Spune-mi cum scrii, ca să-ți spun cine ești

De când așteptam să parafrazez și eu ceva! 😆

Deunăzi mi s-a sugerat să arunc o privire pe un blog nou. Supusă cum sunt și (mai ales!) cumințâcî ( 😀 ), mă duc la om în vizită. Nu cunosc nimic despre bloggerul respectiv, prin urmare nu am niciun drept să îmi dau cu părerea despre el, ca persoană și nici chiar ca blogger (încă). De aceea, vreau să subliniez că postarea se referă strict la ideea pe care o aduce în discuție Traian Urieș.

Așadar, CU sau FĂRĂ diacritice?

Personal, aș striga un DAAAAAA! să se audă clar și răspicat. Nu știu dacă profesia are un rol hotărâtor…mai ales pentru că nu mi-am permis – și nici nu am intenționat! – vreodată să fac școală în afara orelor de program, cu cine nu e cazul. Îmi mai scapă și mie (ne)permis câteodată, dar norocul meu că am Cerberul la poartă și mă trage de mânecă atunci când scriu cu picioarele de-a-ndoaselea.

Acum ceva vreme, am mai intrat în contact cu subiectul respectiv AICI și AICI. Dar cum autorul acestei ultime provocări aștepta păreri, iar eu vorbesc mult și…bine, prea o luasem razna cu comentariul. Așa că am decis să scriu acasă la mine toată argumentația, ca să nu ocup spațiul omului.

De ce scriu EU cu diacritice:

1. Din punctul meu de vedere, limba, oricare ar fi ea, e un ansamblu de elemente care o definesc, care o înfrumusețează, care o fac unică: tipul de alfabet, punctuația, ortogramele (în cazul nostru), semne specifice. Dacă ar lipsi oricare dintre aceste elemente, se cam șifonează imaginea. Felul în care scriem, de mână sau pe vreun device minune, oglindește felul în care suntem. E ca și cum ai avea un barem la un examen de…scriere. Ai bifat toate aceste elemente, ai rezultat maxim. Altfel, nota scade vertiginos.
2. Toți ieșim pe stradă îmbrăcați într-un fel sau altul. Desigur, poți ieși așa…golaș, dacă te ține. Dar e cam periculos, zic eu. Lumea ar putea înțelege altceva decât ai vrut tu să spui. Și atunci, nu mai bine pui un…accesoriu, ceva care să elimine orice confuzie și orice dubiu 😀 (Asta a fost mai în glumă, mai în serios 😉 )
3. Toți scriem. Unii mai bine, alții mai puțin, unii mai frumos, alții mai puțin, unii mai corect, alții, mai puțin…Ideea este ca mesajul să ajungă la destinatar, dar să și placă. Trebuie să ai eleganță, stil, să-ți lipsească superficialitatea, să atragi prin ceea ce transmiți celorlalți. Atât ca fond, cât și ca formă.
4. Dacă admitem că nu sunt importante diacriticele, de ce să nu renunțăm la ele și la scrisul de mână? Eu zic că dacă toar’șa’țătoare a făcut atâtea planșe didactice să ne învețe toate literele cu virgulițe și cu căciulițe, or fi importante, nu?
5. S-a pus problema, în articolul de la care am pornit, că ar fi importante diacriticele, dar nu în mediul online. Păi care e diferența? De ce o carte ar avea diacritice, dar un articol pe un blog nu? Nu au același scop? Dar dacă trebuie să faci un proiect important și îl duci așa, fără diacritice unui prof să ți-l evalueze, cam cum ar arăta?
6. Cum evităm ambiguitățile? Mai ales dacă nu te ajută contextul? Mi-am adus aminte de un text elocvent al Dan Hipertensivului, la o joacă duzinărească. Cum i-ar fi ieșit lui joaca aceasta, dacă nu ar fi băgat în seamă diferența dintre CU și FĂRĂ diacritice?
7. Dar oare dacă și francezii ar renunța la utilizarea accentelor? Ar fi mare haos?
8. Cum ar arăta, într-un text fără diacritice, un cuvânt ca acela pe care l-am folosit eu la începutul postării? „Cumințâcî” = cumintaci? Ați fi înțeles despre ce este vorba?
9. Unii zic că are importanță și pentru nea Google. Eu nu mă pricep prea mult la așa ceva, dar ar putea fi un motiv în plus, nu? 😉

Poate e nu sunt destul de convingătoare, dar au mai scris și alții despre asta. Și PRO, și CONTRA. Doar eu m-am trezit la spartul târgului 😀

1. http://presainblugi.com/de-ce-fara-un-fel-de-continuare-dupa-uries-vavaly-si-irealia/

2. http://vavaly.wordpress.com/2014/01/05/diacriticele-si-esteticul/

În final, e tot o chestiune de opțiune, se pare…Norma devine…„variantă liberă”, chiar și în domenii importante. Dar asta…este o altă poveste…

Anunțuri