Păreri culinare

Mă uitam cu ceva vreme în urmă la blogul ăsta, de când a ieșit el la suprafață ca un ghiocel timid și întârziat și până în zilele noastre. Evoluție, nene, nu glumă! 😀 Unii ar tăia „e”-ul de acolo, știu sigur, și l-ar înlocui cu un prefix foarte popular. Dar eu tot așa voi simți. Și evoluția nu înseamnă neapărat că m-aș fi deșteptat eu între timp (că am verificat și asta și se pare că nu e cazul să mă alarmez!), ci pentru că m-am îmbogățit cu diverse de la alții. Da, sunt ca un fel de sugativă filosofică (hai, că la asta nu vă așteptați!) și mă îndop cu experiențele altora din care, nu o să credeți, învăț câte ceva! De exemplu, am învățat că unii mint de îngheață apele și susțin că sunt buni samariteni până la proba contrarie. Alții sunt sensibili. Pe alții i-am văzut în oglindă. Am mai învățat că nu tot ce spun/scriu e bun, dar că mă pot îndrepta. Și tot așa.

(Acesta a fost un intro, pentru că știți că uneori vă mai plimb pe coclauri până ajung la subiect).

Și…..

Și l-am cunoscut pe Dan Hipertensivu’ care a lăsat gara și a luat-o pe potecuțe. Am rămas pe la el pentru că are darul de a-mi mai trage câte o palmă virtuală ca să mă trezesc la realitate 😉 Tocmai ce am citit despre bucătăreală pe la el, dar ca să nu fac un ghiveci, cum era să iasă părerea-mi minunată, m-am mutat la domiciliul stabil, că aici nu poci pentru ca să fiu dată-n judecată pentru…malpraxis 😀 (sic!)

Deci (ca să încep ca ai mei minunați pe care-i păstoresc) să-mi dau și eu cu bâta-n…părere despre (in)succesul rețetelor culinare despre care zicea Dan în articolul citat.

Dom’le!  Nu e totul să ai în față rețeta scrisă pe cărți scumpe! Că dacă era așa, să mor de nu-mi ieșeau veșnic toate mâncărurile foarte comestibile!!! Contează, dacă vă vine să credeți, și…aplecarea! Nu, nu aia de după ce mănânci, ci aia de dinainte, înspre creativitate. Căci, da, doamnelor și domnilor, a găti nu înseamnă a arunca în cratiță ca la carte tot și apoi amesteci și speri să iasă bun. Trebuie implicare! Râdeți? Păi să râdeți, dar după ce terminați cu râsul, să-mi explice și mie cineva de ce o dată îmi iese mâncarea de se ling toți pe degete și altădată, cu aceeași rețetă, se amână consumarea ei până când e bună de aruncat.
Păi da…

M-a învățat cineva, mai demult, că atunci când vrei să faci un fel de mâncare, oricât de simplu ar fi, trebuie să faci totul cu dăruire. Am râs atunci. Ce dăruire, bre? Io vin de la serviciu mai bulversată decât am plecat când se crăpau zorii, tremur de la glicemie scăzută, scot rapid din frigiderul-proprietate personală ingredientele și le arunc în oală, timp în care trebuie să urmăresc mișcările Pințului care are nevoie de entertainment după grădi, să aranjez una-alta prin casă, să-mi aduc aminte să lepăd hainele de serviciu și să-mi iau altele. „Proastă organizare” – ar spune unii care mă plac până la sfinți și înapoi. Poate. Dar fiecare și le știe pe ale lui, parcă, nu?

Și deci, ce dăruire, nene? Doar rețeta o știu pe de rost, ordinea nu o inversez, ingredientele sunt cumpărate din același loc. Și totuși NU IESE, mama ei de mâncărică.

„Nu știi tu să gătești” – se aude o voce din fundal. (tot ăia de mă iubește – sic!) Acceptăm și asta. Până la un punct. Adică până în punctul în care îmi aduc aminte de toate sâmbetele din copilărie și frageda-mi adolescență, în care părinții mei, responsabili fiind, ne băgau pe amândouă în bucătărie să învățăm cum se tranșează un pui, cum se învârt sarmalele sau cum se face o ciorbă moldo-ardelenească de calitate. Ceva trebuie să-mi fi rămas în cap, nu?

Că tot veni vorba și pentru că e atât de liniște aici și nu-mi mai zice nimeni cât de minunată mi-s, zic și eu că ieri mi-a ieșit ciorba de cartofi mi-ra-cu-los de bună! „Ce poate fi așa miraculos la o ciorbă de cartofi?” – aceleași voci urlă a exasperare. Să intre acum toți consumatorii aici, să-și asculte papilele gustative și să lase mărturie vie! (Bine, pentru copii (sub)scriu eu, că nu se pricep 😀 Oi fi…subiectivă?) Domnule, bună! A fost devorată în câteva mișcări sigure cu lingura scoasă din setul de la nuntă.

Singura problemă e că s-a mâncat tot oloiul ieri (minus două castroane) și că azi a trebuit să fac alta. De roșii 😀 Eu zic că tot bună 😀 (Deh! Modestia!)