9 Februarie – Duzina de cuvinte (23)

Anii trec, se scurg fără nicio remușcare, ba chiar cred că afișează un soi de aroganță aproape malefică atunci când îți defilează cu eleganță prin fața ochilor.

Nu de bătrânețe mă tem. Încă. Ci de ideea trecerii mult prea rapide către dincolo. De certitudinea soresciană că ”ne scapă mereu câte ceva în viaţă”. Pierdem ani prețioși pentru că ni-i irosim cu gânduri amare care ne închid aproape ermetic orice viziune despre fericire. Pierdem un prim zâmbet pentru că privirea ne era îndreptată către ceva mult mai puțin important. Pierdem trenuri. Pierdem șansa pentru că așteptăm prea mult sau, și mai rău, ezităm. Pierdem oameni dragi. Ne scapă liniștea pentru că suntem prea ocupați de a face ”mult zgomot pentru nimic”. Ne scapă, cel mai adesea, râsul, pentru că ochiul ne este enervat de snobismul, prostia, nebunia din jurul nostru.

Sunt de părere că omul este tânăr atâta vreme cât se simte astfel. Nu înțeleg autocenzurile care au drept explicație faptul că ”de la o vârstă, nu se mai cade să faci asta”. Cine spune? Cine decide când ar trebui să nu te mai joci pentru că ”ai o vârstă” sau să nu mai mergi pe stradă ținându-te de mână pentru că ”la vârsta ta, nu se cade”? Cum se trage linia aia între perioada vieții în care ai voie sa faci un lucru și cealaltă când treci într-o altă categorie? Consider că limitele ni le impunem în conformitate cu percepția greșită a lumii și a propriului Eu, și cu raportarea, la fel de greșită, la ceilalți. Dacă reușești să menții un echilibru între ceea ce trebuie și ceea ce vrei să faci, te poți considera un om fericit.

Sperăm să ne câștigăm dreptul la eternitate. Uităm că acesta este, de fapt, un privilegiu și că trebuie obținut. Ne urlăm false merite și ne structurăm viața în funcție de la fel de false priorități. Cel mai grav este că ne dăm seama de asta tocmai când ajungem la un capăt și mai surprindem doar un ecou vag al glasului lăuntric ce a încercat zadarnic să schimbe direcția greșită spre care ne îndreptam.

Să profităm, zic! Să profităm de fiecare zi care răsare, de fiecare zâmbet, de fiecare șansă, de fiecare lecție, de fiecare strop de noroc. Să nu regretăm că nu am fost atenți și am lăsat să treacă pe lângă noi ceea ce ar fi putut să ne aducă o fărâmă de fericire. Să zburăm cu elan spre alegerea pe care am făcut-o, fără teamă și fără regrete. Nu trebuie să fii un elefant ca să muți munții, pentru că poți realiza că ei pot fi ocoliți ca să îți atingi scopul. Cum, la fel, nu trebuie să faci parte dintr-o elită ca să te consideri privilegiat, ci să faci lucrurile așa cum simți și, mai ales, să fii sincer cu tine însuți. Ai libertate de exprimare a tot ceea ce reprezinți în felul tău carateristic, trebuie doar să ai curaj.

Ziua aceasta îmi este extrem de dragă. La fel ca oamenii de care îmi amintește 🙂

Mereu primul gând se îndreaptă către bunicul meu. 🙂 Uneori îi simt dispariția ca o eclipsă care a sufocat cerul, privându-l de lumină. Alteori îl visez și sper să îl văd zâmbind.

Apoi, mă bucur să le pot ura La mulți ani! și „surorilor” mele dragi, Claudia și Laura, ca în fiecare an, de ziua noastră.

Am profitat și de duzina Pisicească, unde s-au învrednicit să mai scrie și Zâna, anacondele, carmen pricop, dor, Dictatura Justitiei, Dia na, Scorpio, Max, cita, lili3d, incognito, incognito, Gara pentru doi, roxana.