Veniți de luați lumină!

Nu sunt adepta ritualurilor decât dacă ele îmi transmit sau mă fac să simt ceva. Ca să fiu și mai sinceră, le caut pe cele care mă fac să mă simt bine.

Când eram copil, iubeam Paștele. Și Crăciunul. De fapt, iubeam toate sărbătorile. Cred că asta se datora faptului că nu vedeam decât partea frumoasă, caldă. Sau poate că într-adevăr acele sărbători erau cu mult mai frumoase, în ciuda lipsurilor de atunci. Analizând acum, cred că erau parte din farmecul copilăriei. Mă îndoiesc că aș fi simțit atunci „dumnezeirea” în sensul universal, dogmatic, tradițional. Poate aveam, fiecare dintre noi, imaginea proprie despre Dumnezeu. Nici nu mai știu dacă acum este aceeași imagine sau s-a transformat cumva de-a lungul…evoluției mele. Cert este că am și eu Dumnezeul meu! Ne întâlnim în secret, în locurile noastre preferate și în momentele noastre unice. Uneori Îl chem, alteori pur și simplu dau peste El. Ciudat este că nu am nevoie nici de biserici fandosite, nici de intercesori „abilitați”, „sfințificați” (sic!) sau nu, nici de cărți care să mă învețe cum să-L găsesc. Eu și El. Atât.

„Veniți de luați lumină!”

Replica s-a auzit ca de la un radio de pe vremea primului război mondial, întreruptă de bâzâieli sau de pauze lungi. Jumătăți de cuvinte sau de propoziții, devenite ridicole prin discontinuitate și prin faptul că păreau să-și piardă bruma de pioșenie. De ca și cum divinitatea refuza să fie promovată…la microfon. De ca și cum momentul acesta „celebrat” (?!) de gloată an de an, ar fi trebuit să fie unul al tăcerii și al plecării capetelor și nu o slujbă gălăgioasă pentru oameni surzi, prea preocupați de ale lor, cele pământești.

Nu, nu a fost un ritual dintre acelea care să „mă prindă”, care să mă facă să mă cufund în lumea mai bună, care să mă facă să meditez la ceea ce sunt, la ceea ce am făcut, la ceea ce am gândit. De aceea, simțurile mi-au fost acaparate de alte detalii care nu au nimic în comun cu scopul inițial.

„….a înviat!”

Subiectul era subînțeles. Replica oamenilor din jur a venit la fel de slab, pierdut, ca și cum le lipsea curajul sau le era…rușine. Câteva chicoteli în fundal. Un câine negru care schelălăia câutând mângâiere de la oricine era dispus să îl bage în seamă. Oameni bătrâni pe fața cărora se citea îngrijorarea că acesta ar putea fi ultimul lor Paște. Tinere îmbrăcate prea pretențios pentru un astfel de „moment”. Băieți cu ochii tulburi. Oameni și oameni…

M-am tot uitat la clopote. Am constatat că totul e atât de modern, de tehnologizat și cred că asta este în dezavantajul ideii de „dumnezeire”. Dumnezeu nu mai are loc în biserici! E prea mult aur, prea multe „icoane” mai mult sau mai puțin justificate, prea multe decorațiuni, prea mulți oameni falși și disimulanți și prea mulți păcătoși. Ca mine.

„Veniți de luați lumină!”

Au luat-o. Apoi au sprijinit un gard și au început să înjure, într-o mână ținând un telefon și în alta…lumina pe care tocmai au luat-o. Nu prea se asortau!

„Veniți de luați lumină!”

Dacă nu o aveți pe cea din suflete. Lumânarea aceea se va stinge. Poate unii o reaprind. Dar cea dinăuntru…odată stinsă…e iremediabil pierdută.

Veniți de vă regăsiți lumina!

6 comentarii

  1. Multe lucruri nu se mai asortează. Postul cu înjurăturile din trafic, săptămâna mare cu înghesuiala din supermarket, prea multul afișat la fiecare pas, atât în materie de smerenie cât și de mese îmbelșugate. Pentru mine sărbătorile înseamnă familie reunită. De acolo îmi vine și lumina și speranța.

Ce părere ai?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s