezi eventualele „gauri” din cele deja cele existente – precum si (poate) pe toate sa le inglobezi intr-un sistem.

                    • P.S. NA! Ca-„mi scapase”: CUM adica „n-ai vrea sa pari neserios”? Doar este cat se poate de limpede – „se vede si din avion” – ca esti foarte amuzant… 😛

                      Si mai lasa-‘n pace „datoriile” alea de care scrii la incheierea comentariului, ca doar nu esti condamnat sa raspunzi CHIAR LA FIECARE „interpelare” (si cu atat mai putin sa raspunzi numaidecat, de indata).

                    • Haha… funny! 😈
                      Am învăţat că atunci cînd cineva ţi se adresează, e politicos să-i răspunzi. Aşa că în limita timpului, încerc să arăt că am luat la cunoştinţă, iar dacă nu ştiu să răspund sau nu am timp, cel puţin să spun asta clar.

                      Şi fiindcă tot sînt aici, am uitat să menţionez mai sus că nu sînt deloc un fan al statisticilor, mai ales că marea lor majoritate sînt măsluite să se potrivească intereselor de moment sau pe termen lung ale unui grup restrîns. Dacă pot oferi o statistică obiectivă creată de mine însumi prin experienţă directă, atunci e altceva. Dar cum nu am obiceiul să adun cifre prin buzunarele minţii, slabe speranţe.

                    • „…lipsa de exerciţiu duce în timp la atrofierea cunoştinţelor, nu numai lingvistice dar şi de orice altă natură – mai puţin, poate, mersul pe bicicletă.”
                      …inafara de mersul pe bicicleta (si – as mai adauga eu – pe patine si/sau pe schiuri, ca si inotatul) – si mai stiu eu un tip de activitate care nu este uitata – nici chiar in caz de indelungata ne-practicare – dar ma sfiesc s-o enunt aici pt ca pe de o parte suntem pe blogul unei doamne si pe de alta parte aici mai intra si copii. 😛 😳 😆

                      Nu stiusem despre propunerea cetateanului (nici nu prea urmaresc stirile in media, nici contacte sociale (directe) mai apropiate / mai indelungate nu prea mai am) dar ea ar putea deschide campul unei deliberari MULT mai ample decat ma duc pe mine acum puterile si nervii sa sustin (eventual doar cu alta ocazie). In orice caz, subiectul are ca unul dintre pilonii principali inmultirea necontrolata (nedorita, dar explicabila) a populatiei umane a globului (pe de o parte) si secatuirea resurselor naturale de zacamant pe Terra (pe de alta parte) – asta PE LANGA epuizarea capacitatii de regenerare a unora dintre zonele / domeniile (teoretic regenerabile) ale naturii terestre.

      • „Tunzatorie”? „Dormez”? Se pare ca Pintul are propensiune pt cuvintele care utilizeaza consoana „z”… Dac sadea, ce mai… (Daca ne luam dupa „dacismele” „branza”, „barza”, „varza”, „viezure” si „manz” – plus marele preot Vezina.)

  5. Gata, am ajuns jos? 😦
    Hmmm, păi atunci să-ți spun și eu meşcherie! Anumite cuvinte, pe care le-a pocit o vreme Miracolina, nici acum nu le mai folosesc în varianta lor din dex. C-aia nu-i de niciun haz. Uite-așa scriu la lectoc, iar animalul meu preferat e scroful! 🙂
    La mulți ani vouă, dragilor!

    • Și noi tot lectoc avem!!!!!!!!! Ha! Să vadă Victor acum cum e cu limba română! 😆 Hai că vii cu vești bune! Deci mai am o șansă, da! 😆

      Pup iu și LA MULȚI ANI și vouă 🙂

      • Nici o grija, ca STIE Victor CUM e cu limba romana, ca doar si el se amuza spunand (frecvent – in cercurile si imprejurarile adecvate) „cribite” sau „crastaveti” (si nu numai) – ca sa nu mai spunem ca intr-una bea „Pexi”…

        An nou fericit, cu impliniri si bucurii!

  6. Doamna binefacatoare, la multi ani! Un an bun langa sotul tau si puiul vostru, cu sanatate si cu puterea de a va implini toate dorintele pe care le vreti implinite!

    Cat despre articol … eu tin putin cu Printul. E mai colorat si mai altfel ce crede el, rupe rutina si asta inclina balanta.

  7. aga (mitză) 🙂 dacă tot avem de-a face cu răufăcători, atunci ei sunt răufăcători de rele, nu de rău, că fiecare vine cu răul său și rău cu rău fac mai multe rele 🙂 . zice și ea așa, doar pentru a se băga în seama dicționarului român.
    să fii ferice de nespus 🙂
    și când mai treci pe la nepoți, ține cont și de sora ta vitregă, nu numai de cea dulce! 🙂

  8. Deci da, io sunt la o ”cărțărie” unde au ”mașini deștepte” cu care io ”comunichez” cu lumea… 😆 Deci te rog să îți ”îmbogățezi” vorbele, căci e necesară necesitatea trebuitoare! 😉 😆

  9. dagatha, draga mea, ai tu nişte topicuri haioase rău. felicitări! 🙂
    trec pe la tine în mod regulat şi chiar dacă nu las „semne” mereu, să ştii că sunt prezentă pe aici, pe undeva…

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s