Dreptul la viață vs dreptul la moarte

banner-pisicafea-250x250

Acum câteva zile mă preumblam plină de gânduri prin camerele imobilului pe care îl posed în cârdășie cu jumătatea mea și cu o anumită bancă. Pentru că teve-ul era „pe știri” – ceea ce mi se întâmplă rarisim! – surprind o informație care m-a făcut să mă opresc din ce făceam și să rămân cu o privire tâmpă înspre sinele… meu. Mi s-a părut atunci că tot universul ăsta e croit atât de nedrept și că uneori viața te pune în niște ipostaze de îți vine să îi tragi tu însuți/însăți niște șuturi: parlamentul belgian a aprobat legea eutanasierii copiilor cu boli incurabile.

Nici nu știu ce s-a discutat sau dacă s-a dezbătut această lege pe undeva la noi (media, blogosferă etc.) [între timp, am aflat că Adelina mi-o luase înainte] și cred că oricum nu aș putea urmări o astfel de dezbatere, pentru că mintea mea s-a blocat în punctul ăla în care am aflat că, iată, se poate pune și o astfel de problemă. Justificat? Habar nu am! Un astfel de subiect mi se pare mai dur decât orice altceva și singurul meu gând a fost „dă-i, Doamne, sănătate puiului meu și nouă să-i fim aproape cât mai mult!” Apoi m-am gândit la alți copii…cărora nu li s-a dat cu adevărat o șansă în lumea asta…care s-au bucurat de câteva apusuri și prea puține răsărituri…care au cunoscut suferința mult prea devreme…

Și cu toate acestea, într-un colț de lume civilizată (cred) sau poate în mai multe astfel de colțuri, se pune problema în această manieră: îl lași să se chinuiască sau îi curmi suferința? Cui îi faci bine, de fapt: lui pentru că suferă de o boală care îl stinge treptat sau ție pentru că nu mai suporți să-l vezi chinuindu-se astfel?

M-au șocat câteva pasaje ale acestei legi și nu pentru că aș putea spune dacă sunt sau nu de acord cu ele, ci pentru că simpla aducere în discuție a acestora anihilează orice pornire a minții mele de a se concentra asupra unei astfel de dileme:

  1. minorul trebuie să se afle într-o situaţie medicală fără ieşire care să conducă oricum la deces şi să aibă o suferinţă fizică insuportabilă pentru a putea opta pentru terminarea vieţii.
  2. cu acordul părinților
  3. doar după testarea psihologică a minorului care să confirme faptul că el înţelege că face un lucru ireversibil.

Și mă întrebam, referitor la aceste aspecte:

1. Dacă așa stau lucrurile, ce ne facem cu miracolele (e drept, prea puține) care au uimit mereu lumea medicală? Cum definim insuportabilul având în vedere că fiecare individ are propriile limite…?

2. Ce te faci cu părinții iresponsabili? Sau cu cei insuficient informați? Sau cu cei prea îndurerați ca să ia o astfel de decizie, în ciuda suferințelor puiului?

3. Testarea psihologică a minorului? La ce vârstă înțelege un copil ce e viața  și, mai ales, ce e moartea? Cum ar arăta un astfel de dialog cu un copil pe moarte?

În concluzie, putem trăi liniștiți după o astfel de decizie? Este, oare, o alegere în adevăratul sens al cuvântului? Până la urmă ce variantă ar fi mai potrivită: să rămâi cu imaginea suferindului urlând de durere sau să rămâi cu imaginea propriei tale mâini apăsând butonul de turn off?

Suntem în măsură să decidem, dincolo de orice alte circumstanțe când și unde se termină o viață? Putem la fel de ușor să dăm naștere unei vieți noi? Suntem capabili să ne asumăm un astfel de gest?

…………………………………………………………………………………………………………

Probabil că sunt prea multe întrebări. Probabil că subiectul e prea sensibil pentru unii. Probabil că e greu de imaginat o astfel de situație… De aceea am profitat de Pisicafeaua de marți a Clubului Psi și am aruncat… mănușa.

69 de comentarii

  1. Ăsta este cel mai greu subiect pe care îl puteai propune. Pentru că oricât de mult aș vrea să spun că înțeleg, este clar că de fapt doar bănuiesc despre ce este vorba. Cine poate înțelege prin ce trece un copil și bolnav atât de grav și ce este în sufletul părintelui său? Cred că nimeni și că tot ceea ce credem noi, ceilalți, că se întâmplă este doar o palidă reflectare a realității. Cu toate astea eu aleg viața. Jocul de-a moartea, oricare ar fi motivele din care este pornit, este periculos. Tocmai pentru că este ireversibil. Cine poate garanta că mâine nu se va întâmpla o minune sau că un diagnostic implacabil nu este o greșeală? Și cine poate să dea asigurări că, într-o bună zi, nu ar putea apărea abuzuri. Se tot vorbește de traficul de organe. Eu nu sunt paranoică și nu iau totul de bun, dar eutanasierea asta ar putea deschide o cale unora. Cel puțin așa gândesc eu. În plus, ca părinte, cred că un om care semnează sentința copilului său nu va mai putea fi om întreg niciodată.

    • Exact…putem numai bănui despre ce este vorba, dar și bănuiala asta e cam departe de adevăr… Nici nu îmi doresc să înțeleg…
      Viața aleg și eu, dar parcă și argumentele unora sunt puternice, nu crezi?

      Eu, una, nu cred că aș putea face o astfel de alegere… 😦

  2. M-ai facut praf cu punctul trei. Nici un adult nu intelege ca moartea e ireversibila. Cine naiba poate sti daca nu cumva moartea e un chin si mai mare?

    • Dacă stau să mă gândesc, mă așteptam să fi scris Adelina… Doar că nu prea am avut timp să trec pe la „vecini”…
      Eu am pus în discuție legea asta, făcând abstracție de alte aspecte ce ar decurge de aici…

  3. NU!NU!NU!Nici gand sa ucizi un copil. Cum sa apesi butonul acela?? Cum sa stingi viata dintr-un copil?? NU! Daaaar…sunt de acord sa am dreptul asta pentru mine! Daca m-as afla intr-o situatie de genul asta ( Doamne fereste) eu hotarasc ca nu mai vreau! Pentru mine! Libera alegere sa-mi fie acordata mie doar pentru persoana mea! Asta da!

    • Adevărul e că simpla idee de a ucide un copil – indiferent de termenul folosit – este înfiorătoare!!!!!!
      Da, ai dreptul pentru tine, dar…câți se încumetă să te ajute în acest sens? Cine ar apăsa butonul, din familia ta, ma refer… 😦

  4. Nu sunt de acord cu eutanasierea. Cu a nimănui. Şi cu atât mai puţin a unui copil. Mă cutremură până şi ideea eutanasierii unui animal.
    Una e să ucizi ca să mănânci (asta e legea firii, până şi ierbivorele ucid când se hrănesc, fiindcă şi plantele sunt vii), sau ca să-ţi salvezi propria viaţă – sau o altă viaţă, dar, în afară de asta, nu cred c-avem dreptul să decidem că o fiinţă trebuie să moară (chiar şi atunci când fiinţa aia suntem noi).

  5. Aș zice că pot hotărâ doar eu, pentru mine! Dar și așa nu știu dacă aș putea fi perfect obiectiv, cu atât mai mult dacă este vorba despre altcineva! Iar dacă acest „altcineva” este un copil,…
    Nu cred că aș putea lua astfel de decizie niciodată!

  6. Dilema asta am avut-o si eu si mi-am expus-o pe blog. Daca m-ar intreba pe mine , la un referendum, daca sunt de acord cu eutanasierea unui copil ce as raspunde? Nu stiu, zau nu stiu, e mult prea complicat. Si mult prea dureros, orice decizie ai lua! Sa ne fereasca Domnul sa ajungem vreodata in aceasta situatie sau sa sfatuim pe cineva!

  7. Sunt multe nuante aici si clar nu poti sfatui pe nimeni ce sa faca dar sa ai recunoscut dreptul de a alege ce vrei tu este in regula. Sunt pro eutanasiere si desi mi-am mai zis parerile la mine acasa http://oglindaluierised.blogspot.ro/2013/05/dreptul-la-demnitate.html#.UwyIzeN_sqM o sa nuantez un pic la tine pentru ce e vorba de o lege care ii priveste pe minori.
    In primul rand prin minori nu trebuie sa intelegem numai copii, esti minor pana la 18 ani, poti avea 17 ani si 10 luni si sa fii condamnat la inca 2 luni de suferinta pentru ca nu esti major, faptul ca se face o testare psihologica presupune ca minorul nu are chiar 2 ani.
    Pe de alta parte daca de la 14 ani minorul raspunde penal dupa ce se stabileste ca avea discernamant nu vad de ce in ce priveste propria viata i-am nega libertatea de decizie, adica iti stabilim obligatii dar nu iti acordam si drepturi.
    Asta in ce priveste minorul, in rest exista si alte conditii care trebuie indeplinite cumulativ, nu te trezesti intr-o dimineata ca vrei eutanasierea, trebuie sa fii intr-o stare de boala grava care produce suferinta si ai nevoie de multe semnaturi de aprobare pe cererea aia.
    Mi-am petrecut ceva timp ca insotitor intr-o sectie de oncologie, mi-am petrecut acolo noptile, daca nu ne putem imagina ce e in sufletul parintelui care isi da acordul pentru eutanasiere nici nu vrem sa incercam sa ne imaginam ce e in sufletul aceluiasi parinte care sta langa copilul lui si cel mic plange de durere aproape tot timpul, uneori linistit, alteori in hohote dar tot timpul. Un copil de 2 ani nu intelege cum e cu ireversibilitatea mortii dar suferinta il afecteaza la fel.
    Mi-am petrecut timpul cu oameni care asteptau sa moara si se rugau ca asta sa se intample cat mai rapid pentru ca morfina nu mai ajuta.
    Am vazut cum e sa nu te mai poti sinucide pentru ca nu te mai poti misca si altii sa decida pentru tine si e mult mai rau decat o lege care legalizeaza eutanasierea.
    Da, ideal e sa nu fii pus niciodata in situatia de a lua in considerare optiunea asta, dar daca ajungi mi se pare corect sa am voie sa decid daca vreau sa mai sufar inutil sau sa plec cu cata demnitate mi-a mai ramas .
    Adevarat cam amara cafeaua de azi

  8. Am văzut știrea și chiar nu mă miră. Sunt unul dintre cei care a avut în sute de cazuri ocazia de a „rămâne afară”. Însă când navigi, dat fiind că porturile nu sunt situate fix între obiectivele turistice acolo unde se calcă lumea în picioare să se pozeze ci mai către periferie, unde poți lua pe bune pulsul acelei societăți și poți simți mai corect care sunt „regulile” și concepțiile de viață care-i mână-n luptă, nu prea ești încântat de ceea ce vezi. Ceea ce am văzut în Belgia, nu mi-a plăcut. Ceea ce știu despre Belgia, cu atât mai puțin. Și să nu-mi fie luat în nume de rău faptul că-i beștelesc pe belgieni. Că legea nu a apărut în Parlament de nicăieri (asta lăsând deoparte faptul că o lege asemănătoare este în vigoare și în Olanda), ci după consultarea populației care s-a pronunțat în procent de 73% în favoarea acestei măsuri. La noi nici eutanasierea câinilor fără stăpân nu cred că ar aduna atâtea „Da”-uri.

  9. Uite că nu mă pot abține și dau exemplul unui om care, la o adică ar fi putut eutanasiat în baza acestei tâmpite legi : Hellen Keller, Ea si-a pierdut atât auzul cât si vederea la vârsta de 2 ani. Și iau și eu cu copy/paste ca să fiu mai exact : „In martie 1887 invatatoarea ei, Anne Sullivan Macy, a inventat la Institutul Perksin o limba pentru nevazatorii surzi, aceasta limba constand in semne in relief care puteau fi identificate prin simtul tactil cu degetele. Ulterior, Hellen va invata cu ajutorul Annei Sullivan alfabetul Braille care inca nu era raspandit. Helen Keller urmeaza cursurile Universitatii „Radcliffe College” unde invata franceza si germana, termina studiile in mod excelent primind distinctia „cum laude”. Mai tarziu, obtine titlul de Doctor de Onoare la Universitatea din Harvard. Apoi, ea va tine prelegeri apara pe cei asupriti si, mai ales, apara drepturile negrilor, atragand asupra ei dezaprobarea propriei familii. Ea devine membra Partidului Socialist American (Socialist Party of America, SPA) si scrie cateva carti. Dupa o hemoragie cerebrala, Helen se va retrage din viata publica. Moare in timpul somnului in anul 1968.”

      • Am exagerat, se înțelege asta. Cert e că nu aduce anul ce-aduce ceasul. De unde știe medicul X de la spitalul belgian Y dacă nu cumva în țara Z tocmai ce s-a descoperit un tratament miraculos. Asta lăsând deoparte faptul că sunt situații în care se întâmplă adevărate miracole cărora știința nu le poate găsi vreo explicație.

        • Am zis și eu asta. Dar…câte miracole se întâmplă, chiar statistic vorbind? Te poți baza pe ele?
          Sunt oameni care s-au trezit din comă după ani de zile, dar…sunt întregi? Sunt ei, oare, recuperabili? Sau riscă să rămână legume pentru tot restul vieții lor?

      • Mda, ce să-ț’ zîc, crezi că te-ai scos cu asta, nu ?
        Mie unuia îmi amintește de un banc :
        Merge un tip la doctor.
        Tipul: – Domn` doctor, mâine mă întâlnesc cu prietena mea și … e o seară mare! Vă rog să-mi dați ceva, pentru potență!
        Doctorul: – Uite aici! Pastilele astea! Iei una înainte de întâlnire.
        Omul se duce acasă și, înainte de întâlnire, ia pastila prescrisă.
        După câteva zile, omul se întoarce la doctor.
        Tipul: – Domn` doctor, fantastic! De unde ați avut pastilele alea? C-au fost extraordinare!
        Doctorul: – Ei…, sunt străine! Apropo, cum a fost?
        Tipul: – Domn` doctor, extraordinar! În pat, sub pat, în baie, pe chiuvetă, în bucătărie, pe hol, pe jos, peste tot!
        Doctorul: – Și ea ? Ea ce-a zis?
        Tipul: – Aaaa… ea… Păi, ea n-a venit!

        • Mvaaaaai!!! Așa ai zis tu despre mineeeee???? Mvaaaai!!!
          😆
          În plus, dacă vrei să știi, Pisicimea a precizat că găzduirea nu presupune să stau lipită de calculator toată ziua, na! Și eu tocmai mi-am zis părerea în minunatul text.
          Câtă…răutate în ziua de azi, dom’le! 😆

  10. Mie mi se pare ceva cu dus şi întors. Există şi argumente pro, dar asta nu înseamnă că e ceva uşor de acceptat (atât pentru familie, dar mai ales pentru copil)… mi se pare ceva înspăimântător la orice vârstă, nu cred că un adult îşi poate accepta moartea (chiar ştiind că e bolnav), dar apoi un copil? Şi, cum ai spus şi mai sus, se întâmplă şi miracole!

  11. aoleooo… soro, da cu ce ţi-am greşit? de unde ai răsărit cu tema asta? 😦
    eu sunt pro eutanasie asistată şi nu numai la copii ci şi la oamenii maturi. dar asta numai şi numai în ideea în care acel diagnostic se dovedeşte implacabil şi ireversibil, iar suferinţa imposibil de curmat.
    sigur, a lua o decizie de acest gen ca şi aparţinător este cumplită, nici nu vreau să mă gândesc de fapt, dar… repet, aş alege întotdeauna curmarea suferinţei atunci când aceasta se dovedeşte a fi ultima soluţie, când durerea este mai mare decât dorinţa de a trăi.

    • Apoi.. nu mi-ați greşit….Poate eu vouă?
      Ştirea m-a bulversat. Atât. Şi m-am gândit că merită o discuție…A fost o răsturnare de situație pentru că subiectul ales inițial mi s-a părut depăşit şi plictisitor….

      • încă ar mai fi multe de discutat despre a avea saun u dreptul de a decide punctul acesta terminus, chiar şi asistat. subiectul este …. de reluat cu siguranţă.

  12. Amară rău cafeaua ta, dar din păcate viața nu-i făcută numai din dulce. Avem tendința de multe ori să judecăm oameni, situații, prin prisma concepțiilor noastre, sub impulsul primului sentiment inspirat. Da, inadmisibil să poți accepta că tu, tu ești în stare să decizi un sfârșit, dar oare nu-i mai inuman să știi că acel sfârșit vine oricum, iar agonia pe care o vezi este mai dureroasă decât moartea? Știu ce înseamnă un suflet drag în chinurile unei metastaze terminale. Știu ce înseamnă să te implore să-i fac încă o morfină, după ce abia i-ai făcut una. Pentru acel suflet chinuit mi-am dorit pentru prima dată să existe eutanasierea. Acel suflet m-a făcut să mă rog prima dată pentru moartea unui om. Nu m-am rugat, am strigat disperată la Dumnezeu să-l ia. Pe el l-a luat, lăsându-mi mie niște coșmaruri și un diabet. De ce toate astea, când nu a mai trăit decât două săptămâni de la prima morfină? Da, sunt pentru curmarea suferinței inutile. Asta înseamnă dovadă de iubire supremă. Iertați-mă!

    • Cu cât analizam subiectul, cu atât mai încurcat îmi părea, tocmai pentru că sunt situații şi situații şi nu poți judeca pe nimeni pentru decizia luată, nici nu poți generaliza.
      Am decis aseară să le dau elevilor mei ca temă pe grupul special creat pentru clasa a 12 a această lege. Şi-au spus părerea ca adulți, deşi mulți îi consideră prea „proşti” pentru că sunt la un liceu sportiv…Poate ar trebui să las şi părerile lor aici…

      Cea mai nouă nepoată a mea se numeşte Maya Maria! :♥ şi are o lună 🙂

  13. e un subiect greu!
    doar cine are copil intelege durerea pe care ar simti-o daca ar fi intr-o astfel de situatie
    e greu de spus ce decizie ai lua, daca…..
    eu una stiu ca atunci cand am citit am fost socata
    aproape ca nu am putut sa cred ce citeam
    cred ca am citit si recitit de n ori pana sa inteleg ca nu era o gluma macabra
    parerile sunt impartite
    dar as zice: de ce nu se judeca si pedofilii? de ce pe ei ii lasam sa faca ce vor? cred ca sunt mult mai multe cazuri de pedofili decat de copii cu boli incurabile care sufera si sufera
    de ce se duc discutiile pe teme de acest gen?
    ei bine, banuiesc ca fiecare decide pentru el…..dar cum faci sa decizi pentru un sufletel? cand este el rational (copilul) sa inteleaga ce sa faca si ce sa le ceara parintilor?
    cred ca multi isi dau cu parerea, desi nu sunt parinti si nu inteleg pe deplin situatii grave

  14. Dragii mei, ieri nu am putut fi cu voi asa ca imi permit sa imi spun si eu o parere.
    Eutanasia este proba finala a mentalitatii unei epoci in care totul trebuie sa fie sub control. Numai ca boala e dovada ca nu controlam totul – ca sa nu zic nimic!
    Azi trebuie sa fii fericit, trebuie sa ai placeri, trebuie sa-ti controlezi viata ta. Totul este sa nu simti cu adevarat!
    Durerea este ceva de neconceput in vremea de azi.
    Fara durere insa nu putem accede la fericirea spirituala, adevarata fericire!
    Lumea doreste sa fie anesteziata, sa nu trebuiasca sa sufere si, in consecinta, cand sufera, se omoara: fie se sinucid, fie ii omoara pe cei care sufera , avand corpul sau sufletul in incercare.

    Nimeni nu va putea controla derapajele unei asemenea legi.
    Pacatul uciderii unei vieti nascute din miracolul creeatiei va sta alaturi de atatea alte pacate care ne-au adus in starea de marionete care saliveaza la comanda in fata televizorului, cumpara ce i se propune, manaca ce i se spune ca e bun, desi este otravitor si… crede ca e liber si face ce vrea cand de fapt e manipulat in permanenta!
    Eu sufar de cancer. Stiu exact ce ma asteapta, insa mai stiu ca suferind gandurile mele s-au limpezit, viata mea s-a curatit, sufletul meu e mai aproape de extaz!
    Fara suferinta nu avem valoarea starii de bine caci durerea este oglinda in care poti vedea cum e sa-ti fie bine dupa ce ti-a fost rau!

    Lumea moare inca de foame, exista inca natiuni fratricide, locuri in care civilizatia este inca la nivelul feudalismului iar pe noi ne preocupa cum sa murim fericiti, cu o supradoza!
    In Franta este un mare scandal legat de un tana aflat in moarte cerebrala a carui sotie vrea sa-si ia asigurarea si cere debransarea lui iar parintii nu sunt de acord! Si opinia publica este de partea sotiei! Traim intr-o lume insensibila care are nevoie sa priveasca filme violente , sa stie ce este in capetele psihopatilor ca sa se zguduie ceva in ea!
    Doamne, apara-ne de noi insine!

    • Of, Cita dragă…
      Perspectiva mea nu poate fi decât una egoistă şi îm necunoştință de cauză…Şi în egoismul meu, sper din tot sufletul să rămân în necunoştință de cauză…
      Cancerul ăsta e atât de perfid…atinge din ce în ce mai mulți oameni din jurul meu încât mă sperie cumplit…
      E adevărat că noi înşine sunt cei mai aprigi duşmani…
      Sănătate!! Din plin! ♡

  15. Mi-ai tras țeapă prin absență când am venit la cafea
    Sper să n-o faci și acuma, că dai sigur de belea
    Fiindcă vin să îți ofer, ghiocei și-un mărțișor
    Și să-ți urez doar de bine astăzi, dar și-n viitor
    Să-ți aducă primăvară bucurii și fericire
    Sănătate, spor în toate și lumină în privire.

    La mulți ani ! de 1 Martie.

    • Absență zici, Măria Ta?
      Nicicum nu vreau acum belea
      căci și duzina greu se ține
      și nu îmi prea miroase-a bine.

      De urări îți mulțumesc
      și-acum o să le-nmiesc
      să-ți fie și ție bine
      cu urarea de la mine!
      🙂

  16. Am trecut pe aici, am băut cafeaua, dar şi din zaţul amar de pe fundul ceştii. Am revenit pentru că mi se pare corect să spun şi eu că nu aş fi de acord cu o astfel de lege, că de când sunt măritată, sotul meu m-a învăţat şi convins că există miracole şi speranţă, că niciodată, dar niciodată, nu ar fi de acord să renunţe la acest drept şi această idee. Încet, încet m-a convins şi pe mine, care aveam nişte gânduri nu tocmai ortodoxe, dar numai în ceea ce mă priveşte: cum că în caz de suferinţă aş prefera curmarea ei, decât chinul continuu. Greu subiect. Mie mi-a fost greu, în ianuarie, să eutanasiez o bătrână căţeluşă pe care o aveam doar in foster. Au făcut-o altii in locul meu.

    • Cred că ezitările sau conflictul interior al multora dintre noi vin tocmai din dragostea pentru ceilalți și nicidecum pentru că nu am prețui viața.
      Cafeaua asta va rămâne mereu amară…
      😦

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s