Fericiți cei săraci cu duhul? – Duzina de cuvinte (22)

46775_409936145755151_32751573_n

Iată minunată notificare de la ”feizbuc”!

În principiu, nici nu m-aș fi gândit că aș avea prea multe de spus pe marginea acestui lucru: „Mulțumescu-ți, Doamne, că mi-ai dat și creier ca să le pot vedea pe toate câte le-ai creat, cu ochiul luminat”. Numai că, uneori, mă gândesc dacă nu cumva raționamentul meu e greșit pe undeva. Că, vorba unui stimabil coleg de blogăială, prea le văd, dom’le, pe toate!

Pentru a nu fi înțeleasă greșit, țin să precizez că îmi voi asuma aroganța de a lăsa deoparte sensul biblic al expresiei și-mi voi lua libertatea de a mă juca de-a ”interpretarea” după bunul meu simț plac.

Mă apucă (norocul meu că doar uneori) conștiința lucrului care trebuie făcut. Și îl fac, nene, de zici că de asta depinde existența mea efemeră. Cu respectarea tuturor detaliilor astfel încât să nu zică nimeni că nu m-am achitat de datorie cum scrie la carte. (Ce expresie…depășită! De parcă ar exista o carte în care să ți se indice cum să faci lucrurile în viața asta!) Analiza rezultatelor indică:

-stres la limita superioară;

-oboseală maximă;

-dureri de corazon, ”ambetat” de ideea veșnicei recunoștințe a țării-mamă;

-nervi la kilogram, amplificați cu fiecare clipă care se scurge;

-timp  liber mult prea puțin ca să merite efortul;

-amputarea micilor plăceri ale vieții (câtă a mai rămas ea după ducerea sarcinii până la capăt)

Punem în balanță și ne dă cu mare virgulă și cu dureri de cap. Și atunci, luăm stimabila afirmație și facem analiză pe text. Să definim „sărac cu duhul” (în contextul și cu draga de conotație pe care EU doresc să o subliniez aici). Am în minte imaginea unei doamne foarte blonde (deși coloratura podoabei capilare este o discriminare crasă, deoarece nu are nicio legătură directă demonstrată cu atitudinea atât de naturală a dânsei), pentru care existența devine un lucru abstract dacă depășește satisfacerea nevoilor (sau, mai bine, a necesităților) imediate. Pare din alt sistem solar după vorbele care îi ies din cavitatea bucală și care au un ecou adânc în mintea mea încețoșată și încapabilă de a înțelege lucrurile considerate firești. Condusul mașinii este un gest de eleganță feminină, asezonat cu puțin snobism și alintătură pițiponțească (a nu se căuta cuvântul în vreo lucrare onorabilă de specialitate). Serviciul este nu o sursă de venit, ci un loc de socializare – cam singurul notabil – unde se face act de prezență cu scopul clar definit de a etala noile toalete/bijuterii/genți și accesorii, precum și strălucirea orbitoare a minții dânsei, evident, neapărat în comparație cu ceilalți. În timpul programului, promovează bunătatea sufletească în relația cu ceilalți, ascunderea după deget când e de asumat vreo responsabilitate, perierea, după caz, a cui necesită acest gest.

La finalul unei zile de lucru, mintea sus-numitei este muuult mai limpede și mai liniștită decât a subsemnatei, inutil cramponată de experiența de peste zi. Zâmbește, este fericită, a mai trecut o zi, a mai bifat o prezență strălucitoare și se reîntoarce mai împlinită în cochilia proprie .

De aceea, un eventual răspuns la întrebarea din titlu îmi este incert. Să rămân cu mintea sau cu zâmbetul?

……………………………….

Unii au preocupări mai…normale, (nu) de duzină 😀 : La Fee, tibi 1, tibi 2, Vero, dor, Dunia, Dictatura Justitiei, Andreotti, Scorpio, cammely, anacondele, Max, vavaly, incognito

Pisicimea Sa să trăiască!

60 de comentarii

  1. cam asa ceva, sa ramai cu amandoua , ca sunt utile in tandem. poate pe undeva zambetul da usurinta si mintii, detasare, o unge ca sa zic asa sa functioneze ” ca unsa”. asta asa, in teorie… ca in practica… dar sa stii ca o oarecare detasare in ducerea la indeplinire a unor sarcini nu strica . cred ca si asta se obtine prin practica repetata. ce zici? de cand incepi?

  2. 1. De unde se începe detaşarea? Păi ceva tot aveţi în comun… Jobul.
    Dacă îţi place ceea ce faci, întotdeauna apare tendinţa de a prelua prea multe sarcini, cu mult mai multe decât poţi duce.
    În cazul acesta ar fi mai indicat să reciteşti contractul semnat la angajare, Acolo specifică destul de clar care îţi sunt responsabilităţile pe baza cărora îţi încasezi salariul. Salariul se încasează doar pe respectarea celor scrise şi semnate de fiecare persoană în parte… inclusiv de blondă.
    2. Atâta timp cât există o singură sursă de venit şi stresul este destul de mare.
    Am fost în situaţii de genul acesta… Atunci mi-am dat singură de lucru, căutând soluţii la găsirea altor surse. În loc să-mi bat capul cu ce face fiecare la locul de muncă (aia e treaba angajatorului!), ce haine poartă fiecare, ce vorbesc colegii, cum vorbesc, etc., gândeam!
    Îmi imaginam tot felul de planuri paralele, ce mi-ar place să fac (şi unde), cât vreau să câştig, etc., etc., etc.
    Înainte de a se petrece detaşarea fizică, mintea e cea care pleacă… 😉

    • Dragă Monica,
      Mă laud că sunt (încă) o persoană echilibrată când vine vorba de făcut alegeri. Pentru mine, detașarea exact așa începe: prin (auto)ironie 🙂 E modalitatea mea de a sări peste lucruri care nu îmi plac sau nu îmi fac bine.
      Blonda e un personaj exponențial, mi-a fost cea mai la îndemnă 😀 Nu am nimic personal cu ea sau cu vreun/vreo alt/ă individ/ă în acest sens. A fost, să-i zicem, instrumentul (ce urât sună! 😀 ) potrivit pentru a-mi ilustra o idee cu caracter de generalitate.
      Contractul semnat la angajare? Glumești? Demult, am avut o discuție cu Șerban, care blama tagma profesoricească tocmai pentru că se detașau prea mult de ceea ce au de făcut 🙂 Când e vorba de oameni, de copii, nu te poți raporta la un…contract! E mai mult decât atât când lucrezi cu ei. Nu e ca și cum sună clopoțelul și îți iei tălpășița la ale tale. Nu e ca și cum te-ai afunda ore întregi în hârtii la birou. Problema e că nu ești lăsat sau nu poți să faci ceea ce știi că ar trebui să faci. Motivele sunt „enșpe” și total independente de voința și putința ta.
      Cât despre a pleca…am mai spus și asta: dacă ăsta e sfatul pentru cei care încă mai stau pentru că vor să facă acel lucru pe care și-l doresc, atunci ce ne facem dacă rămân doar cei ca blonda? În contextul despere care discutăm, desigur. De gândit…crede-mă, o fac. Prea mult, dacă mă întrebi pe mine 😆

      Evident, sper că ai înțeles că nota (auto)ironică e în ton cu postarea 🙂

  3. Ce zici de acesta like? hahahaahah!
    ♫ღ♫ღ♫ღ♫ღ♫ღ♫ღ♫ღ♫ღ♫ღ♫ღ♫ღ♫ღ♫ღ♫ ♥░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░♥ ♥░▀█▀░░░▀█▀░▀█▀░▀█▀░░▀█▀▀▀▀█░♥ ♥░░█░░░░░█░░░█░▄▀░░░░░█░░░░░░♥ ♥░░█░░░░░█░░░█▀▄░░░░░░█▄▄▄░░░♥ ♥░░█░░░░░█░░░█░░▀▄░░░░█░░░░░░♥ ♥░▄█▄▄█░▄█▄░▄█▄░░▄█▄░▄█▄▄▄▄█░♥ ♥░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░░♥

  4. Poate cel mai bun lucru ar fi să aplici în mod selectiv dictonul (sau cum mama lui se cheamă) din chenar. Cu alte cuvinte, dă-o-n pana mea de blondă – ce-ţi pasă de ea?! 😆

  5. Ma regasesc si eu in cele spuse de tine… si de multe ori chiar as vrea sa fiu in categoria „blondei” descrise de tine, dar… din pacate, sau nu, sunt tot cu stresul, oboseala si alte cele. Te pup! 🙂

  6. Am o veste proastă pentru tine, draga mea! 🙂
    Dacă nu te-a făcut mama nepăsătoare, nu mai poți să ajungi. Nici călare pe Pegas! Na, acum știi cine-i de vină! 😛

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s