Despre moartea unui poet genial

„Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii”.

M. Eminescu – Sărmanul Dionis

A fost odată…

A fost odată un tânăr frumos… frumos la chip și, mai ales, frumos la suflet.

”Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.” (I.L.Caragiale)

“Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă” (Teodor V. Ştefanelli)
 

La naștere, ursitoarele i-au scris destinul…Prima i-a dat Iubirea și Dorul. Să se bucure, să le cânte, să le caute. A doua i-a dat Cuvântul. Să-l mânuiască cu pricepere, să aline, să nască, să taie. A treia i-a dat Suferința eternă.

Toată viața lui, Poetul a iubit, a scris, a suferit…

A iubit Femeia, căreia i-a scris necontenit. A iubit frumusețea lumii pe care a pictat-o în cele mai dulci cuvinte. Și-a iubit țara pe care a vrut-o neîntinată, liberă, curată. A iubit dulcele grai românesc și de aceea l-a îmbogățit cu sensuri noi, i-a dat farmec și muzicalitate.

Și după ce și-a schimbat timpul în cuvinte și viața în eternitate, după ce petalele florii albastre s-au scuturat, a plecat să-și caute steaua, căci aici, pe pământ, [geniul] nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-ar nici noroc.

Nu despre moartea fizică a Poetului am intenționat să vorbesc, ci despre cealaltă, mult mai tragică, despre moartea impusă. Pe de o parte, o cauză este răsturnarea valorilor într-o lume în care scandalul, vulgaritatea, prostia, nebunia, violența înlocuiesc fără prea multe impedimente frumosul, poezia, arta, visarea. Pe de altă parte, vorbim despre consecințele pe care modernitatea le implică odată cu apariția ei. Evoluția tehnologică, schimbarea punctelor de interes ale noii generații, „oferta” societății moderne aflată într-o permanentă reformă, înlocuirea „vechiului demodat” cu „noul necesar” au dus la degradarea a tot ce era valoros „înainte”. Astfel, poezia NU SE MAI VINDE decât dacă putem face din viața Poetului un scandal notabil pentru o perioadă suficientă de timp sau dacă o putem înlocui cu una nouă, care să șocheze prin imagini sau/și limbaj.

L-au omorât pe Eminescu atunci.

L-am mai omorât noi o dată prin intoxicarea programelor școlare cu aceleași texte supuse analizelor și celebrelor „comentarii literare”. L-am transformat într-un obiect expus, o piesă de muzeu. I-am făcut pe tineri  să-l respingă obligându-i să-l învețe, să-l înghită și nu să îl simtă.

Îl omorâm în continuare prin ignoranță și etichetare greșită. Spunem că nu ne place, dar, în realitate, nu am citit suficient pentru a ne argumenta această opinie.

Celor care mă întreabă invariabil în fiecare an dacă e adevărat că a murit de sifilis sau că a scris poezia Spovedanie, sau dacă nu s-a plictisit scriind „porcăria aia de Luceafăr” – de fapt, singurele informații pe care le au despre Poet – le sugerez să asculte…și atât.

…………………………………………………………………………………

Am văzut că și alții și-au amintit în felul lor de El, astăzi: Mitza, Adrian, Zâna, Ana.

29 de comentarii

    • Nu știu dacă aș fi în stare să dezbat…Nu știu multe…Prea multe…Dar azi am recitit unele texte…și mai ales, am ascultat.. 🙂
      Recunosc că titlul tău m-a stârnit… 😉

  1. Azi am avut pe blog un comentariu al unei cucoane, un troll de fapt, care atât a înțeles din textul meu: că aveam muci în nas, și că am luat o notă mare doar fiindcă am citit o poezie, și adică ia uite ce exemplu prost dau, ironizându-l astfel pe fostul meu coleg de bancă care-și scria conștincios comentariile.
    Norocul meu de atunci, însă, a fost că am avut o profesoară care, ca și tine, așa cum bine spui în textul tău, a înțeles că la momentul întâmplării povestite de mine l-am simțit pe Eminescu. Norocul meu.

  2. Tot mereu când mă bântuie Eminescu, mă simt vinovat pentru neștiința românească de a înțelege și a aplica creștinescul post, în momentele de restriște spirituală.
    De-am fi postit doar cu apă și Eminescu și n-am fi pohtit la „noul necesar”, eram acum mult mai curați și nevinovați. Ne-am fi sărbătorit geniile fără tristețe, fără teama de a fi penibili.
    Mulțumesc Agatha! pentru clipele de post oferite.
    Mă duc sa beau un pahar cu apă… de la izvoare.

  3. Am văzut că link-ul spre zînă e cumva… deplasat. :rool:
    Mă întreb cine şi după ce criterii trage linie cu creta pe tablă şi alege geniul de… fratele său vitreg…? 😎

  4. Am uitat să dau o definiție pentru geniu. Geniu se numea arma(nu am înțeles niciodată de ce… armă) la care am făcut eu armata, pentru că am înotat vizibil împotriva curentului, în apele tulburi dinainte de 89. Acum e mai bine pentru că e curentul… mai scump iar apele… în peturi.

  5. Obligativitatea de-a învăţa despre Eminescu a acoperit frumusetea şi inteligenta versurilor şi scrierilor sale. Am participat la un spectacol, chiar pe 15 ianuarie, Dor de Eminescu, unde domnul Caramitru a interpretat magistral un colaj din scrierile eminesciene. Era de parcă ar fi vorbit însuşi poetul cu noi de pe scenă. A fost magistral interpretat şi mi-am dat seama şi eu că ar trebui doar să simţim poezia, să înţelegem cu sufletul scrierile sale. Felicitări pentru articol!

    • Asta zic şi eu! E vorba de abordare, până la urmă. Ce mare diferenţă între a obliga să disece versurile într-un comentariu pe care nu-l înțeleg şi a participa la un spectacol pe baza aceluiaşi text!
      Dar la noi..încă nu se poate…
      Mulțumesc pentru aprecieri 🙂

  6. Din păcate, cred eu, modul de abordare (dat de sistemul educațional) l-a omorât pe Eminescu. Felul în care ești obligat să-l citești și să-l comentezi după cum a zis X critic literar că a simțit, a gândit, a presupus poetul. În loc să i se ceară părerea elevului, i se impune părerea nu știu cărui deștept. Deștept, nu zic ba; dar de unde să știe și ăla fix „ce-a simțit poetul”? Mă dispera chestia asta în școală. Mă făcea să refuz lectura obligatorie, s-o înlocuiesc cu ce nu mi se cerea. Abia după ce am terminat liceul, m-am îndrăgostit de Eminescu. Nu mi-l mai explica nimeni cu forța. Îl înțelegeam așa cum îmi plăcea mie. 🙂

    • Exact asta zic și eu.
      Greșit e să întrebi „ce a vrut poetul să spună” și eu le tot zic când îmi încep cu ”poetul a vrut să NE arate…”: nu a vrut, nene, nimic poetul pentru noi! El a scris și gata! Asta a simțit, asta a scris. Întrebarea corectă este „ce înțeleg EU din ce a scris el”. asta e altă poveste… dar…cam greu să-i fac să gândească singuri…

      • E greu, pentru că de decenii suntem obișnuiți să ni se spună ce tre’ să gândim, nu să fim întrebați ce înțelegem, ce simțim noi din toate câte apar în jurul nostru.
        Dar tu faci bine, dă-i înainte, chiar dacă ei vor simți binele ăsta peste ani și ani în viețile lor. Crezi că le predai limba română când, de fapt, le predai libertatea de a gândi. De care au atâta nevoie…

        • Uneori mă străduiesc. În unele cazuri îmi chiar iese. Dar te seacă de energie lupta asta permanentă cu morile de vânt…
          Libertatea de a gândi…sper să fie așa cum zici. Deocamdată…nu se vede prea des…

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s