Apologia diavolului

Nu orice ţi se pare că e Dumnezeu e chiar Dumnezeu şi nu tot ceea ce ţi se pare a fi diavol e chiar diavol. Eliphas Levi

 ”Să te ia dracu’!” – vorbe aruncate cu năduf în timp ce vreo ușă se izbește puternic lăsând în urmă sunetele pașilor grăbiți.

Credincioasele ajunse la o anumită vârstă și-ar face cruce, ar scuipa-n sân și ar apostrofa invocarea total nepermisă a lui Ucigă-l-toaca. ”Nu-l mai pomeni, maică atâta, că dacă-l chemi, vine!” Ce să vină, mamaie, nu auziși că-i deja aici??? Încurcă ițe și chicotește malefic într-un colț, sprijinindu-se de furcă și răsucindu-și coada.

Încă din cele mai vechi timpuri [mor după vorba asta! :-D] omul a simțit nevoia să dea un nume răului care sălășluiește bine mersi cam peste tot, de când s-au creat lumea și pământul. Nu erau hotărâți, așa încât fiecare i-a zis cum i s-a părut mai elocvent: Dracu’, Satana, Scaraoțchi/Scaraoschi, Tartor, Împielițat, Întunecimea-Sa, Demon, Necuratul, Diavol, Ucigă-l-toaca, Lucifer, Aghiuță, Nichipercea, Ducă-se-pe-pustii, Mefisto și or mai tot fi. Care mai elegant, care mai cult, care mai ironic, deși, în esență, el reprezintă același lucru: chintesența răului din rasa umană.

Cum a apărut răul, aka diavolul?

Cum să evidențiezi ceva dacă nu prin opusul lui? Dacă există Binele, cum îl recunoști fără să ai termen de comparație? Deci da, Răul a apărut odată cu Binele. Sunt gemeni. Din aceeași sursă. Sfântul Ioan Damaschin zice că ”Răul este lipsa binelui, aşa cum întunericul este lipsa luminii”. Credința a promovat mereu Binele, sprijinindu-se adesea pe ceea ce nu este el, adică pe ceea ce este rău. Cum faci bine? Respectând cele zece porunci care îți zic foarte clar ce să NU faci.

Odată clarificat acest lucru, omul s-a gândit că e bine să fie convingător. Cum să facă asta? Dând o imagine răului. ceva care să sperie, care să-l facă să EXISTE, astfel încât ceilalți să se ferească și să-i știe de frică. Și iacătă Diavolul, ca simbol suprem al Răului:

(sursa foto)

Pentru că nu exista un șablon, fiecare și l-a imaginat în fel și chip, nerenunțând la elementele esențiale ale portretului: coarne, coadă, țepușă, ochi goi sau înroșiți, zâmbet malefic. Vâzând o astfel de arătare, e suficient să țipe conștiința în tine și să alergi, urlând la rându-ți, că nu mai faci.

Dar unii au găsit scăpare și din asta. Din dorința de a-i tăia din urâțenie, l-au făcut drăgălaș și inocent, semn că Răul nu este de necontrolat, ci dimpotrivă, poți să-l joci pe degete cu armele potrivite:

(sursa foto)

Și de aici, lucrurile au luat-o razna. Unii își râd de ceilalți, punându-le coarnele și fotoșopuindu-i (sic!) pentru a-i arunca în ridicol și derizoriu. Alții găsesc că femeia e descendenta directă a sus-numitului și se tem de ea ca…dracul de tămâie,  înfățișând-o înspăimântător de atrăgătoare :-D.

(sursa foto)

În același timp,  anumite persoane se autointitulează Satana, crezând că dețin puterea absolută a răului și asumându-și roluri, fapte sau imagini care se dovedesc false și de tot râsul.

În esență, dracul nu e atât de negru pe cât îl fac oamenii să pară. Nu s-ar ivi dacă nu l-ar chema careva. Diavolul e un mit de care profită adesea unii mai isteți pentru a deține controlul. Oamenii îl învie și-l invită la horă, crezând că va juca după cum îi vor cânta ei. Satana e o explicație comodă pentru comportamente dincolo de standarde, necesitând – iluzoriu – exorcizări repetate. Nu diavolul e pericolul care pândește lumea, ci oamenii care-l bagă la înaintare spre a-și ascunde propriile fapte.

Să-l lăsăm, așadar, acolo unde doarme el liniștit și să ne vedem de ale noastre.

Dacă ar avea drept la replică, știu sigur că asta ar răspunde:

………………………………………………………………………….

*Postarea este rezultatul unei noi provocări la concursul organizat AICI, la care se va putea vota – evident în dreptul articolului preferat, adică ACESTA 😀 – imediat ce el va apărea aprobat de organizatoare, AICI.