Despre moartea unui poet genial

„Câţi oameni sunt într-un singur om? Tot atâţia câte stele sunt cuprinse într-o picătură de rouă sub cerul cel limpede al nopţii”.

M. Eminescu – Sărmanul Dionis

A fost odată…

A fost odată un tânăr frumos… frumos la chip și, mai ales, frumos la suflet.

”Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.” (I.L.Caragiale)

“Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă” (Teodor V. Ştefanelli)

 

La naștere, ursitoarele i-au scris destinul…Prima i-a dat Iubirea și Dorul. Să se bucure, să le cânte, să le caute. A doua i-a dat Cuvântul. Să-l mânuiască cu pricepere, să aline, să nască, să taie. A treia i-a dat Suferința eternă.

Toată viața lui, Poetul a iubit, a scris, a suferit…

A iubit Femeia, căreia i-a scris necontenit. A iubit frumusețea lumii pe care a pictat-o în cele mai dulci cuvinte. Și-a iubit țara pe care a vrut-o neîntinată, liberă, curată. A iubit dulcele grai românesc și de aceea l-a îmbogățit cu sensuri noi, i-a dat farmec și muzicalitate.

Și după ce și-a schimbat timpul în cuvinte și viața în eternitate, după ce petalele florii albastre s-au scuturat, a plecat să-și caute steaua, căci ”aici, pe pământ, [geniul] nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-ar nici noroc”.

Nu despre moartea fizică a Poetului am intenționat să vorbesc, ci despre cealaltă, mult mai tragică, despre moartea impusă. Pe de o parte, o cauză este răsturnarea valorilor într-o lume în care scandalul, vulgaritatea, prostia, nebunia, violența înlocuiesc fără prea multe impedimente frumosul, poezia, arta, visarea. Pe de altă parte, vorbim despre consecințele pe care modernitatea le implică odată cu apariția ei. Evoluția tehnologică, schimbarea punctelor de interes ale noii generații, „oferta” societății moderne aflată într-o permanentă reformă, înlocuirea „vechiului demodat” cu „noul necesar” au dus la degradarea a tot ce era valoros „înainte”. Astfel, poezia NU SE MAI VINDE decât dacă putem face din viața Poetului un scandal notabil pentru o perioadă suficientă de timp sau dacă o putem înlocui cu una nouă, care să șocheze prin imagini sau/și limbaj.

L-au omorât pe Eminescu atunci.

L-am mai omorât noi o dată prin intoxicarea programelor școlare cu aceleași texte supuse analizelor și celebrelor „comentarii literare”. L-am transformat într-un obiect expus, o piesă de muzeu. I-am făcut pe tineri  să-l respingă obligându-i să-l învețe, să-l înghită și nu să îl simtă.

Îl omorâm în continuare prin ignoranță și etichetare greșită. Spunem că nu ne place, dar, în realitate, nu am citit suficient pentru a ne argumenta această opinie.

Celor care mă întreabă invariabil în fiecare an dacă e adevărat că a murit de sifilis sau că a scris poezia Spovedanie, sau dacă nu s-a plictisit scriind „porcăria aia de Luceafăr” – de fapt, singurele informații pe care le au despre Poet – le sugerez să asculte…și atât.

…………………………………………………………………………………

Am văzut că și alții și-au amintit în felul lor de El, astăzi: Mitza, Adrian, Zâna, Ana.