“Thank you…for gracing my life with your lovely presence,
for adding the sweet measure of your soul to my existence.”
(Richard Matheson, What Dreams May Come )
Nu te visez…
Strâng pleoapele cât pot de tare și sper că nu vor lăsa loc luminii să-i întunece…Îmi adun cu grijă toate imaginile dragi înfățișându-ne râzând, alergând, traversând un oraș într-o barcă… Mângâi imagini în care picături ne sărută obrajii sau în care adormim îmbrățișați. Un buchet de trandafiri…un bilet…cartea…Toate trec cu atâta repeziciune ca genericul de final al unui film, pe care nu reușești să vezi cine au fost protagoniștii.
Nu…nu te visez…
Hotărăsc să deschid ochii larg ca și cum aș vrea să cuprind un tablou întreg în care să ne aflăm împreună printre flori de liliac…
…iar imaginea asta e tot ce am ca lampă de veghe printre gândurile negre ce-mi îmbracă mintea a doliu. Colțul ferestrei nu dezvăluie decât dâra de lumină lăsată cu aroganță de o stea căzătoare, stinsă inutil pe cerul pustiu. Am ratat și de data aceasta biletul către fericire! L-am preschimbat, cu inconștiența unei adolescente, pe un loz necâștigător…Și asta pentru că un vânzător ambulant striga cu atâta convingere: „Îndrăzniți de visați. Nu vă costă nimic!”
Mi s-a părut că te văd alergând…purtat de vârtejuri care încurcă poteci și adorm minți obosite. Ți-am întins mâna, dar te-ai întors și te-am pierdut. Pentru totdeauna. Nu am mai apucat decât să văd cum îți înnozi șireturile și îți pui rucsacul în grabă. Glasul mi-a secat și nu am putut să strig, decât stins, să rămâi… Sau doar mi s-a părut că am strigat… În realitate, mi-am încuiat cuvintele de teamă că te-ai putea întoarce.
Iar când dimineața și-a făcut milă de zvârcolirile mele, am alergat la fereastră sperând să-ți văd umbra acolo unde, odată, ai stat cuminte veghindu-mi somnul. Erai însă departe deja. Acolo unde ar trebui să te afli și de unde nu te voi mai întoarce decât când vreo lacrimă va cere oglindirea unei povești.
BLOG D'AGATHA 
cat de potrivita e melodia cu ”tonalitatea” textului
🙂
De obicei merg invers…de la melodie la text 😉
Acum…doar s-a potrivit 🙂
Mă sinucizi cu povestea unei romanţe triste, pe fondul unuia dintre filmele mele de suflet. Robin Williams şi Annabella Sciorra pictează tablouri fantastice în numele ideii „aş merge şi-n iad după tine”. O, nici nu ştii cît de adînc îmi sapă-n suflet povestea asta… Peste trei zile, am fi putut bea împreună o bere, aniversîndu-ne ziua de naştere. Dar sînt ani de cînd aşa ceva nu mai e posibil. Fiindcă el a ales să plece pe drumul fără întoarcere, în căutarea EI. La fel ca în film. Nu ştiu dacă s-au regăsit undeva, acolo, în cealaltă dimensiune. Dar ştiu că, de atunci, pentru mine aniversările au fost şi vor fi schiloade şi suferinde.
😦
Pentru mine filmul ăsta este…imaginea supremă a ceea ce înseamnă iubirea absolută. Da, aia pe care o visăm, dar despre care știm că nu există.
Iar Robin Williams…este actorul meu de suflet. Cred că este singurul care poate juca roluri de comedie și de dramă în egală măsură fără să fie câtuși de puțin fals….
P.S. El???
Am mai adus vorba pe ici-pe colo, am şi promis că scriu la mine despre ei dar n-am reuşit niciodată să-mi adun tăria. E vorba despre un bun prieten Tony, fost vecin la bloc şi soţia lui, Cristina. El şi cu mine eram născuţi în aceeaşi zi, aveam aceeaşi pasiune comună – electronica – şi eram fiecare îndrăgostiţi de cîte o Scorpioancă: el de soţia lui, eu de… imposibila mea. Mă gîndeam la el şi vedeam o versiune posibilă a mea. Stăteam ore în şir la taclale despre montaje, piese, scheme, idei, cu cîte un pahar în faţă, pînă suna Cristina ori venea la uşă „să-şi ia bărbatul acasă”.
Apoi într-o zi, Cristina s-a îmbolnăvit de cancer şi în cîteva luni – nu ştiu dacă a fost un an – s-a dus, cîndva într-o toamnă tîrzie. La nici două luni după ea, în ajun de Crăciun, Tony a plecat s-o caute „dincolo”. Cu cîteva zile înainte, mă rugase să-i fac o copie după seria „Piraţii din Caraibe”; am luat două blancuri şi i le-am făcut. A venit să le ia şi la plecare ne-am îmbrăţişat strîns, prieteneşte – pe moment am pus-o pe seama încărcăturii emoţionale a conjuncturii, după „plecarea” Cristinei, însă nu a fost aşa, a fost o îmbrăţişare de rămas-bun pe care nu am înţeles-o atunci ci abia după. El deja se hotărîse să plece dincolo de capătul lumii, după ea. Şi a făcut-o.
De atunci, ziua mea nu mai poate fi o zi de sărbătoare, cum la fel nu mai poate fi Crăciunul, întunecat şi îndurerat de vestea „plecării” lui, cel care fusese oglinda mea într-o realitate alternativă. Dacă cineva avea nevoie de o explicaţie pentru felul meu de a fi, trist, pesimist, refractar faţă de „zilele speciale” numite „sărbători”, acum a aflat-o.
Nici nu ştii cît mă bucur că am găsit pe cineva care să aprecieze la adevărata valoare „What dreams may come” şi pe Robin Williams. Ceea ce ai spus mai sus e exact ceea ce gîndesc şi simt şi eu.
Intenția mea nu a fost nicidecum să-ți redeschid răni… 😦 Dar nu puteam să nu întreb despre El, ca și cum m-aș face că trec peste ceva…nesemnificativ…Undeva…am bănuit parte din poveste…Și da, e minunat când ai o oglindă care să-ți zâmbească zilnic spunându-ți că nu ești nebun, ci dimpotrivă, ceea ce simți este firesc…
Filmul ăsta…m-a marcat…deși prima dată nu l-am văzut decât fragmentat…A doua oară, însă…
E momentul de…huguleț? 🙂
Nu poţi redeschide o rană care nu se închide niciodată, aşa că alungă-ţi vinovăţia din gînd. Iar filmul ăsta e capabil de a inocula sindromul Stendhal celor ce nu-l au. Pe mine mă cutremură de fiecare dată prin intensitatea mesajului uman, a iubirii absolute.
Eşti dulce-n suflet şi-ţi mulţumesc. Accept cu drag huguleţul din partea ta. 😳
E mai mult neputință decât vinovăție…
Iar filmul…uite o modalitate de a comunica perfect cu oameni pe care nu-i cunoști în viața reală… 🙂
Huguleț? Să vedem dacă merge: *hug* ( 🙄 )
ieri am descoperit piesa asta. acum sa te vad ce texte ai…
recunosc in fata ta si a cititorilor tai ca am avut orgasm auditiv…
Hm…interesantă 🙂 Genul tău 🙂 Mai puțin al meu. Din punctul de vedere al creației 😉 dar…dacă apare vreo idee…nu ezit sa ți-o împărtășesc 😉
m-ai desumflat… 🙂 m-am gandit ca pe acordurile ei ai sa ne povestesti mai multe despre iubirea/iubirile tale care te face/fac asa melancolica… 🙂
eu cred ca a fost cineva deosebit tare, care te-a invatat foarte multe, si bune si rele, nu-i asa?
mie asa imi face impresia.
😆
Păi ce faci, domnule? Demitizezi frumusețe de text??? 😆
Nu știu la cine crezi că mă refer…dar de povestit eu nu povestesc nimic 😉 Cu prima ocazie îți fac cadou primul volum de texte 😉 Poate ai să descoperi de acolo 😀
eu demitizez nimic, dimpotriva incerc sa il ancorez in realitate.
ei vezi aici e frumusetea textului literar, al artei in general. fiecare intelege ce doreste, ce poate. 🙂
deci astept volumul de texte, sa integrez si sa aprofundez intreaga ta activitate lirica.
P.S. dar niste poezii sau texte cum imi plac mie cand mai faci? 🙂
asta e ideea: NU trebuie să ancorezi nimic în realitate. dacă faci asta, textul nu mai prezintă niciun fel de…interes 😉
Și de aici și farmecul de a lăsa pe fiecare să înțeleagă ce vrea.
Volumul de texte…zi unde vrei să ți-l trimit 😉
P.S. Când vine…inspirațiunea 😉
mda, ai o interpretare destul de originala asupra artei in general. de unde la orele de literatura de la scoala invatam ca intreaga opera a marilor scriitori (artisti in general) era ancorata in realitate sau oricum avea la baza realitatea (experientele si reveriile lor), tu distrugi aceasta conceptie, calcand in picioare (lait – motivul operi tale, din cate spuneai odata) milionae de pagini de comentariu literar.
bravo, atunci 🙂
Hmmm…Dacă m-ai stârnit… 😀
Interpretarea făcută la școală se referă la aspectul pur didactic. Adică e menit să te învețe pe tine, ca novice într-ale lecturii, cum să-ți dai cu părerea. Că te învață prost, e partea a doua, pentru că te limitează la puncte de vedere unice, vezi minunatele comentarii literare impuse. Totuși, unul inteligent o să fure ce trebuie să fure de acolo, ca să-și facă o bază solidă pentru mai târziu, indiferent de ceea ce va citi sau de context.
Interpretarea făcută de noi acum, la vârsta și în contextul ăsta e altceva. Aici nu ai note și nu ai restricții. Poți să vezi ce vrei, cum vrei, în limbajul care îți convine.
P.s. ce inseamna gustul, mie imi curge sirop din urechi (de la orgasm) cand aud melodia aia de ti-am postat- o dimineata.
sa vezi cum se aude in masina…
Da, gustul 🙂
Am pățit de mai multe ori ca tine. Eram atât de entuziasmată de o melodie, încât am crezut că până ș iuniversul o să se oprească să o asculte. Și vreo trei apropiați erau atât de indiferenți, de am dat în depresie 😆
Acum…melodia e faină. Doar că nu se potrivește…condițiilor actului creator în cazul meu. Asta am spus. Și cred că în mașină e demențială!
😉
Ştiu ca si tie iţi place poezia şi cred ca se potriveşte cu starea ta de visare…sau nu?
,,trupul meu
mult prea plin de tine
palma ta
niciodată
de mine îndeajuns
pleoapele tresar
violete fragile
sub aripi de înger păgân
inima mea
pasăre cu zbor întretăiat
îşi caută adăpost
prin colţul răsfrânt al perdelei
albastrul nopţii
risipeşte petale
lunile se urmăresc pe cer
iele zăpăcite
goale în oglinda lacului
tresar…
visul meu miroase
a dor
a neputinţă
şi a tine
unde eşti
când eu visez
o noapte albastră
cu o mie de
săruturi muscate?,,
nu știu de unde să o iau…
Nuta Istrate Gangan- Vis, scrie genial!!!!!!
Habar n-am avut!
Dar trebuie să recunosc că mi-a plăcut 🙂
Mulțumesc că m-ai luminat! 😉
girl…. 😦
Păi de ce te întristași?
[…] să-mi adun tăria. Ceea ce apare mai jos (puţin modificat) am scris de fapt într-un comentariu aici, vara asta, cu două zile înainte de ziua mea… sau “a noastră”, dacă […]
[…] Am avut un actor preferat. Și am crezut că va trăi o veșnicie pentru că spiritul lui așa părea. Acum îmi dau seama că am văzut măștile Omului. Și le-am adorat. Când am râs cu Mrs Doubtfire și Patch Adams sau când am plâns împreună cu Chris Nielsen. Nu am avut idee că sub măștile acelea se ascundea o viață zbuciumată și că plângea înfundat un om nemaipomenit de singur. Și totuși mereu am suspectat o oarecare tristețe în zâmbetul lui […]