”Acum e perfect”, șopti el mângâindu-i umărul gol cu vârful degetelor lui aspre. ”Ești cu adevărat perfectă”. Cu toate acestea, încă își plimba privirea peste trupul ei mlădios, cercetând fiecare petec, să fie sigur că nu i-a scăpat vreun rid.
O căutase ani de zile. O așteptase. Se rugase ca ea să apară. Nu credea în zei, nu credea în sfinți, dar se rugase cu toate forțele lui Cerului, sperând că dacă acolo este într-adevăr, cineva, nu avea să-l lase pradă deznădejdii. După câtva timp, s-a întrezărit o umbră a ceea ce avea ea să fie în cele din urmă. S-a agățat de conturul acela vag, și l-a întipărit în minte asemeni unui fugar care memorează harta ca unica șansă a evadării sale.
”Trebuie să exiști”, își spunea. „Trebuie să te nasc”! Și își frământa tâmplele a neputință. Îi apărea în vis, mușcându-i singurătatea și amețindu-i simțirile. De aceea, nu mai dormea nopțile. O aștepta să apară plimbându-și degetele pe bucata de fildeș pe care o comandase special pentru ea. Cu cât se străduia mai mult să o aducă în lumea lui, cu atât ea îi părea mai departe și mai ștearsă.
”Acum ești aici…În sfârșit…”,rememora el fiecare suferință.
Și-amintea începutul. Într-o zi, a luat dalta și a urmat firul abia vizibil. Brațul…sânii…pântecul…forma fină a piciorului ascuns de o pânză în falduri. Apoi chipul…Fruntea tăiată de o șuviță rebelă, ochii timizi, zâmbetul…
Atâta timp căutase rețeta perfecțiunii. Nu voia să greșească nimic. Pentru asta, lucra nopțile ținând ochii închiși. Doar așa îi putea vedea chipul. Mâinile i se supuneau orbește, redând, pas cu pas, fărâmele visului său. Șapte nopți. Atât i-a trebuit. Iar acum stătea uimit, îngenuncheat în fața ei.
„Cât te-am așteptat!” Și-i sărută picioarele reci, așezându-și fruntea plină de sudoare pe fildeșul croit după visele lui. Pentru o clipă, a crezut că a simțit-o tresărind. O speranță i se născuse într-un colț de suflet. „Să fie posibil? Să fie stropul de viață, darul zeilor făcut mie?”
Imediat, însă, i se făcu teamă. „Dacă ea este vie, înseamnă că va putea pleca atunci când va vrea să o facă.” Nu găsea niciun motiv pentru care ea ar fi rămas. Spaima îi contorsiona chipul, simțea că îl gâtuie și nu poate respira. „Nu, nu te pot lăsa să pleci! Ești a mea!”
” După aceea se ia un ciocan
și brusc se fărâmă un colț de-al cubului.”
……………………………………………………………………………………………………………………………..
Am onorat etapa a doua a unui concurs de proză scurtă, la care au mai participat și Marina, Valy, Abisuri, Emilia, iar Spes ne-a ajuns din urmă 🙂
BLOG D'AGATHA 
Foarte frumos articolul.
Inițial și eu am vrut să mă inspir din legenda lui Pygmalion. Și m-am răzgândit în ultimul moment. 🙂 Ar fi fost interesant să avem două abordări ale aceleiași legende, nu crezi?
Mulțumesc, Emilia, dragă.
Cred că este un mit destul de puternic și sunt șanse reale să se regăsească des în creații diferite. Ceea ce-l face original de fiecare dată este modul de abordare, de reiterare a poveștii.
Poate revii într-o postare ulterioară și ne…duelăm, nu? 😆
Cu cea mai mare plăcere.
😉
[…] Blog D’Agatha […]
Greu mai este procesul asta al creatiei, indiferent in ce domeniu se produce. si ciudat sentimentul cu care la urma iti vine sa sfarami totul, sa simti ca totul e zadarnic sau ca nu este bun de nimic… frumos ai surprins acest mister …
Mulțumesc, dragă Valy.
Nu mai departe de ieri am…”sfărâmat” ceva „capodopere” încercând să le fac…perfecte 😀
cunosc sentimentul, tocmai de aceea sustin povestea si o inteleg :). oricum, sa numai faci. in ochii nostri niciodata nu s terminate, in ochii altora sunt mai mult ca perfecte. indiferent despre ce vorbim :))
😆
nu sunt terminate în ochii noștri, tocmai pentru că nu le poți face niciodată perfecte. E interesant mereu când trebuie să predau lecția asta a lui Nichita la școală 🙂 Toți avem o imagine greșită despre perfecțiune 🙂
…sau (mai bine zis) imaginea despre perfectiune a fiecaruia dintre noi este NU „gresita” (gresita prin abatere de la CE „etalon” considerat „corect”, daca cea a FIECARUIA dintre noi este considerata gresita?) ci personala, individuala, si nu se „suprapune” (decat – in cel mai bun caz – partial) cu cea a altuia / altora.
🙂
Greșită în sensul în care noi suprapunem propria concepție/imagine peste ceea ce NOI considerăm a fi perfecțiunea, negând-o pe a celorlalți. Abia acum se nasc disputele, urmare a unor orgolii ale indivizilor într-o lume în care perfecțiunea NU există. 🙂
„M-ai pierdut pe drum”, ai formulat prea abscons, n-am priceput CE intentionasesi sa comunici de fapt.
😆 Credem că perfecțiunea e așa cum ne-o imaginăm noi înșine și negăm perspectiva altora. Și apoi ne cdertăm pe tema asta. Intutil, aș zice, având în vedere că nu există, oricum, perfecțiune 😉
Citind comentariul si avand in minte profesia ta, mi-a fulgerat prin cap un gand ingrozitor – ca ar fi fost posibil ca aceasta exprimare sibilinica sa ascunda faptul ca acele „capodopere” ar fi putut consta din suflete de fragezi discipoli. Brrrr! ce imagine de cosmar.
(CUM (Biiip!) sa ti se trezeasca o ASEMENEA imagine, cand numa’ ce terminasem de citit asemenea minunatie? Poate ca o reactie (de auto-aparare a psihicului) la „agresiunea” atator emotii frumoase…)
😆
ieri am ”masacrat” niște texte mai vechi încercând să le apropii de ceea ce, în viziunea mea, ar fi perfecțiunea. A ieșit mai rău la un moment dat. Despre asta era vorba. 😉
Nu stii ca incercarea de a „repara” o gafa (dupa ce aceasta a fost facuta deja) reprezinta o gafa mai mare decat gafa initiala?
(DE CE te-ai apucat sa modifici textele vechi, in loc ca pe acelea sa le fi lasat in pace (drept marturii ale modului in care vazusesi / traisesi atunci respectiva etapa din viata dumitale) si acum sa te fi apucat sa scrii texte noi (eventual bazandu-te pe / pornind de la idei / modalitati de abordare sugerate de vechile texte).
😆 nu era o ”gafă” ceea ce făcusem 😆 Nu e același lucru deloc. Pur și simplu nu sunau bine, cuvintele nu erau la locul lor… 😉
Nu e catusi de putin acelasi lucru, dar pt mine e similar: ambele, odata „scapate” consider ca ar trebui lasate-n pace, si eventual re-creat pe aceeasi tema mai conform viziunii actuale.
Foarte frumos, din primele randuri eu m-am gandit si la o posibila reinterpretare a povestii sufletului pereche, poate si pentru ca scrisesem vineri o povestioara despre asta. Mi-a placut mult!:)
Mă bucur că ți-a plăcut 🙂
Sufletul-pereche…asta e altă…poveste. Complicată, uneori dureroasă…
🙂
eu spun că dacă iubeşti cu adevărat pe cineva, nu da cu ciocanul în el ci lasă-l să plece. întoarcerea, dacă trebuie să se întâmple… o să fie.
Acest tip de reactie ar fi idealul, dezideratul. Din pacate majoritatea noastra nu suntem chiar atat de sfintisori incat sa reusim sa ne invingem egoismul / avaritia (in ACEASTA privinta) si sa fim ATAT de generosi…
nu neg ce spui, victor. dar tot privnd către drobul de sare, unde ni se mai aşează libertatea? în plus… iubirea nu este întotdeauna un sentiment reciproc, iar atunci când este, dacă este, intensităţile sunt diferite…
nu din sfinţi şi pilde, ci din iubire ar trebui să învăţăm că libertatea celuilalt e cel mai frunos dar. ştiu, ştiu… simţul posesiei ne roade! 😀
1. Scuze, se pare ca acum sunt mai greu de cap – nu-mi dau seama UNDE (si cum, in ce fel) se potriveste aici parabola drobului de sare. (Nu afirm ca nu se, dar de data asta nu-ti pot urmari directia „luata” de firul gandurilor – poate si pt ca, nesimtindu-ma bine, asta-noapte amdormit tare putin si rau si m-am trezit parca mai obosit decat ma culcasem.)
2. Libertatea… Pai in optica mea, toata discutia noastra se poarta tocmai in jurul (si despre) libertatea noastra de a alege cum sa procedam (macar in gandire si in simtire, daca nu si in actiune efectiva – ca in actiune poate ne infranam mai bine decat in ceea ce reprezinta in interiorul nostru primul imbold), si despre faptul ca in general felul in care suntem tentati sa procedam are tendinta sa incalce (macar partial) libertatea de a opta a persoanei iubite, restrangandu-i astfel (macar… ipotetic, ca intentie initiala) libertatea de parca ar fi pedepsita EA pt faptul ca NOI suntem indragostiti de ea.
(Din aceasta perspectiva a discutiei este complet irelevanta ipoteza ca si persoana iubita, la randul ei, ar putea sa ne iubeasca (sau nu) cu reciprocitate, si daca da – e indiferent daca ne iubeste mai mult sau mai putin. Si culmea este ca – asa cum vad eu lucrurile – cei dintre noi care sunt la randu-le iubiti sunt fericiti de aceasta restrictionare a libertatii lor de catre dragostea celuilalt, TOCMAI PT CA reprezinta un „simptom” al iubirii al carei obiect suntem – EXACT in acelasi fel in care unele persoane considera gelozia partenerului drept singura manifestare a iubirii iubirii acestuia care nu poate minti niciodata: ci’ca numai daca esti (daca te manifesti – si inca agresiv-violent*) gelos inseamna ca iubesti**, si reciproc – daca NU esti gelos inseamna ca NU iubesti.)
* In lumina acestei optici am o amintire (clara) din copilaria mica, pe care am mai mentionat-o prin diferite locuri (poate si aici) – ba pe alocuri am mai si povestit-o mai pe larg – dar este un subiect care necesita scriere mai ampla si nu cred ca este cazul sa mai amplific acest comentariu aici si acum – eventual doar cu alta ocazie. Sintetizand ideea intr-o fraza (adresata de sotie mamei sale venite in vizita, pe cand cele doua erau singure acasa): „Mama, cred ca barbată-miu (Sic!) nu ma mai iubeste, o fi avand pe alta: nu m-a mai batut de mai mult de-o luna!” (la care mama s-a aratat foarte ingrijorata).
** In aceasta optica – incercand s-o aplic / explic in cadrul sistemului meu de valori – eu am o mare neputinta: nu pot sa pricep nicicum CUM, DE CE sa fii gelos pe persoana iubita: daca ai incredere in ea, (in acest caz gelozia (fizica***) isi pierde obiectul, devenind pur-si-simplu o absurditate) iar daca N-AI incredere in ea, cum poti s-o iubesti (iar daca n-o iubesti – din nou: DE CE, PE CE sa fii gelos, eventual poate doar egoist, posesiv).
*** Gelozia anume fizica (pe comportarea partenerului, nu pe ceea ce acesta simte / gandeste) fiindca mie personal nu mi se pare cu neputinta sa fiu pana si eu gelos NU pe gesturile si actiunile partenerei, ci pe eventuale SIMTAMINTE ale partenerei mele fata de un alt barbat. (In acest sens, pe mine m-ar deranja MULT mai tare un sarut pasional oferit „cu simtire” de partenera mea altui barbat decat o eventuala simpla „gimnastica sexuala” (sau „tratament sexual”) pe care (in lipsa mea) ar putea-o efectua ea (eventual chiar cu infocare, dar lipsit de pasiunea sentimentului) cu vreun alt barbat.)
In acest sens, poate ca n-ar fi inutil de mentionat ca SI EU sunt gelos – dar nu propriu-zis pe domna mea, pe faptele ei (nu mi-a dat**** motive serioase s-o banuiesc*****) ci pe timpul pe care nu-l petrecem impreuna: taximetria este in general (in conditiile actuale de la noi) o indeletnicire mare consumatoare nu de efort, ci de timp, astfel incat eu sunt mult timp plecat de acasa (timp pe care – evident, implicit – nu-l petrecem impreuna), astfel incat relativ putinul timp pe care reusesc sa-l petrec acasa doresc sa mi-l petrec impreuna cu (alaturi de) doamna mea (care – pensionara fiind – este libera sa-si organizeze programul oricum considera de cuviinta), nu ea sa fie (tocmai atunci) plecata cine-stie-pe-unde (INDIFERENT unde – inclusiv (spre ex) la coafor, sau la cumparaturi, sau la tratament, sau la vreo prietena) – n-are decat sa fie plecata oricat vrea (atata timp cat asta nu se reflecta negativ asupra bunului mers al gospodariei) atunci cand (in indelungul timp in care) eu NU pot fi prezent.
**** Daca asemenea motive or fi existat – bravo ei, a reusit sa mi la ascunda, nu le-am simtit (si ca atare „nu ma dor”).
***** Iar daca mi-ar fi dat asemenea motive, este si despartirea pasnica un mod de a proceda, nu este neaparat necesara violenta / agresivitatea fizica / psihica / verbala / etc.
mitul drobului de sare se aplică ori se potriveşte, eu aşa văd, în teama aceea că opera desăvârşită odată ce va prinde viaţă (şi capacitatea de a pleca, de parcă nu ar putea şi rămâne) va dispărea din peisaj. este ultimul paragraf din postarea prietenei noastre.
ce este gelozia dacă nu o moarte lentă a sufletului care se îneacă în îndoieli fără rost? 🙂
egoism, e clar!
🙂
De multe ori lucrurile o iau razna tocmai pentru că se aplică principiul drobului de sare: dar dacă…
Eh…
Am mai auzit enuntat si „principiul” „Bate-o oricum, ca daca tu nu stii de ce-o bati, ea PRECIS stie de ce.”
mi-a luat-o Victor înainte 🙂
Cred că sunt extrem de puțini cei care pot să facă asta: să-l lase pe celălalt să plece dacă asta înseamnă fericirea acestui ”celălalt”. E drept că nici ”ciobirea” nu este firească, ci, mai curând un soi de resemnare (poate). Mintea umană e destul de complicată. Mereu reproșăm celuilalt: ”Am făcut totul pentru tine, m-am sacrificat pentru tine,etc”. În realitate, eforturile acestea sunt pentru propria noastră liniște, pentru propria noastră fericire. (Evident, nu vom admite asta niciodată 🙂 )
Ciobirea – resemna-re-e?!???
Nu stiu (nu este figura de stil – efectiv nu stiu, nu-mi dau seama) CUM ar trebui sa-mi… contorsionez pe de o parte modul de a gandi si pe de alta parte structura sistemului de valori (al meu propriu) pt a reusi sa concep aceasta actiune in mod primordial (nici atunci exclusiv) doar ca pe o renuntare.
Da, pt cel care ciobeste POATE fi conceputa existenta vreunei stari psihice in care ACEASTA sa fie… semnificatia, interpretareea primara („primara” nu cu sensul de elementara sau de neaprofundata sau de rudimentara, ci cu sensul de „in primul rand”, de „cea mai mare importanta”, de primordiala) a acelui gest sa fie cea de renuntare psihica (caci dpdv FIZIC – CATEGORIC si indubitabil este o renuntare, obiectul ciobit nemaiputandu-i fi NICIODATA redat (ciobitorului) readus la starea „intreaga” initiala).
Daca insa bine am inteles / interpretat eu metafora mitului Pygmalion, creatia artistica, odata terminata in perfectiunea sa, isi pierde calitatea sa initiala de obiect-proprietate a autorului său si – capatand viata, suflet – devine o fiinta vie, entitate de-sine-statatoare si independenta, cu aspiratii, sentimente si dorinte proprii. In ACEST context, din ACEASTA perspectiva privind lucrurile, „ciobirea” (ducand creatia la pierderea perfectiunii de-la-un-moment-dat, deci a sufletului dobandit, a calitatii de fiinta vie) devine (simbolic) – interpretand-o prin prisma (din perspectiva) obiectului-devenit-fiinta – mai mult / mai degraba o crima decat o renuntare.
Nu stiu ALTII cum simt, dar PT MINE un asemenea gest (privarea unei recent-devenite-fiinte de viata, de sufletul atat de cu greu dobandit si de care inca n-a apucat sa se bucure pe deplin) ar fi chiar mai condamnabila / dureroasa decat uciderea unei fiinte care din nascare are suflet si care eventual nici macar nu prea-‘si poate da seama CAM CE ar putea / ar trebui / se asteapta de la ea sa faca cu el.
Si DA, intotdeauna o placere / bucurie / fericire / etc oferita cuiva drag noua poarta SI o componenta egoista, daca luam in considerare CAT ne bucura, ne exalta PE NOI INSINE bucuria, fericirea indusa / provocata fiintei pe care o iubim. Este (oarecum) cam pe aceeasi linie de interpretare ca si in viata sexuala, atunci cand insasi perceperea excitarii exacerbate pe care am reusit sa o provocam / inducem fiintei iubite ne provoaca SI NOUA intensificarea propriei excitatii, fenomenul evoluand (in cazul cuplurilor in care partenerii se potrivesc) „in cascada”: sporirea excitatiei fiecaruia din cei doi membri ai cuplului sporeste si excitatia celuilalt care apoi sporeste excitatia primului… etc.
Si DA, atunci cand „facem totul pt cineva” DE FAPT (intrucatva – mai mult sau mai putin) facem (implicit, inevitabil) si MACAR CEVA pt noi insine, atunci cand ne permitem sa ne bucuram de fericirea celuilalt.
Oare sa insemne asta (DUMNEATA – ASA crezi) ca ar fi preferabil – fiind lipsit de componenta „egoista” a bucuriei care constituie propria recompensa – ca noi sa nu ne mai bucuram de bucuria celui iubit, MACAR atunci cand bucuria sa este ocazionata de noi, de vreo actiune de-a noastra?
resemnare – un mod bolnăvicios de a spune: nu a mea, deci nici a altora. Desigur, sunt discuții ipotetice. Fiecare caz/situație poartă însemnele proprii.
„ciobirea (ducand creatia la pierderea perfectiunii de-la-un-moment-dat, deci a sufletului dobandit, a calitatii de fiinta vie) devine (simbolic) – interpretand-o prin prisma (din perspectiva) obiectului-devenit-fiinta – mai mult / mai degraba o crima decat o renuntare” – sau poate tocmai această ciobire duce, în final la desăvârșirea creației. De ce ar fi perfectă prin formă? atunci s-ar asemăna cu toate celelalte creatii. Ca să fie perfectă, trebuie să fie unică, iar ciobirea îi dă unicitate.
🙂
mda, frumos text, frumoase comentarii…
🙂
Mulțumesc 🙂
Pertinent punctul de vedere al ciobitorului. Mai ramane sa aflam si opinia „perfectionatului” prin ciobire.
Partea artistica – fara cuvinte. (M-a lasat mut. Wow! – atat pt calitatea artistica, cat si pt performanta de a reusi sa ma amuteasca).
„Procedeul tehnic” utilizat in articol de catre artist pt a fi sigur ca-si pastreaza pt sine creatia sa cea perfecta mi-a adus in minte felul in care artizanii ceramisti ai nu-mai-stiu-CAREI dinastii chineze (parca Ming, da’ nu-‘s sigur), pentru a evita ca zeii sa-i invidieze / sa se manie pe ei pt perfectiunea creatiilor care ieseau din mainile lor, in mod intentionat (la arderea finala a ceramicii) procedau intr-o maniera „gresita” (tehnic), provocand aparitia in emailul de suprafata a miriade de fisuri minuscule, in acest fel „stricand perfectiunea” ceramicii (in fapt – modificand / sporind calitatea esteticii acesteia). Utilizarea acestei metode devenise ATAT de raspandita, incat actualmente existenta acelor mini-fisuri (exclusiv in smaltul superficial) a ajuns sa fie considerata drept o trasatura caracteristica a ceramicii din timpul acelei dinastii.
Off-topic: Linkul spre „Abisuri” (de dupa sfarsitul articolului propriu-zis) nu conduce catre articolul „care trebuie” de pe blogul sau, ci spre o „duzina de cuvinte”…
Paradoxal, tocmai ciobirea asta face ca obiectul să fie original! Altfel, ar fi o sută de obicete la fel, identice, copii fidele ale unui prototip.
off-topic: Abisuri a decis să facă 2 în 1 🙂
@ Victor, uitasem să-ți mulțumesc! Aprecierea ta mă face mulțumită, în sfârșit pe deplin, de ceea ce a ieșit :-),
Ciobirea ar putea doar (eventual) sa faca respectivul exemplar sa fie unicat, nicidecum original: pe de o parte si o copie poate fi ciobita in acelasi fel, si pe de alta parte originale pot fi toate cele o suta de exemplare la care te referi (ciobite sau nu) – daca au fost realizate fiecare in parte de catre artist. (Iti face cumva impresia (daca ne referim de fiecare data la originalul pictat de autor, nu la copii fotografiate – sau chiar si pictate – de catre altii, de imitatori*) ca tablourile „Anemone” ale lui Luchian – intrucat sunt atat de multe, si chiar daca nu sunt copiate unul dup altul – nu mai sunt (fiecare in parte) originale?)
* A propos de acest aspect: nu stiu (chiar nu stiu, nu fac pe nebunul – nu am destule cunostinte teoretice despre arta) CUM ar fi considerate (in teoria artei) copiile executate dupa operele vreunui maestru DE CATRE EL INSUSI: ar fi considerate originale (caci semnatura sa pusa pe lucrare este autentica) SAU ar fi considerate copii (intrucat redau detaliu-cu-detaliu EXACT ACEEASI imagine)? Eu – teoretic, daca m-ar intreba cineva cum sa se considere – as inclina spre prima varianta**, dar nici a doua interpretare nu mi se pare exclusa din start.
** Hm! Pana acum scrisesem „opera de arta”, dar gandisem (involuntar) pictura (eventual si sculptura), adica arte vizuale statice. Prin contrast – si pt a reliefa diferenta de optica indusa de varierea domeniului artistic – dintr-un numar oarecare de imobile realizate de catre un mare arhitect dupa un acelasi proiect, sau dintr-un numar oarecare de exemplare ale unei (aceleiasi) partituri, toate scrise si semnate de catre compozitorul insusi – doar prima, cea initiala, consider ca este originala, restul fiind copii (chiar daca sunt realizate de catre autorul initial). Prin contrast cu aceasta, un rol (intr-o opera, un balet sau o piesa de teatru), ori-de-cate-ori ar fi pus in scena de catre un acelasi artist, consider ca este de fiecare data o creatie originala a acestuia.
Hai ca am gasit si singur raspunsul (pe care il consider pertinent – nu stiu daca este si corect, daca ASA considera si teoria artei): o creatie artistica este originala ori-de-cate-ori inglobeaza in ea, in realizarea sa fizica, perceptibila, efort artistic creator, si este o copie atunci cand reprezinta o repetare masinala, mecanica, a aspectului perceptibil (vizibil, audibil…) al existentei sale.
P.S. Nu ma credita cu mai mult decat merit: eu consider ca AM o oarecare sensibilitate artistica (chiar daca nu (neaparat) si creativitate artistica), dar mai consider SI ca putinatatea cunostintelor mele artistice teoretice (sistematice) face sa nu pot in nici un caz sa reprezint un critic artistic „de referinta”.
🙂
Nu am zis „critic de referință”. știu eu de ce am zis astfel. fără nicio supra-creditare. 🙂 Tocmai pentru că ești un simplu cititor, tocmai pentru că mereu ajungi aici din plăcere și lași un semn sincer etc 🙂
Ceea ce descri aici e…un fel de…(nu stiu cum sa-i spun, ca sa sune cat de cat bine)…crescendo in senzatii.Eu, cel putin, asa simt.Fix ca in melodia lui Hans Zimmer (uitasem sa-ti spun ca m-a mirat faptul ca te-am surprins placut din acest punct de vedere) :)…
Daca poti sa crezi asa ceva, am impresia ca aud vocea launtrica a creatorului.”Trebuie sa te nasc” si exclamatia „Cat te-am asteptat!” mi-au inmuiat genunchii.
Ti-a mai spus cineva cata forta zace chiar si numai intr-un cuvant de-al tau? Sunt sigura ca da.Dar, na, nu m-am putut abtine 😉 .
Draga mea, ĂSTA e ritmul 🙂
My favorite of all times 🙂
Enjoy!
mie prima melodie mi se pare foarte frumoasa
Hm…le-ai potrivit tare bine.
Prima mi-a plăcut puțin mai mult, dar și asta e foarte interesantă 🙂
artistul contempland opera, apoi sarutandu-i picioarele, ca sa te citez.
🙂
Actually…it fits perfectly!
Multumesc 🙂
Ar trebui să spun ceva, bănuiesc… Dar nu voi spune.
nu, nu ar trebui să spui nimic 🙂 Doar dacă simți 🙂
[…] Pygmalion […]
Frumooos! Ding!
😆
„Ding” nu era al meu??? 😆
Cling?
😆
A fost o verificare! Cling!
Succes! E impecabil scris, din punctul meu de vedere!
Desigur ca finalul,… dar…
😆
Ce-are finalul, zâno? 😀
Îl rescriem! 😀
Muah!
Pocnită cu ciocanul tocmai de Pygmalion?
Nu, el nu si-ar distruge propria creatie…
Asa cred, dar eu sunt zână, sunt superficiala si imponderala… eu vad lumea in culori tandre…
Cling!
Pygmalion?
I-a fost teamă! 🙂
Unii ar spune chiar că e …slab 🙂
S-a identificat atât de mult cu propria creație încât…
Da, eu daca as fi Galateea, m-as mai gândi daca sa ma las modelata doar pentru a fi sparta…
Asa, pot fi o teică de adapat pui, un jgheab, orice…
Nu, Pygmalion este puternic, e creator, creatorii isi iubesc creatiile neconditionat!
🙂
Crezi că ea bănuia ce o așteaptă?
🙂
Pygmalion despre care am scris eu…nu e așa de puternic 🙂
Ay, eu nu ma pricep la felul in care gândesc Pygmalionii…
Eu am gândit ca o Femeie! Eu sunt creatoare. Eu dau viață! Opera mea e unică și irepetabilă. Eu imi iubesc creatia, chiar de ar fi un cub imperfect! Mamele nu-si leapada pruncii!
Dar barbatul indragostit pana la obsesie… Cine stie…
Mesajul poeziei lui Nichita Stanescu … Revin, trebuie sa gandesc bine asta!
Mesajul lui Nichita…
Ador să predau lecția asta mereu 🙂
Să-i aduc în mijlocul discuției despre perfecțiune 🙂
Orice perfectiune are un grain de beaute!
Chiar si eu am niste alunțe in decolteu, dreapta- sus, dispuse in forma constelatiei Orion! Ar trebui sa mi se ciobeasca umarul drept… E un semn vizibil si atrage privirile… De aceea, de o viata port bluze inchise pana la urechi!
Sper ca Pygmalion sa nu puna mana pe par!
😆
Zână, zână, dar și tu ești la fel de dusă!
Să nu se atingă Pygmalion de tne că…îi arăt eu lui!
😆
(A se citi Pig+Male=Ion)
😀
hahaahah!
Ce bine sunăăă!
Sunt zuză, nu sunt zână!
hahahahah!
😆
eu am căutat eufemisme ca să nu te pierd cu baghetă cu tot!
Ding!
😆
Nu, ne pierdem, decat daca ma pocnesti, dar chiar si atunci, am sa vin tiptil seara sa ne impacam…
Asa sunt eu!
🙂
Doamne feri!
mai bine să nu ne certăm deloc 🙂 Mi-e frică de…ciobiri 🙂
Si mie! Cling!
😆 Ding! 😆
________(¯¯` :´¯¯)
_____ (¯ `*●.\\|/ .●*´¯¯)
_____(¯ `*●.( ☼ ).●*´¯¯)
________ (_.●/|\\●._)
____________(_ .:._
🙂
Câte flori am primit azi…
e și pentru sâmbătă 😆
Muah!
pupici!
Toată admirația mea!
😉
„Orice perfectiune are un grain de beaute!”
Asa-i – pana si slutenia (daca-i desavarsita) se-‘nvecineaza si se inrudeste indeaproape cu frumusetea perfectiunii (sau poate cu perfectiunea frumusetii?), in acelasi fel in care (spre ex) ura se invecineaza si inrudeste cu dragostea. („Antonimul” (psihic) al iubirii este nu ura, ci indiferenta, iar cel (estetic) al frumusetii este nu uratenia, ci amorfismul.)
Splendid raspuns. Asteptarea e asadar intelepciune. Cred ca cea mai groaznica atitudine umana e indiferenta. Sa nu existi pentru cineva, sa fii ca trecut in nefiinta e cel mai dureros fapt.
„Crezi că ea bănuia ce o așteaptă?”
CUM sa fi putut banui (cu anticipatie)? Pana inca nu-i desavarsita, creatia inca n-are nici viata proprie si nici suflet / minte, deci nu poate avea nici premonitii…
🙂
Era o
irnonieironie acolo, nicidecum vreun sens denotativ 🙂Denotativ – consultat (din memorie (!) ) DEX – check. Da „irnonie”? 😛
(Si vezi ca http://dexonline.ro/definitie/zuz%C4%83 „zice” ca „zuză” e „adj. invar.” RE – 😛 )
(Daca acu’-mi permit sa tachinez pana si zuzele, nu stiu DE CE ti-ai imagina ca dumneata „ai fi scutita” – numai pt ca esti autoarea / posesoarea blogului? 😛 )
„…creatorii isi iubesc creatiile neconditionat!”
Hm!
Oare?!?
Oare CHIAR ASA sa fie? De fiecare data?
Oare nu poate fi conceputa vreo situatie in care autorul creeaza TOCMAI PT CA uraste, si isi „varsa” ura in creatie ca sa-si exorcizeze demonii interiori?
(In optica mea, creatiile NU este neaparat necesar sa fie intotdeauna, de fiecare data, create cu dragoste – mai pot fi realizate… chiar daca nu (neaparat) cu ura, dar macar cu incrancenare, sau cu disperare, sau pe baza altor asemenea emotii si/sau sentimente puternice care se cer eliberate ca sa nu-l spulbere dinlauntru pe cel care le traieste, pe autor, ca un fel de… „revolta eliberatoare” a acestuia…)
Splendid raspuns. Asteptarea e asadar intelepciune. Cred ca cea mai groaznica atitudine umana e indiferenta. Sa nu existi pentru cineva, sa fii ca trecut in nefiinta e cel mai dureros fapt.
Minunata intelepciune suprapamanteasca – sa stii sa alcatuiesti ASA un raspuns incat sa se potriveasca intocmai ca replica pertinenta si corecta la doua comentarii diferite (chiar daca… „inrudite” intre ele). Ar trebui sa iau lectii. De fapt, cred ca fug acusi sa-mi cumpar un „caiet de „notite” ” (un „maculator”, cum se numea „pe vremea noastra”). …
Bine, recunosc, era prea dimineata si am gresit rubrica de comment!
Dar daca tu zici ca merge si Koloș si Kolo, pot sa trec mai departe, daca nu, ma asez pe bordura de fluturi si plang in pumni de ciuda de a ma fi facut de ras tocmai in fata ta!
Usuca-ti lacrimile (si aripile), lasa si fluturii sa zboare si dumneata fii zglobie in continuare: chiar daca „s-a potrivit” din greseala, intamplarea a facut ca din hazard sa se nasca o capodopera. (Ai vazut vreodata „flori de mina”?)
„Prea dimineata”? SI FEE-le cunosc aceasta notiune? (A propos: pe taramul vostru – in zi de luni CRESTE iarba?!?)
Da, ador florile de mina. A, acum pe deget un cuartz alb, fatetat frumos!
Feele se trezesc dimineata ca si Sfintele Vineri, Miercuri si Duminica…
Dau de mancare la oratanii, adapa jgheaburile lipsite de ploi sau de zapezi, hranesc pasarile cerului…
In urma mea creste iarba in orice zi, altfel nu as fi zana…
1. PS: „Tocmai in fata mea”? Da’ CE, am ajuns mare inchizitor pe taramul vostru? Sau „chevalier sans peur et sans reproche”, mai ceva ca Galaad? (Mai un armasar alb mi-ar trebui – da’ l-as inlocui pronto cu un Mercedes alb decapotabil…)
2. Observ ca la dumneata respectivele sfinte sunt in ordinea Vineri, Miercuri si apoi Duminica – bagsama fac parte din saptamani diferite…
(Acum ESTI zână? 😛 )
Cum am zis eu, asa e bine, crede-ma! E timpul meu, e basmic, face ce vreau cu el! Mercedes alb decapotabil? Câti bostani si câti soricei iti trebuie pentru asta?
Pe Galben de Soare l-am trimis dupa Făt-Frumos! La un caz, te pot tocmi sa pazesti herghelia cu iepe sirepe si ciupite de streche…Cum o face prima vreun mânz, al tău să fie!
Acum sunt aproape zână. Jumătate sunt … nu-ti pot spune, te-ai putea transforma in stana de piatra! Cling!
Sper ca intentionasesi sa imi sugerezi ca m-as putea tocmi la dumneata pe postul lui Fat-Frumos, nu… pe cel al lui Galben-de-Soare (caci expresia aia referitoare la un eventual manz al vreuneia din iepele aflate in grija mea (care „sa fie al meu”) poate fi… (Mmmmmm… Caut un eufemism… ) „citita de pe ambele fete ale foii”).
(Stai linistita, nu interpretasem gresit, da’ mie TERIBIL ce-mi place sa ma joc cu cuvintele, si de data asta (daca TOT „mi-ai deschis – LARG – portile”) intentionasem sa te tachinez – mai ales ca sunt TARE curios sa constat CAM CUM reactioneaza zuzele atunci cand se trezesc in situatii… delicate, stanjenitoare).
(Dogit:) Dong!
Apropo de creator și creație (nu că aș fi vreunul de talie XXL), eu nu știu alții cum sunt…dar știu că nu mi-a plăcut niciodată ce a ieșit după ce am terminat ceva de scris, de exemplu. Nu păreau să fie cele mai potrivite cuvinte pentru starea mea de spirit.
În rest, văd că vă duelarăți pe aici în lipsa mea 🙂 Ce „noroc” am eu mereu să lipsesc de la discuții!
😆
Da’ CE, dumneata creezi ca sa-ti placa DUMITALE? Pe dumneata sa te multumeasca pana pui punctul final si-” ‘i dai drumul in lume”, dupa aceea PE NOI, cititorii dumitale, sa ne multumeasca, nu tot pe dumneata…
CINE (altcineva) crezi c’-o fi de vina pt faptul ca dumneata „chiulesti de la datorie”??? Ai fi fost (chiar daca nu pe blogul dumitale s-ar fi purtat „duelul”) cat se poate de binevenita „sa te amesteci in ciorba noastra” (ca s-o mai „condimentezi” si altfel, nu doar ca noi)…
CE-are-a face finalul (subiectul sau)? El tine de tema…
In optica mea, scriitura SI-ACOLO (sau poate „MAI ALES acolo”) este „fara cuvinte”.
Ma iei de urechi?
FEREASCA Sfantul! CUM sa fac eu asa ceva – tocmai c’-o… zuza? (Era sa gresesc si eu si sa scriu „zana”, da’ mi-am invatat deja lectia „pe pielea” autoarei blogului, hi-hi… 😀 ) Pai s-ar putea? Curata blasfemie… 😛
(Eventual doar asa-a… usurel, mai mult de drag, de-un coltisor (!) al rotundei aureole (ca aripioarele-ti sunt atat de vaporoase incat nici sa rasuflu spre ele nu indraznesc, ca sa nu le vatam, si – din cate stiu eu – voi, zuzele, n-aveti antene de care sa va tragem asa cum baieteii neascultatori din clasele mici isi trag de codite colegele)…) 😆
AOLEU! Fee-le nu poarta aureola? 😳 SIGUR? Atunci macar de un smoculet de vapori din norul auriu aureolat de raze pe care plutesti atunci cand vrei sa-ti odihnesti aripioarele dupa „Cling!” inainte de a cobori inapoi pe Pamant printre noi, muritorii…)
VictorCh!
Ma bucur sa te cunosc! Acum sunt cam rupta-n aripa, ca am muncit la un tabel! Apreciez, eruditia ta, discretia, dragalasenia si zuzenia- ceea ce iti doresc si tie!
hahahahah!
Sunt si eu incantat de cunostinta cu dumneata – asa bosorog morocanos cum am devenit de-o vreme. Un strop de veselie sprintara pica bine (si e sanatoasa) in marea de mohoreala…
Ma primesti oleaca in vizita pe la dumneata – deocamdata ca vizitator tacut, oaspete nepoftit care vine tiptil si se retrage pâş-pâş?
Promit sa ma descalt la intrarea in sufletul dumitale, sa nu fac pe-acolo mizerie (te rog sa remarci ca despre dezordine n-am pomenit nimic, nu-i imposibil sa provoc un adevarat haos 😛 ) si la plecare sa nu iau drept „suvenir” franturi de suflet (decat eventual la staruinta dumitale)…
Te rog deasemenea sa remarci ca n-am mentionat ABSOLUT NIMIC despre eventualitatea de a-ti lua sufletul INTREG, cu totul… 😳 Mai ceva ca Mefistofel! Te rog frumos „sa te tii bine pe picioare” (chiar si cand esti in zbor) – in privinta efectelor mele nu functioneaza nici centura, nici plasa de siguranta.
Vai de capul meu!
Hahaahah! Vino, sper sa treci de cerber, de balauri, de fluierasul de adormit, de lacul uitarii, de lampa lui Aladin si de celelalte…
Daca nu te descurci, este un pliant la intrarea pentru vizitatori! Cling!
Multumesc pt acceptare! Dong! (Pliantul e binevenit – MACAR pana incep sa ma familiarizez cu intortocherile cotloanelor mai ascunse, pe unde voi bantui in mod preferential.)
(Da’ CE a patit capul dumitale, de-” ‘i vai de el”? Sper sa nu te fi vatamat eu cumva, cu celebra mea neindemanare urseasca…)
Vai de capul meu!
Asa zic zanele cand asteapta musafiri. Au impresia ca nu le va ajunge timpul sa faca totul frumos, magic, feeric, asa, ca la carte!
Astept musafiri… ma bucur sa vii! La mine, nu e cine stie ce! Deh, ca la zâne, asa…
Stai ca n-am priceput!
„Nu le ajunge timpul”? Da’ bagheta aia magica LA CE foloseste?…
Vezi c’-ai uitat de gresia si de peria (sau pieptenele – in functie de autor si/sau editie) Ghionoaiei… (Da’ lampa aia a lui Aladin e o idee buna: se poate dovedi cat se poate de utila – fie ca s-o aprind (ca sa-mi luminez cu ea calea), fie ca s-o frec (ca sa chem djinnul dinauntru, evident :oops:)… )
Ah, nu ai inteles! Te considerasem un Fat-Frumos! Pentru a avea un nazdravan, cum e Galben de Soare, trebuie sa duci la bun sfarsit niste probe, cum ar fi sa veghezi herghelia de iepe sirepe! Apoi vei primi drept rasplata un manz, adica un cal nazdravan!
Ooo!
Zuzele plang cand sunt pocnite, apoi se aricesc si iau atitudine!
😆
1. Zazuzo, eu in tinerete eram maestru (si imi facea o DEOSEBITA placere sa procedez astfel) la tachinarea (deobicei a unor dragute preopinente) dand de inteles ceva fara sa o afirm raspicat verbatim si ulterior „nerecunoscand nimic”: „CUM poti sa spui asa ceva? CE, m-ai auzit PE MINE spunand asta? Eu n-am spus decat ca…” (si urma citarea cat mai exacta a spuselor mele efective). Si-apoi – ci’ca „mirat”: „DE CE, tu ASTA intelesesesi?”
In lumina acestei afirmatii a mea, sper ca nu mai e de mirare faptul ca am dezvoltat in acelasi timp si rezistenta, un fel de imunitate la aceeasi toxina din partea altora. Eu nu pot sa afirm (ba nici macar nu prea cred) ca ai fi avut dumneata INTENTIA ca ideea s-o formulezi cu dublu sens, dar – fiind eu „patit”, „mancat” cu de-astea (stii dumneata: „tot patitu-i priceput”) – am considerat ca-i mai bine sa „play it safe” (sa-mi iau masuri de siguranta) (nu de alta, dar „better safe than sorry”: mai bine in siguranta decat sa-ti para rau DUPA) si pur-si-simplu sa „marchez” faptul ca AM SESIZAT si dublul inteles ascuns in formularea dumitale (oricat ar fi putut acesta eventual sa se fi produs pur itamplator, fara intentie).
2. Pai… zazuzo… nu prea stiu eu exact CUM sa-ti spun, da’ EU – ZAU ca nu te-am pocnit (decat eventual in mod inconstient si fara sa-mi dat seama); numa’ sa nu te fi lovit dumneata singura de oarece si sa ti se fi parut ca ar fi altcineva de vina. Nu de alta, da’ PE LANGA faptul ca nu-mi sta in fire un asemenea mod de actiune (dac’-ai sti cat de bucuros sunt ca suntem binecuvantati cu al treilea sistem de semnalizare: graiul articulat…), NICI nu mi-ar face nici un fel de placere (ba dimpotriva) nici sa fac pe cineva – oricine – sa planga (si cu-atat mai mult o zazuza gingasa ca dumneata), nici sa se ariceasca cineva la mine (in mod motivat, justificat, ca altfel nu-mi pasa). (Nu mi-ar placea nici „ariceala” – IN PRINCIPIU, desi concret in cazul de fata aceasta neplacere nu functioneaza: fiind dumneata intr-atata de fina SI de ghidusa, cred ca din partea dumitale n-as putea sa iau aceasta afirmatie decat cam la fel de „in serios” ca si vreo eventuala „amenintare” – miorlaita si „stuchita” cu inversunare – din partea unui pisoias pufos – cam ca a lui Berlioz din „AristoCats”…)
Erata: In prima paranteza de la punctul 2. – „fara sa-mi FI dat seama”.
P.S. Oare numai mie imi face impresia ca ACESTE (ultime) comentarii ale noastre au nimerit la loc gresit? N-ar fi trebuit sa-si aiba locul mult mai sus, acolo unde fusese pomenit pt prima oara (la acest topic) „Galben de Soare”?
Post factum (din pacate): La o re-lecturare ulterioara a comentariilor noastre (imi fac SI MIE placere cand le citesc) m-a „izbit”: imi apreciezi eruditia? Chiar si dupa inadvertenta de a-l fi „scos la inaintare” (drept „cavaler fara teama si fara de prihana”) pe saracul Galaad (care n-are in asta nici un fel de vina) in locul adecvatului Bayard? (Sa-mi fie rusine… da’ – din pacate – nu-i de mirare: cu o bucata de vreme in urma m-am surprins pe mine insumi nestiind cu certitudine nu numai CARE au fost (in ordine – ba nici macar FARA ordine) „muncile lui Hercule”, dar nemaifiind sigur nici macar CATE ANUME fusesera acestea… si (provocat de aceasta constatare trista) m-am trezit trebuind sa ma gandesc indelung pt a-mi aminti CARE anume fusesera „minunile lumii antice” – desi despre astea macar stiam cu certitudine ca fusesera sapte. Sau intrebandu-ma (si nereusind sa-mi amintesc atunci) CARE fusese echivalentul elin al romanului Mercur… (Saracul Hermes)…)
Abia am gasit un loc unde sa iti raspund,iar acum ca l-am gasit nici nu mai stiu ce as fi vrut sa iti spun, desi de dimineata imi facusem eu ceva planuri, (nu ca dimineata as fi mai in verva, dar oricum, mai zuza decat de-a lungul zilei), si cum iti spuneam, imi faceam pe aici loc din coate sa iti scriu despre Galben de Soare, marea cu sarea si cate si mai cate, (uite-asa ti-as fi scris! Cling!), insa m-a chemat datoria si m-am sleit de tot!
Mai da-mi un ragaz! (Mai ai nevoie de o erata „In lumina acestei afirmatii a mea… ” , corect ale mele, facad acordul la genitiv!)
Oarece-am vrut sa spun?
Ah, da, ador eruditia ta! Si discursul cu peroratio la coada…
Zuze, oratori, retori si limbuti! hahahahhahah!
Brrr! Ce imagine morbida: zuza sleita! Nici nu o mai pomeni, lasa-ne sa ni te imaginam vesnic efervescent de zglobie si de proaspata, nu sa ni te imaginam prelingandu-te… (Dogit): Dong!
Bine – accept erata: „In lumina acestei afirmatii de-ale mele…” 😛 (doar nu credeai ca ma las dovedit atat de usor…)
Da’ daca TOT e vorba de erata, „oarece” este oarecum diferit de „oare ce”… (De acord, acum am fost pur-si-simplu rau: mistype contra greseala propriu-zisa – nu-i corect.)
(Cred ca ar fi cazul sa-mi deprafuiesc putinele / vagile mele cunostinte de latina – SI pe cele (elementare) de retorica.)
Ce drag îmi ești!
Sunt în iglu! Pupici înghețați rău de tot!
Am inteles ca „in iglu” – da’ n-am inteles DE CE ti-s pupicii „inghetati”: intra imediat in pologul tau!
In tinuturile nordice, iglu este constructia semisferica din blocuri de zapada inghetata care (impreuna cu tunelul sau de intrare = „coridorul” sau) serveste drept locuinta SI (totodata) drept frigider / camara / hambar / grajd / magazie / etc.
Fiecare vanator are un singur iglu, indiferent cate neveste are – si poate avea (este socialmente OBLIGAT sa aiba) oricate neveste poate hrani (impreuna cu copiii lor). (Impreuna cu copiii fiecarei neveste, nu impreuna cu copiii sai: uneori se ingrijeste de bunastarea, dezvoltarea si educarea MULTOR copii care NU sunt ai sai – biologic vorbind.) Igluul insusi eare marimea necesara si suficienta pt adapostirea intregii familii, si nu este incalzit (TOT, in intregime) decat o singura data, la inceput, dupa ridicarea sa (partial deasupra nivelului zapezii inconjuratoare, partial ingropat in aceasta, intrucat blocurile de zapada pt constructie se iau din interior) pt topirea superficiala a zapezii care ulterior ingheata in noua forma asigurand stabilitatea si rezistenta mecanica a igluului.
In schimb, in interiorul igluului fiecare nevasta are pologul sau (un fel de cort ridicat in interiorul igluului – din piei si blanuri), destinat doar sie insasi, copiilor sai si – daca acesta doreste, la alegerea sa personala – (temporar) a sotului comun. Acest „polog” ESTE incalzit (SI luminat) (cu lampi pe baza de untura de foca / morsa / balena etc). Copiii nevestei sunt arareori si ai vanatorului care o (si ii) intretine, o parte dintre ei (poate toti) fiind fie ai sotului precedent (in prezent decedat), fie ai unor „nevtumi” (o forma specifica de inrudire) ai acestuia, fie ai nevtuimilor actualului sot.
Cine are chef de detalii suplimentare, n-are decat sa le solicite.
Hahahaahhahahah!
Azi-dimineata, masina era inghetata ca o constructie de gheață – iglu. Am râcăit gheața și, la drum cu mine!
Eram cu soțul meu, domnul Contes de Fees. Sunt singura lui soție! Iar el e singurul meu soț!
Eu am o blana de vulpe polara alba. Nu, nu a vânat-o Contes de Fees… Cine stie cine i-o fi făcut de petrecanie? Și cum am vazut-o eu la magazin (stătea așa de stingheră și prohibită prin preț), am și vrut să fie a mea. Am dat târcoale pe-acolo toată iarna, acum două ierni, până au venit reducerile! Apoi, odată am și cumpărat-o! Când mă îmbrac cu ea, mă cred Crăiasa Zăpezii!
Incerc sa-mi imaginez o zuza racaind la zapada / gheata si ma infior retroactiv imaginandu-mi ce catastrofa ar fi putut o mica neatantie sa cauzeze fragilelor tale aripioare sclipitor-irizate…
Superb jocul de cuvinte (fonetic) intre „comte” si „contes”! (Pana acum habar n-avusesem ca zuzele se marita. Acuma, ca te-am cunoscut si stam de vorba, trebuie NEAPARAT sa acopar lacunele mele in privinta cunostintelor mele despre fee. REPEDE, pana nu ma fac de ras cu totul…)
Zuzo, oricat de diafana mi te imaginasem eu, nu cred ca-mi trecuse vreodata prin minte (de parc’-ar fi avut PRIN CE sa-mi fi trecut!) CAT de… miniona esti de fapt – daca reusesti sa te imbraci toata cu o singura blana de vulpe (oricat de alba): vulpea este in general un animal INCREDIBIL de mic, cat bratul meu (abia cat un motan mai „sanatos”)…
Daca nu te superi – nu prohibita, ci cu pret prohibitiv…
Imi imaginez o zuza dand tarcoale (presupun ca in zbor)…
Da’ MAI AI de dat? (Tarcoale, vreau sa spun…) Nu ti se epuizeaza provizia?
CUM sa te crezi Craiasa Zapezii? Asta ar fi curata demovare, de la inaltul statut de zuza…
(DE FAPT, daca stau eu stramb si gandesc drept, SI EU in copilarie visasem la un moment dat sa devin… gunoier (mai precis – vidanjor) – ma impresionase utilajul…)
😆
Mă gândesc să mai adaug etichete noi postării 😆
Ca de obicei, discuția „degenerează” neașteptat (în sens pozitiv, desigur, chiar dacă verbul pare a sune altceva ) , iar eu stau într-un colț și zâmbesc în timp ce mai învăț câte ceva nou 🙂
„Mă gândesc să mai adaug etichete noi postării”
CE, vrei sa-‘nceapa sa arate precum cufarul de calatorie al vreunui globetrotter din perioada victoriana, numa’ etichete de jur imprejur?
„…discuția „degenerează” neașteptat…”
😦
„…în sens pozitiv, desigur…”
🙂
„…verbul pare a sune altceva”
In CE limba concepusesi expresia? 😛
„…eu stau într-un colț…”
DE CE? Pofteste, participa… (Simte-te ca acasa!… 😛 )
„…zâmbesc…”
Ma bucur! (Macar atat – un zambet, daca de participare activa n-avem parte…) :-*
„…mai învăț câte ceva nou”
Asa – asa! Fuga ‘napoi in banca, la catedra ai stat destul!
pentru tine am făcut precizarea cu sensul pozitiv! am ȘTIUT că apari! 😆
Mă bag în joc, cum să nu! 😉
Tot zâmbind, desigur! 🙂
CUM sa nu apar? (Mai devreme sau mai tarziu…)
E bine și mai devreme, și mai târziu 😀
😆
Cum atrag eu numai…zuzi și zuze! 😆
Mi-ați fost tare simpatici amândoi!
Muah!
Cling!
(Dogit:) Dong!
(Dac’-ai sti CAT regret ca doar TI-AM FOST simpatici, la timpul trecut… Eh! M-oi consola eu CUMVA…)
Era sa uit (si pe urma ma mir de neintelegerile provocate): 😛 😆
(Locul emoticoanelor astora ar fi fost in completarea / incheierea ultimului rand din comentariul precedent.)
😆
„Mi-ați fost” nu implică epuizarea sentimentului până în prezent! 😆
Sar’na!
pen’ce???