Dreptul la viață vs dreptul la moarte

Acum câteva zile mă preumblam plină de gânduri prin camerele imobilului pe care îl posed în cârdășie cu jumătatea mea și cu o anumită bancă. Pentru că teve-ul era „pe știri” – ceea ce mi se întâmplă rarisim! – surprind o informație care m-a făcut să mă opresc din ce făceam și să rămân cu o privire tâmpă înspre sinele… meu. Mi s-a părut atunci că tot universul ăsta e croit atât de nedrept și că uneori viața te pune în niște ipostaze de îți vine să îi tragi tu însuți/însăți niște șuturi: parlamentul belgian a aprobat legea eutanasierii copiilor cu boli incurabile.

Nici nu știu ce s-a discutat sau dacă s-a dezbătut această lege pe undeva la noi (media, blogosferă etc.) [între timp, am aflat că Adelina mi-o luase înainte] și cred că oricum nu aș putea urmări o astfel de dezbatere, pentru că mintea mea s-a blocat în punctul ăla în care am aflat că, iată, se poate pune și o astfel de problemă. Justificat? Habar nu am! Un astfel de subiect mi se pare mai dur decât orice altceva și singurul meu gând a fost „dă-i, Doamne, sănătate puiului meu și nouă să-i fim aproape cât mai mult!” Apoi m-am gândit la alți copii…cărora nu li s-a dat cu adevărat o șansă în lumea asta…care s-au bucurat de câteva apusuri și prea puține răsărituri…care au cunoscut suferința mult prea devreme…

Și cu toate acestea, într-un colț de lume civilizată (cred) sau poate în mai multe astfel de colțuri, se pune problema în această manieră: îl lași să se chinuiască sau îi curmi suferința? Cui îi faci bine, de fapt: lui pentru că suferă de o boală care îl stinge treptat sau ție pentru că nu mai suporți să-l vezi chinuindu-se astfel?

M-au șocat câteva pasaje ale acestei legi și nu pentru că aș putea spune dacă sunt sau nu de acord cu ele, ci pentru că simpla aducere în discuție a acestora anihilează orice pornire a minții mele de a se concentra asupra unei astfel de dileme:

1. minorul trebuie să se afle într-o situaţie medicală fără ieşire care să conducă oricum la deces şi să aibă o suferinţă fizică insuportabilă pentru a putea opta pentru terminarea vieţii.
2. cu acordul părinților
3. doar după testarea psihologică a minorului care să confirme faptul că el înţelege că face un lucru ireversibil.

Și mă întrebam, referitor la aceste aspecte:

1. Dacă așa stau lucrurile, ce ne facem cu miracolele (e drept, prea puține) care au uimit mereu lumea medicală? Cum definim insuportabilul având în vedere că fiecare individ are propriile limite…?

2. Ce te faci cu părinții iresponsabili? Sau cu cei insuficient informați? Sau cu cei prea îndurerați ca să ia o astfel de decizie, în ciuda suferințelor puiului?

3. Testarea psihologică a minorului? La ce vârstă înțelege un copil ce e viața  și, mai ales, ce e moartea? Cum ar arăta un astfel de dialog cu un copil pe moarte?

În concluzie, putem trăi liniștiți după o astfel de decizie? Este, oare, o alegere în adevăratul sens al cuvântului? Până la urmă ce variantă ar fi mai potrivită: să rămâi cu imaginea suferindului urlând de durere sau să rămâi cu imaginea propriei tale mâini apăsând butonul de turn off?

Suntem în măsură să decidem, dincolo de orice alte circumstanțe când și unde se termină o viață? Putem la fel de ușor să dăm naștere unei vieți noi? Suntem capabili să ne asumăm un astfel de gest?

…………………………………………………………………………………………………………

Probabil că sunt prea multe întrebări. Probabil că subiectul e prea sensibil pentru unii. Probabil că e greu de imaginat o astfel de situație… De aceea am profitat de Pisicafeaua de marți a Clubului Psi și am aruncat… mănușa.