„Omul este un fluture rămas în coconul viselor nesfârşite, un înger care se naşte captiv ca o lumină pe coridorul umbrelor”. (sursa)
Oameni? Sau fluturi?
Dacă ai fi fost ursitoare, ce ai fi născocit pentru propria viață? Frumusețe? Rațiune? Iubire? Cu siguranță, tot ce ai crede că îți poate aduce fericirea supremă. Dar pentru că nu-ți poți ursi propria viață, nu-ți rămâne decât să accepți ceea ce ți s-a scris cu incantațiile de rigoare. Și atunci, da, te simți prins într-un cocon, cu aripile inutil de frumos colorate atâta vreme cât nu le poți scoate de acolo să le întinzi și să simți vântul mângâindu-ți-le în zbor. Îți rămân visele nesfârșite, lacrimile irosite și blestemata întrebare „Cum ar fi fost dacă…”.
Râmîi veșnic captiv până când aripile se transformă în praf și oricum nu mai ai de ce să te zbați pentru a ieși din coconul pe care ți l-ai impus ca pedeapsă pentru lipsa ta de hotărâre.
Sau…
Sau poți să ștergi repede ce ți-au scrijelit dânsele (ursitoarele, adică) ascultând astrele. Să-ți iei creionul propriu și să scrii. Să ștergi, să scrii din nou…Să faci asta până când ți se pare că rezultatul e cel pe care îl dorești. Apoi îți spargi coconul cu vârful bine ascuțit al creionului-minune și scoți frumusețe de aripi la iveală, pe care să le fluturi lumii aproape arogant. Nu de alta, dar să le închizi gura căscată. Să te apropii de lumină, să te arzi și s-o ștergi repede râzându-i în nas că de data asta nu te-a (a)prins.
Unii ar spune că nu au nimic în comun și că nu ai putea scrie ceva argumentat legat de o asemenea alăturare. Eu, însă, am întâlnit oameni-fluturi. Frumoși. Sinceri. Vii. care și-au descoperit într-un final aripile și m-au lăsat să le ating cu vârful gândului, doar ca să le simt adierea.
„Fluturii trăiesc doar o zi pe pământ…”
Unii. Ziua aceea este toată viața lor. Și chiar dacă viața asta fluturească ne pare nouă, oamenilor, o clipă, ea face mai mult decât mulți ani pe care-i irosim cu lucruri inutile, cu suferințe autoimpuse, cu abateri de la calea firească și cu amnezia scrijelirii propriului destin.
Dacă ai putea să alegi…Ai vrea să trăiești asemeni unui om care se teme să zboare? Sau să zbori asemeni unui fluture care nu se teme să trăiască? Să trăiești veșnicia unei clipe sau clipa veșnică?
În fiecare din noi este un fluture în coconul său. Puțini știu să-l trezească și să-i lase aripile să strălucească.
♥
La mulți ani, Fluturaș 🙂 Să fii fericită!
„Am privit la el fascinată. Nu vroiam să mă mişc de lângă el. Un fel de clopote au început să-mi bată prin vene – astea nu erau, cu siguranţă, semnele unei boli – un fluture părea să-şi fi desfăcut aripile de-o parte şi de alta, pe umerii mei. Aş fi putut să zbor cu uşurinţă acum. Mircea şi-a îngropat din nou faţa în mâinile mele. Cerul a coborât pe pământ, soarele şi cerul păreau una cu pământul, am rămas fără cuvinte, ţintuită de greutatea unui sărut”. Maitreyi Devi – Dragostea nu moare
🙂
La multi ani!
Pentru un fluture nu-i usor de inteles urarea asta.
🙂
Inghetati in stadiul de crisalide suntem toti. Cei mai multi murim asa. Unii speram ca miracolul sa li se intample copiilor nostri. Foarte putini accepta nu ca pe o fatalitate ca frumusetea ascunsa nu e o pierdere.
Restul ne macinam zilele scrasnind in coconii nostri.
Fiecare le știe cel mai bine pe ale lui. Și fiecare simte mai bine ce are de făcut.
te pup dulce, dulce…………………
😉
Mai bine decat cine? Decat pupa de vis-a-vis?
e prea filosofică direcția, așa că…nu mă bag.
♥♥♥
😉
Muah! 🙂
Muah, draga mea! Tare mult mi-a plăcut ce-ai scris…
🙂
știi că mă bucur, nu?
🙂
Știu 🙂 Doar că după citirea lui n-am fost în stare de mai mult…doar inimioare – care însemnau multe:)
ai fost în stare exact de ce trebuia 😉
Știu cum e 🙂
Știam eu că ai să pricepi din prima!!! :)))…prea semănăm!
păi cum nu! Așa ne înțeleseserăm!
😀
vroiam să mai clarificăm o dată:)
all clear now!
😆
Clear! Right! 😉
😉
🙂 miau!
😀
Ți-am zărit urmele pernuțelor prin zăpadă, Pisicimeo! 😉
păăăi! 😀
păăăi, da! 🙂
Câtă dreptate ai…
Da, puţini îşi desfac aripile multicolore pentru a-şi lua avânt de pe o floare, tocmai pentru că nu-şi dau seama că sunt, de fapt, fluturi, iar nu molii…
🙂
Bine ai venit și bine (că) te-am găsit (prin spam 😀 )
Trebuie puțin curaj …Sau, poate, mai mult curaj…
🙂
Am întâlnit și eu, odată, o ființă frumoasă care nu știa cum să spargă coconul. I-am strigat din exterior, m-a ascultat și-am văzut minunăție de aripi. Nicicând n-am fost mai mândră de mine, dar nici n-am mai reușit asemenea minune. Sper să nu fie ultima, totuși.
Emoția textului tău mi-a mângâiat sufletul. Mulțumesc.
nu-i așa că „se” simte… minunat? Și că simți că mai vrei să îți iasă asta măcar încă o dată?
Mulțam de compliment 😳
Așa-i! 🙂
😉
[…] dictatura justiţiei, scorpio, virusache, tuşa vero şi grişka, altcersenin, cita, almanahe, dagatha, miţa, abisurile, carmen, dor, vavaly, simona, incognito, anacondele, la fee blanche, dia na, max, […]
pacat ca unii oameni nu realizeaza. decizia trebuie luata pana nu pierzi ,intarzierea provoaca durere
Când am citit titlul articolului tău mă gândeam că a mai scris cineva așa ceva dar nu știam unde am mai auzit apoi mi-am adus aminte ca de fapt ceea ce știam eu era Despre oameni și șoareci, romanul lui John Steinbeck, nicidecum frumusețe de articol, ca aceasta Of men and butterflies, foarte frumos ai scris mi-a plăcut mai ales partea asta : ” Apoi îți spargi coconul cu vârful bine ascuțit al creionului-minune și scoți frumusețe de aripi la iveală, pe care să le fluturi lumii aproape arogant. Nu de alta, dar să le închizi gura căscată. Să te apropii de lumină, să te arzi și s-o ștergi repede râzându-i în nas că de data asta nu te-a (a)prins.” , minunat zis!
eh…Uneori…îmi iese 😀
Grazie, Serpente 🙂
[…] tibi, cel care ne-a găsit numele de psi-luneli pentru scrierile noastre de… luni, almanahe, dagatha şi miţa. nu ne-am numărat niciodată dacă suntem mulţi sau puţini, nu ne-am măsurat după […]