Autoportret și un gând în cuvânt

„Nu sunt ce par a fi –
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!…
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu…
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât… Cel care sunt!…”

(Ion Minulescu – Nu sunt ce par a fi)

 Nu am încercat niciodată să fiu altcineva decât eu însămi. Uneori mi-a ieșit. Pentru dățile în care nu am reușit, voi da, probabil socoteală cuiva, cândva.
Nu încerc să mă definesc prin ceea ce au scris alții (despre ei). Nici acum, nici dățile trecute. Versurile lui Minulescu mi-au fost dedicate recent de o prietenă dragă pe care o știu de 13 ani. Mulțumesc, Rox! 🙂
Sunt (doar) ceea ce sunt!
Prea mult pentru unii, poate prea puțin pentru alții. Mulți vor râde (din nou), alții vor fi doar ironici, dar eu…eu sunt mulțumită cu ceea ce am ajuns să fiu. Tot ce am făcut, toate alegerile mele, tot ce am trăit, toate acestea m-au adus aici. Nu e treaba nimănui să judece sau să-și dea cu părerea. Nu aici.
Sunt ceea ce sunt! Și nu vă rămâne decât să acceptați, cei de lângă mine, cei care mă citesc, cei care mă cunosc, cei care și-au intersectat drumurile cu ale mele de-a lungul timpului, sau să treceți mai departe fără a arunca măcar privirea peste umăr.

Îmi plac oamenii. În parte, pentru că am urât mereu singurătatea. Îmi place să fiu între oameni, să vorbesc, să ascult, să ajut. M-a fascinat să cunosc oameni noi și, de aceea, mereu mi-am făcut ușor prieteni. Mă bucur să fiu printre oameni deștepți, chiar dacă uneori poate nu țin pasul. Dar atunci când nu m-am ridicat la nivelul lor, am pus întrebări și am ascultat răspunsuri. Sau doar am tăcut și am învățat. Au fost oameni care m-au dezamăgit. Pe alții i-am dezamăgit eu.

Dacă aș fi trăit în apă, aș fi fost delfin. Dacă aș fi fost orice alt animal, aș fi fost, cu siguranță, lup.

Îmi plac freziile! Deși nu este foarte elegant, ci aproape nedrept să alegi numai o floare dintre atât de multe – frumoase, parfumate.

Sunt o fire veselă. Fac haz de necaz pentru că așa reușesc să trec peste tot ce mi se pare greu. Îmi place să râd cu tot sufletul și atunci când reușesc să fac asta, mă umplu de energie pentru o bună bucată de vreme, mai ales dacă și cei de lângă mine sunt la fel de veseli. Cel mai frumos compliment mi l-a făcut Domi, colega de apartament de pe vremea când eram studentă în ultimul an: „Ești un balsam pentru suflet”. Mulțumesc, Domi! 😉

Îmi place să cânt și să dansez. În felul meu, desigur. 🙂 Mi se pare că viața fără muzică ar fi o lungă și apăsătoare tăcere. Insuportabil, aș zice. Iar dansul…dansul e un alt fel de a zbura.

Scriu. Iubesc scrisul. Iar pedeapsa cea mai cruntă ar fi să nu o mai pot face. Aș scrie ore întregi. Despre lume, despre mine, despre alții, despre frumos, despre urât, despre copilul meu… Scriu PENTRU MINE, în primul rând! Uneori, scriu și pentru alții. Sau despre alții. Dar tot așa cum se revarsă totul în oglinda mea. Nu scriu pentru a câștiga admirația și aprecierea, cum am fost acuzată odată. Desigur, dacă reușesc să stârnesc astfel de reacții, nu pot fi decât fericită, dar, până la urmă, cine nu ar fi?

Mi-ar plăcea să am ocazia să călătoresc cel puțin la fel de mult ca până acum. Îmi place muntele, îmi place marea, îmi place țara asta minunată și ne-norocită. Dar îmi plac și alte meleaguri, tocmai pentru că e altfel acolo și pentru că de fiecare dată când mă întorc, mă simt ACASĂ.

Nu sunt decât un om. Cu greșelile mele, cu imperfecțiunile mele, cu durerile și bucuriile mele….

Sunt blestem…
aruncat de stele
între polii tăcuți
ai pământului surd.
M-am întors către ceruri în unde
la a treia strigare
dinspre miazănoapte
ca să adorm
acolo
stins.

………………………………………………..
Mi-e dor de tine, tataie… 😦
Mă întreb, în fiecare an, cum ar fi arătat ziua asta, a noastră, cu tine alături, în capul mesei…ciocnind un pahar de vin, râzând şi cântându-ne unul altuia Mulți ani trăiască…

4 comentarii

Comentariile sunt închise