Destinație finală

Trecuse de atâtea ori pe acolo, în fugă, în drumurile ei zilnice spre diferite destinații, dar niciodată nu băgase de seamă. Copacul sub care stăteau era contorsionat într-o formă ciudată, cu crengile-ntinse a îmbrățișare. Avea o senzație stranie că nu erau singuri. Ca și cum era un semn că, de undeva, a venit un răspuns la strigătul ei înăbușit.

copaci-fara-padure-11_54fea719a50e6b(♥)

–          Ce ciudat, îi spuse ea șoptit. Uneori trecem pe lângă lucruri fără să le dăm importanță. Iar ele se sting de îndată ce am făcut primul pas pentru a ne îndepărta. Detalii ale existenței noastre egocentrice. Se aprind din nou doar când ne pierdem și căutăm speriați ceva de care să ne agățăm, ceva nou care să ne resusciteze…

–          Suntem noi înșine detalii ale acestei lumi. Aparent nesemnificative și greu de observat în infinitatea de lucruri care există. Dar tocmai asta este ceea ce o face să pară mereu alta, să părăsească ritmul monoton al ”nunților necesare”. Suntem detalii unice ale aceluiași proces de creație.

Ea tăcu. O serie de astfel de detalii o aduseseră până în acest punct. I se succedau acum în minte cu repeziciune, ca și cum trebuiau trecute în revistă pentru a fi sigură că nu lipsește nimic, un inventar complet al senzațiilor, al trăirilor înainte de…

–          Plângi? o întrebă punându-i o mână pe umăr. Aproape o speriase.

–          Nu… Zâmbi forțat ca să fie credibilă. Știa că ar fi urmat aceleași discuții interminabile pe teme eterne și epuizante. Explicații, demonstrații aproape matematice, motive, rațiuni. Mâna lui pe umărul ei părea acum un gest nefiresc. Era grea și își pierduse orice urmă de tandrețe. Lângă ea stătea acum un străin. O încerca o senzație de frig.

–          Tremuri…i-a spus cu glas blând.

Îi displăcea enorm sentimentul acela de milă pe care îl percepea acum în grija lui exagerată pentru ceea ce simțea. În fond, niciodată nu-i păsase suficient. Era mereu prins între ”detalii” ale cotidianului care-i înghițiseră sufletul și-l trăseseră în hăurile adânci ale lucrurilor ce ”trebuiau” făcute.

Simțea cum îi crește o piatră în loc de inimă. Își închise ochii verzi, ca un mare campion de lupte pregătit să se arunce pentru ultima oară în bătălia finală. Trebuia să se smulgă cu toate forțele, dar îi părea un exercițiu cunoscut.

–          Trebuie să prind trenul, îi spuse.

Și se ridică grăbită, fără să se mai uite înapoi.

…………………………………………………………………………………………………………

Textul făcea parte din prima etapă a unui concurs de proză scurtă dispărut între timp…

Au mai scris: Marina, Mădă, Abisurile, Valy, Emilia,

19 comentarii

  1. that’s my girl! 😀 baftă!
    place lui mâţ! „uneori trecem pe lângă lucruri fără să le dăm importanţă”…. totdeauna, prea des facem asta draga mea.

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s